Capitolul 15. Misterul învăluie totul!

Ariana şi Andrei l-au urmat curioşi pe Pesimis! După ce a ieşit din birou, el s-a îndreptat grăbit către un taxi. Ei s-au urcat imediat în altul, urmărindu-l. După mai bine de o oră de mers pe străzile aglomerate ale Bucureştiului, taxiul s-a oprit la ieşirea din oraş. Ariana şi Andrei au coborât şi ei, s-au îndepărtat şi aşteptau nerăbdători să vadă ce urmează. Pesimis a coborât relaxat din taxi, urmat fiind de Optimis.
-Ariana, Optimis ăsta înţeleg că-i prost, dar atât de prost încât să vină chiar peste tot unde îi ordonă Pesimis?
-Da, foarte intrigant, hai să vedem ce se întâmplă în continoare!
După ce maşina a plecat, Optimis se uită în jur câteva secunde, dar nu observă nimic.
-Gata şefu’, nu e nimeni, spuneţi ce treabă aveţi cu mine!
-Prostule, am văzut că nu e nimeni, nu trebuie să spui, te poate auzi cineva!
-Iertaţi-mă şefu’, ia să auzim, ce treabă aveţi cu mine?
-Taci, că altfel nu mai pleci viu de aici. Vorbeşti mult şi nu ţi-am permis eu. Ascultă foarte bine ce îţi spun acum, vei face în tocmai cum îţi ordon. Eu voi pleca pentru câteva zile cu Ariana, eşti primul care află, dacă scoţi vreun cuvinţel în firmă, poţi să îţi faci planuri pentru o internare de urgenţă. Le spui celorlalţi că am fost invitat la o conferinţă la Paris, uite aici o invitaţie pe care trebuie să le-o prezinţi. Ai înţeles?
-Eu am înţeles şefu’, dar din câte ştiu Ariana şi dumneavoastră nu aveţi o relaţie prea…
-Vezi pistolul ăsta? Dacă mai ai vreo întrebare, îţi va răspunde el în locul meu. Te ascult acum, ce mai vrei să mă întrebi?
Pesimis a făcut câţiva paşi în spate, a îndreptat ameninţător pistolul către Optimis şi a început să se apropie încet, legănându-l uşor.
-Nu, am înţeles exact tot ce trebuie să fac!
Optimis a plecat alergând şi tremurând către autobuzul care tocmai venea. Ariana şi Andrei, şocaţi de cele întâmplate, se luară de mână şi aşteptau stupefiaţi următoarea mişcare a lui Pesimis. El traversă grăbit strada şi o luă pe o potecuţă îngustă. Potecuţa dădu într-o pădure deasă. Cu paşi siguri, începu să meargă prin pădure de parcă ar fi cunoscut-o, venind de multe ori aici. Întunericul învăluia totul, doar sunetele înspăimântătoare ale animalelor sălbatice mai acompaniau văzduhul. Crengile ascuţite cădeau din copaci, sângerându-le picioarele. După o oră de mers prin pustietate, Pesimis ajunse în faţa unei porţi bine ferecate. Dădu un telefon scurt, iar un domn înalt, neglijent îmbrăcat, cu părul scurt şi unsuros, îi deschise repede. Cei 2 îşi strânseră mâna şi intrară într-o curte mică, plină de praf şi mizerie. Andrei şi Ariana se strecurară încet, fără ca cei 2 să bage de seamă, fiind mult prea concentraţi la discuţia lor!
-Pesimis, ce cauţi aici? Ne-ar putea afla secretul cineva în orice clipă, te rog să pleci urgent!
-Tu nu eşti în situaţia în care să-mi spui mie ce să fac! Voi sta cât vreau eu aici, dacă tu eşti prost, naiv şi te îndrăgosteşti de cine nu trebuie, n-am ce să-ţi fac! Ştii cât timp mai ai la dispoziţie să rezolvi totul nu? Hai, spune-mi, te-ai gândit la ceva?
-De asta sunt prietenii. Nu, nu m-am gândit, dar tu ai rezolvat?
-Nu adonis, nu am rezolvatt nimic. Pentru că Andrei şi Ariana mi-au încurcat toate planurile, au descoperit substanţa şi Ariana a predat-o poliţiei. Prin urmare nu am mai putut să i-o dau Alielei.
-Pesimis, te rog, nu-mi poţi face asta, asta înseamnă că o să-şi recapete memoria iar eu şi fetiţa mea vom fi omorâţi de Serviciile Secrete.
-Trebuia să te gândeşti la asta înainte să te îndrăgosteşti ca un prost de ea. Dacă îţi păsa de Natalia, ai fi avut mai multă grijă de ea. Mâine vine şeful tău să vadă dacă ţi-ai îndeplinit misiunea. Ce îi spui?
-Nu am nici o idee. Dar ia spune-mi, Aliela cum se mai simte? Ai făcut-o să se îndrăgostească de tine? Îşi mai aminteşte de mine?
-Nu am apucat să o fac să se îndrăgostească de mine şi nici nu cred că voi mai apuca. nu, din fericire de tine încă nu-şi aminteşte, dar dacă nu îi administrez substanţa aia, în curând o să-şi amintească şi o să te caute, pentru că proasta aia chiar te iubeşte!
-Dar Natalia, prinţesa mea ce mai face?
-Prinţesa ta e cam stresantă, pune multe întrebări, iar dacă tăticul ei nu găseşte rapid o soluţie să iasă din problema asta, o să fie luată de Serviciile Secrete şi în cel mai bun caz o să trebuiască să lucreze pentru ele când va fi mare. Le-am spus că e adoptată şi am vrut să o dăm în Plasament, dar tatăl răniţilor, Andrei, nu ne-a lăsat, să nu cumva să mă tragi la răspundere, că îi spun şefului tău tot. Acum gândeşte-te la o soluţie. Eu aştept.
-Nu ştiu, îmi pare rău că am făcut atâţia oameni să sufere, dar îi voi spune adevărul, că m-am îndrăgostit de un prost de fata care pentru organizaţie nu era decât un experiment.
-Ţie nu-ţi place să fii în viaţă? Ai auzit că e frumos printre îngeri şi vrei să încerci şi tu? Adonis, acum ţi-a înviat brusc conştiinţa? Vrei să devi protectorul răniţilor? Cred că nu vei trece testul lui Andrei. Prostule, gândeşte-te la o scăpare. şi lasă glumele. Ce faci?
-îmi pare rău că va trebui să apelez la asta, dar e singura soluţie ca eu şi fica mea să nu păţim ceva. O voi lua şi o voi ţine pe Aliela ostatică, explicându-i situaţia şi o voi obliga să spună Serviciilor Secrete exact ce vreau eu.
-În sfârşit creerul tău s-a pus în funcţiune. Voi da un telefon iar Aliela va fi adusă în maxim 3 4 ore aici. Te ajut şi eu să o facem să tacă, îmi face mare plăcere. Cât despre Ariana şi Andrei, lasă totul în seama mea! Dar ia spune-mi, cu Emilia, mama Nataliei ai mai vorbit?
-Nu, de când s-a născut fetiţa am pierdut de tot legătura cu ea! Mi-a fost frică să o contactez, deşi o iubeam, mi-a fost teamă să nu îmi pierd slujba, ştii că Serviciile Secrete nu îmi permiteau să am o relaţie! Am pierdut legătura, ea a plecat în Canada, eu am rămas să spionez oameni pentru Serviciile secrete.
-Foarte bine ai făcut, un lucru bun de care eşti capabil, iubirea nu are ce căuta în vieţile noastre! Iubirea e ca o insectă nefolositoare societăţii, odată ce ai contact cu ea, greu mai e să o scoţi din suflet, iar mila, empatia şi căldura umană, specifice oamenilor proşti şi slabi, sunt bune prietene cu ea. A fi puternic înseamnă să ştii când să dai cu pumnul impunându-ţi ferm opiniile în faţa celorlalţi!
În timpul acesta, Ariana şi Andrei, ascultau şocaţi, uimiţi şi revoltaţi întreaga conversaţie. Ariana puse tandru capul pe umărul lui Andrei şi începu să lăcrimeze. El îşi puse mâna pe mijlocul ei privind-o languros.
-Draga mea, oamenii sunt atât de imprevizibili uneori, încât sunt capabili să ne rănească sufletele aproape iremediabil. Nu lăsa tristeţea să te acapareze, vreau să te văd zâmbind!
-Andrei, viaţa e mult prea nedreaptă. M-a întrebat cumva dacă sunt pregătită să mă facă să sufăr? Mi-a cerut permisiunea să îmi aducă trecutul în prezent, intrând cu atâta brutalitate în sufletul meu? Îţi spun eu, nu! Mi-a dat testul suferinţei, dar nu m-a trecut nici măcar introductiv prin paginile stufoase ale materiei. Am luat 2, pentru că nu am ştiut să îi răspund la situaţia prezentată în test. Mi-a frânt aripile şi mi-a răpit una din cele mai dragi persoane, dar legea nu a pedepsit-o. Continuă să mă rănească zilnic, sarcastică şi sfidătoare, îmi aduce aminte în fiecare dimineaţă că şi-a folosit influenţa şi puterea pentru a-mi fura sora, iar eu, nu am putut să o pedepsesc! Andrei, el era omul din fotografie, mi se părea cunoscut, dar nu îmi puteam da seama cine e. Acum, că l-am văzut, toate amintirile au dat năvală la uşa inimii mele şi au intrat fără să fie invitate. Emilia e sora mea, s-a îndrăgostit cu toată fiinţa de Adonis în timpul studenţiei. Amândoi erau studenţi la informatică, au ieşit la o cafea, la un film şi uite aşa s-a legat ceea ce părea a fi o relaţie după care merită să se facă un roman. Timpul a trecut ca vântul, sora mea a rămas însărcinată iar el a părăsit-o spunându-i rece şi simplu: „Eu am alte planuri acum, vezi tu ce faci”. După aceea legătura s-a pierdut, sora mea a născut fetiţa, dar a suferit complicaţii la naştere şi a decedat. Gândurile îmi alergau haotic, aş fi vrut să arunc suferinţa, aşa cum arunc lucrurile de care nu mai am nevoie, dar sufletul îmi era amorţit de durere, furie şi teamă de necunoscut, aşa că am acceptat testul propus de destin. Am îngrijit minunea de fetiţă câteva zile, dar fericirea avea multe comenzi, aşa că s-a hotărât să dispară brusc, aşa ca fiinţa cu nume şi trăsături umane, Adonis! Într-o zi un domn a venit şi ne-a luat-o, ameninţându-ne că dacă vom îndrăzni să o căutăm vom pierii cu toţii. Ne-am speriat, egoismul reuşise să pună stăpânire pe vieţile noastre, frica se instalase comod pe canapeaua sufletului iar iubirea deşi încerca să-mi şoptească ceva, mă prefăceam că nu o aud. Uite aşa au trecut 5 ani, în care credeam că fetiţa nicimăcar nu mai e vie, fără să ştiu cărecent, eram la un pas de ea.
-Nu doar că Dumnezeu te-a înzestrat cu un chip precum al unei prinţese, ţi-a dat un suflet aurit, strălucitor ca stelele, dulce ca mierea, cât despre căldura umană pe care o deţine, toate razele dacă s-ar aduna nu ar putea lumina mai tare decât o faci tu prin fiecare cuvânt, prin fiecare literă ce se unduieşte pe vocea ta precum o muzică liniştitoare. Dacă aş fi pictor, cea mai valoroasă operă de artă pe care aş putea o deţine ai fi tu. Dacă aş avea talent la cântat, melodia mea preferată, cu care mi-aş dori să fac milioane de vizualizări, ar fi vocea ta. Ai trecut prin greutăţi ce merită povestite într-o carte şi totuşi, Ariana a crescut personal mai mult decât 100 de oameni, te-ai făcut mai puternică, pregătită să te lupţi cu nedreptatea, cu oamenii şi răutăţile, ai învins sarcasmul, deşi părea că nu ai arme, iar asta nu o poate face decât un om costumat într-o emoţionantă lecţie de viaţă! Vei vedea că tu şi micuţa Natalia veţi fi împreună şi nimeni nu o să vă mai poată despărţi vreodată. Adonis, deşi e tatăl ei, la cât rău a făcut, nu are dreptul să îşi crească fetiţa. Nici măcar nu i-a păsat de ea. Pentru el o amărâtă de slujbă a fost mai importantă, cu slujba să rămână. Abia aştept să îl întâlnesc! Nu vrei să ştii ce îi fac şi zic!
-Toate frumoasele cuvinte pe care mi le-ai spus cu atâta plăcere şi bucurie sunt dublate pentru tine. Mă bucur din inimă că am trăit ziua să te cunosc! Păi şi, ce facem acum? Cum o salvăm pe Aliela? Când vorbim cu Adonis?
-Pe Aliela nu avem cum să o salvvăm decât în momentul în care vine aici, dacă ne-am duce după el, am da de bănuit, aşteptăm să vină Pesimis cu ea şi atunci intervenim şi noi, cât despre Adonis, aşteptăm să plece Pesimis şi mergem să vorbim cu el, pe Aliela trebuie să o aducă, pentru că altfel îl ceartă superiorii. Până atunci, hai să-l sunăm puţin pe Optimis, mai trebuie să ne mai şi amuzăm puţin nu?
-Mda, o idee excelentă, puţin zâmbet nu strică, te rog, fă-mi plăcerea să mă amuz de conferinţa de la paris, sau de cina cu mine! Apropo, prefer Caracatiţă şi Sushi. Dar hai să vedem dacă servitorul Optimis îmi poate satisfacepoftele culinare.
Ariana scoase telefonul şi îl sună pe Optimis. Acesta nu răspunse la primele apeluri, dar după mai multe înceărcări vocea de la capătul firului a zis pe un ton amabil:
-Frumoasa, minunata, drăgălaşa şi modelul meu de colegă, ce mai face una din cele mai competente colege din câte s-a văzut? Cu ce pot să vă fiu de folos?
-Vezi că vânzătoarea de la colţul blocului nu mai are zahăr, ai fi amabil să îi mai dai din dulcegăriile tale? După aia să ajuţi şi albinele cu miere, ştiu că nici de aia nu duci lipsă. Optimis Optimis, tot prost şi laş ai rămas. Mă gândeam că noaptea e un prilej bun, dar m-am înşelat. Ia spune-mi, eşti la birou? Unde e Pesimis ai idee?
-Domnul Pesimis nu poate veni pentru ceva timp la birou. Este la o conferinţă în Paris, pentru a reprezenta firma. Dar dacă doriţi, îi pot transmite eu ceva.
-Vai săracul, nu i s-a spart nici un vas de sânge până acum? Cum a putut să depună atâta efort? Şi unde anume în Paris, trebuie să-i trimitem ajutoare nu? Tu te descurci cu tot, ai nevoie de ceva? O apiţă, un om care să îţi spună ce şi cum să faci?
-Păi nu mi-a dat o adresă exactă, nu ştiu unde este. Mă descurc, dar dumneavoastră şi domnul Andrei nu veniţi mâine?
-Păi nu ştiu, depinde de vânt, dacă circulă cu o viteză normală venim, dar să vedem dacă nu intervin alte conndiţii meteorologice nefavorabile. Să vedem dacă mai vrea vântul să ne ia în zbor. Încă nu ştim. Bine, m-a invitat şi Pesimis la cină, am înţeles că pe tine te-a plătit ca servitor nu?
-Dacă sunteţi sarcastică nu rezolvaţi mare llucru. Sigur, dacă vreţi un anumit fel de mâncare, se rezolvă! Doriţi ceva mai sofisticat nu? Auziţi da unde e restaurantul?
-Pe un acoperiş de bloc, nouă aşa ne place, să mâncăm la înălţime! Nu mă roboţelu, nu vreau nimic!
-A, păi bine atunci, vă las şi vă aşteptăm la birou!
-O, stai, stai, ai bani de drum? Pleci în munţi, te-ai hotărât însfârşit? Vezi că sunt nişte pietre uriaşe pe măsură ce îi urci, e o senzaţie foarte plăcută să cazi de la înălţimi, e inedit, încearcă, nu ai ce regreta!
Optimis îi inchise Arianei. Câteva minute au trecut într-o linişte totală.
-Adonis plec acum, mă duc să ţi-o aduc pe Aliela, să o facem să spună ceea ce trebuie, să fii pregătit, în 3 4 ore vin cu ea. Ai grijă, când vin, să nu ţi se activeze iar instinctele alea de erou, pentru că nu eşti nici pe departe unul! Am plecat!
După ce au aşteptat ca Pesimis să plece, ariana şi Andrei s-au apropiat şi au bătut la uşă. Convins că era Pesimis care a uitat ceva, Adonis a deschis relaxat. Când a revăzut-o pe Ariana, faţa s-a înroşit, mâinile făceau gesturi incontrolabile.
-aaa ariana? Doamne cât timp a trecut de când nu te-am mai văzut, de unde ştii că sunt aici? Haide, intră te rog!
Ariana şi Andrei au intrat într-o încăpere mică, insalubră, cu ferestre crăpate, praf pe pereţi şi mult întuneric. Pe măsuţa din mijloc, stăteau o lumânare aproape stinsă şi câteva cărţi îngălbenite de timp. Pe pat era o pătură ruptă şi foarte murdară, iar câteva musculiţe se plimbau nestingherite pe farfurioara cu mâncare.
-Viaţa asta îţi lasă uneori falsa impresie că toate planurile, deciziile şi acţiunile tale sunt cele mai bune, că vor funcţiona pe o perioadă nelimitată, dar mai ales că cei din jurul tău nu vor fi afectaţi. Ei bine şi vine momentul revelator în care tot zidul gri din răutate, intoleranţă şi egoism se destramă pas cu pas, iar fiind că bunătatea nu a fost o cărămidă a zidului, rămâi pe drumuri. În această nouă situaţie, orgoliul tău se dublează, iar a apela la ajutorul celor dragi sau a-ţi cere scuze ţi se par situaţii umilitoare. Prin urmare preferi să îţi ei sabia şi să o înfigi fără milă în sufletele celor ce te iubesc necondiţionat! Contează că un suflet însângerat nu are vindecare, sau că rănile verbale îţi lasă cele mai urâte cicatrici? Pentru tine nu, viaţa ta ce începea colorat şi frumos, s-a transformat într-o filă urâtă, plină de mâzgăleli pe care nu le mai poţi şterge. Am fost aici Adonis, eu sunt Ariana despre care ţi-a vorbit Pesimis, iar el e Andrei, băiatul ăla rău, incompetent şi prost pe care ţi-l descria Pesimis, băiatul care cu preţull propriei libertăţi ţi-a salvat fetiţa. dacă nu era el, Pesimis o ducea departe şi nu îi păsa de consecinţe. Noi ne-am angajat la firma de IT, atunci când Aliela era sănătoasă, ne-a promis că după ce terminăm facultatea putem veni la ea. Doar că după terminarea facultăţii, surpriza am avut-o noi, găsindu-l pe să nu-l numesc, încercând să facă pe şeful. Am găsit angajaţi care îşi cereau scuze în faţa lui pentru cele mai neînsemnate lucruri, am găsit angajaţi care insistau ca el să îşi rezolve problemele cu orice preţ, am găsit o întreagă firmă speriată de un om care nici măcar nu era şeful nostru. Doar că singurii oameni care luau şi iau atitudine suntem noi 2, pentru că restul se pare că nu sunt prea deranjaţi de abuzurile pe care le face. Am întrebat nu o dată, ci de zeci de ori, cine e fata care ne-a intervievat, dar nu am primit răspunsuri. Fetiţa ta a venit la Andrei pentru că Pesimis se comporta oribil cu ea şi apropo, nu e singur, e cu Maria, o altă fiinţă fără suflet. Violenţa nu mai spun, era prezentă mereu în comportamentul lui, ei şi într-o zi când a plecat la spital, bineînţeles minţind că i s-a făcut foarte rău, pentru a-l salva pe Andrei de la închisoare, convinsă fiind că nu avea cum să o răpească pe fetiţă, m-am decis să-i caut prin birou lui Pesimis, astfel printre altele, am găsit sticluţa şi fotografia cu un chip care îmi părea cunoscut. După ce le-am predat poliţiei, i-am cerut explicaţii, dar normal că nu au fost unele mulţumitoare. Ei şi uite aşa ne-am decis să-l urmărim, gândindu-ne că vom afla lucruri şocante. se pare că nu ne-am înşelat! Acum te ascult, ai să-mi dai nişte explicaţii nu?
-Înţeleg! E normal să fii supărată pe mine, dar găsisem şi eu serviciul ăsta, nu credeam că va genera atâtea situaţii neplăcute. Îţi mulţumesc Andrei pentru că mi-ai apărat fetiţa, dar oricum nu prea am ce să fac, dacă îndrăznesc să comentez la el, fica mea cine ştie ce va păţi. Aşa că destinul va decide şi sunt sigur că mămica ei are grijă de ea.
-Da, mulţumiri din astea formale de dragul conversaţiei nu-mi trebuie. Tu nu meriţi să ai grijă de această fetiţă. Nici în ultimul moment ţie nu îţi pasă de ea, ci de slujba ta cea bine plătită. Un suflet nu e o hârtie de la birou şi nu, nu se rezumă nici la vreo misiune, dar obiectele vorbitoare nu pot ştii asta. Îmi vine să te iau şi să te izolez de restul lumii, încercând să te opresc din a mai face rău, dar tu n-ai conştiinţă, ci nişte butoane numite simţuri, instincte, reflexe ETC, cu ajutorul cărora îndeplineşti sarcinile ce ţi se dau. Eşti un munte de prostie şi răutate de care nimeni nu are nevoie. Explică-ne şi nouă, măcar atât merităm, cine e Aliela şi de ce vrei să-i faci rău?
-O să o iau cu începutul, oricum nu mai am nimic de pierdut şi voi fi nevoit să fac ceva îngrozitor pentru a nu fi dat afară sau mai rău. Când eram student, m-am îndrăgostit de Emilia, sora Arianei, totul a fost minunat până în momentul în care ea a rămas însărcinată. Eu atunci primisem o ofertă de nerefuzatt pentru cariera mea la început de drum, să lucrez pentru Serviciile Secrete. Am acceptat fără să mai stau pe gânduri. Doar că mi se făcuse dor de fetiţă, aşa că după ce s-a născut, m-am înarmat, m-am deghizat şi am venit la Ariana şi părinţii ei. Am întrebat unde e mama fetiţei iar ei mi-au răspuns că e în Canada, atunci le-am luat fetiţa şi i-am ameninţat, spunându-le să nu o caute niciodată. Am avut grijă de ea câteva săptămâni, dar misiunile diverse şi locurile în care trebuia să fiu nu-mi mai permiteau să am grijă de ea, aşa că am lăsat-o într-un centru. După 2 ani, viaţa mea avea să se schimbe brusc. Trebuia să o spionez pe Aliela, fica unei familii extrem de bogate din oraş, pentru a ne oferi informaţii despre conturile bancare, firmele, părinţii ei şi aşa mai departe. Prima dată trebuia să ne căsătorim, ffăcând-o astfel să prindă încredere în mine. Trebuia să fiu romantic, arătându-i că o iubesc. După ce ne-am căsătorit însă, promisiunea pe care o depusesem în faţa Serviciilor Secrete, anume că nu mă voi îndrăgosti de ea, nu prea mai era valabilă. Voiam un copil, dar cum nu aveam voie, am rugat-o pe Maria, cea mai bună prietenă a mea din copilărie să-mi adopte fetiţa în schimbul unei sume de bani, pe care i-o plăteam lunar. Încet -încet Aliela şi Maria s-au împrietenit şi uite aşa Aliela a devenit apropiată de Natalia, doar că într-o zi am primit un telefon din partea şefilor. Telefon prin care mi se aducea la cunoştinţă că în cel mai scurt timp trebuie să îi dau Alielei o substanţă prin care ea trebuie să-şi piardă memoria, iar noi am afla astfel tot ce ne interesează. Doar că eu mă îndrăgostisem de ea şi nu am putut să o fac. Aşa că într-o seară, când a plecat la bucătărie, am ieşit încet-încet din casă, delegându-i sarcina asta lui Pesimis. Era planul perfect, ea mă credea dispărut, nu bănuia nici o clipă că era o parte dintr-un experiment. Eu i-am trimis o scrisoare, să fac totul şi mai real, făcând-o să aibă falsa impresie că odată şi odată mă va găsi. Ei, în câteva cuvinte asta e întreaga poveste. Nu, Aliela nu şi-a pierdut memoria într-un accident, ci din cauza noastră.
Pentru minute bune Ariana şi Andrei au rămas fără cuvinte, se uitau unul la altul, punându-şi aceeaş întrebare: „de ce”? Ariana a zis după ceva timp cu o voce joasă, dar fermă:
-Ţi-e teamă că acum vei face un lucru îngrozitor? Ai ceea ce se numeşte teamă? Într-o lume ideală, oamenii ca tine ar trebui să nu existe, dar lumea aia e doar în vise. Ar trebui să mă răzbun, sau să îţi răpesc ceva, dar constat că de răpit nu am ce, tu eşti un om uitat de lume şi singuri,iar răzbunarea numai dovadă de inteligenţă nu e. Eu o să fiu bună şi îţi voi spune ceva, sora mea nu era în Canada, ci murise la naştere, dar tu atât ai dreptul să ştii despre ea, nimic mai mult, nimic mai detaliat. Ţi-e frică să nu păţească fetiţa ta ceva? Nu, ţie ţi-e frică să nu se întâmple ceva cu conturile tale bancare. Stai liniştit, nu intră la apă, nu pot fi făcute să sufere, iar dacă spre fericirea mea îţi vor fi distruse, furate, bani se mai pot face. Poate că acum nu conştientizezi, dar un cuţit ţi-a străpuns sufletul, picurându-ţi în el o picătură de venin ce de-alungul zilelor ţi l-a umplut pe tot. Calitatea de tată e un privilegiu de care nu eşti capabil şi pe care nu îl meriţi. Calitatea de om e o diplomă pe care viaţa a scris greşit destinatarul. Dar ascultă-mă cu atenţie, lucrurile nu vor rămâne aşa. Toate faptele tale vor avea consecinţe pe care tu singur le vei suporta. Fata aia şi-a sacrificat viaţa, timpul şi prietenii, nici nu ştim unde e, asta doar pentru tine, iar tu i-ai furat sufletul, punându-i pe alţii să îl hrănească cu substanţe, astfel făcându-l atât de confuz. Noi acum ne retragem, am auzit tot ce voiam să auzim! Ne vom mai vedea cu siguranţă!
Ariana şi Andrei au ieşit afară, aşteptând momentul în care Pesimis va veni cu Aliela.

Anunțuri

18 steluţe! Tort, zâmbete şi cadouri!

Am stat minute bune
Cuvintele le-am prins
Le-am luat tip-til pe toate
Legându-le într-un vis!
Am folosit peniţa
Redând astfel în rânduri
Măcar o părticică
Din ale mele gânduri!
Într-o zi de toamnă
Când soarele ne-ndeamnă
Să-l mai privim puţin
Câteva sentimente
Încet la mine vin.
Iubirea, veselia
De mâini uşor m-au prins
Făcând din al meu suflet,
Un scurt, dar frumos vis

Un vis ce deşi s-a terminat, va rămâne în sufletul meu întreaga viaţă. Nu voi putea să uit vreodată că am vorbit la microfon, că a fost prima petrecere la care am dansat din tot sufletul, că am primit atâtea flori de la oameni frumoşi, nu voi putea să uit vreodată corul de voci care mi-au cântat „La mulţi ani” spunându-mi că mă iubesc, nu voi putea uita orele în care mă stresam să fie totul perfect. Ei bine, acum a venit timpul să încerc să vă transmit, aşa cum ador eu să fac, adică în scris, o parte din emoţiile mele trăite într-una din cele mai splendide zile din viaţa mea!

Tic, tac, tic,tac, în ultimele zile timpul se transformase radical. Avea secunde îngrozitor de lungi, minute nepermis de multe şi zile ce luaseră forma unor vietăţi stresante care nu voiau să plece. După o lungă aşteptare, a venit ea, frumoasă, dulce, elegantă, rafinată şi imprevizibilă. A venit vineri, ziua ce s-a jucat cu sufletul meu fără să îmi ceară permisiunea timp de mai bine de 24 de ore. A făcut-o însă atât de bine, încât jocul de emoţii, spectacolul trăirilor duse la extrem şi unduirea fină a momentelor de neînlocuit, m-au făcut să mă simt de milioane, atunci, acum şi fără doar şi poate peste ani, când îmi voi aminti.
Vineri, 8 septembrie, m-a prins legănată de vise, i-a fost teamă să mă trezească şi mi-a trimis oameni dragi, care m-au făcut să îmi dau seama cât de norocoasă pot fi că i-am cunoscut! Telefonul meu a început să sune, am întins mâna şi am răspuns, convinsă fiind că nu-i nimic important.
-Alo, Delia, Livia sunt, ne-am cunoscut la spectacolele de teatru pe care le-am făcut împreună. Ştiu că tu eşti pasionată de scris, citit, uite, noi organizămnişte ateliere pentru adolescente. În cadrul lor vom avea diverşi invitaţi din lumea literară, ei vă vor spune cum e relaţia cu editurile, vom face diverse exerciţii. Ai vrea să vii?
Nu are rost să vă mai spun răspunsul meu, cred că deja îl intuiţi. Dar, despre asta voi scrie la momentul potrivit.

Ei bine, ziua mea începuse mai mult decât excelent. M-am dat jos din pat ţopăind şi am mers către bucătărie. Am mai discutat puţin cu sora mea şi am rugat-o să se ducă să îmi ea baloane pentru petrecere. Doar că pe lângă o punguţă cu baloane de mărimi, forme şi culori diverse, s-a întors şi cu un superb buchet de trandafiri şi o cutie de bomboane. Am luat emoţionată cadoul, am lăcrimat şi am îmbrăţişat-o strâns pentru că da, trandafirii şi bomboanele alea nu mi-au trecut doar prin mâini, ci prin întreg sufletul, mi l-au îndulcit, acoperindu-mi-l cu cea mai frumoasă imagine din lume, imaginea unui om cu chip de înger!

După-amiaza m-a prins pregătită să ies în oraş pentru a-mi căuta cea mai frumoasă şi spectaculoasă rochie pentru eveniment. Aici, o întreagă aventură. Am intrat în primul magazin, convinsă fiind că trebuie să îmi găsesc ceva din atâtea modele.
-Asta e prea simplă, are doar voal şi atât, nu-mi place.
-Mda, asta e drăguţică, dar bretelele astea parcă-s prea simple.
-Ce e mă asta? Pe asta vrei să o iau eu? Păi asta e prea lungă şi are doar o cureluşă, nu vreau!
Am văzut zeci de rochiţe, mi le amintesc şi acum, toate mi s-au părut prea simple. Ok, mergem în magazinul 2, unde credeam eu că îmi voi găsi rochia perfectă.
-Vai, dar una ca asta mai am acasă, ce vrei să fac cu ea, nu îmi place!
-Asta am mai văzut-o undeva, mnu, alta.
-Deli, uite, asta îţi place? Mă întreabă sora mea.
-Vai, asta e superbă, e încărcată, are dantelă, flori şi cerc, ceea ce îi dă mai mult volum, hai să o probăm! Nu, dacă aveţi impresia că am găsit aşa uşor, mnu. Rochia era largă şi alte mărimi nu aveau. Mergem în magazinul 3, sperând că aici vom găsi ceva. Am găsit nişte rochii drăguţele, dar nu aş fi purtat vreuna la vreo ocazie. Nici o problemă, mai mergem în următorul magazin. Aici, rochiile erau nişte materiale cu breteluţe, nu m-au încântat. După alte 3- 4 magazine în care am probat rochii şi rochiţele, mama a zis:
-Ţi-am arătat zeci, nici una nu îţi place, astea sunt rochiile din comerţ, mai mergem într-unul şi gata, acolo trebuie să te hotărăşti! Deja mă gândeam ce o să fac, dacă nu or să-mi placă, ce mă fac, nu vreau să aleg chiar orice rochie. Am mers în magazin, dar mamele sunt fiinţe iubitoare, răbdătoare şi dispuse să facă orice pentru a ne vedea fericiţi. Bineînţeles că nu am mers decât într-un magazin, ci în alte câteva. După 4 ore şi un pic, când mă consolam cu gândul că voi alege o rochie şi gata, rochia perfectă mi-a ieşit în cale. Nici prea scurtă, nici prea lungă, cu breteluţe din dantelă şi material ce îi dădea volum, cu o cureluşă şi voal, era acum în mâinile mele!

Însfârşit, iată-ne ajunşi la ziua mult aşteptată. Prima parte a dimineţii a decurs liniştit, până când:
-Deli, venim la 11:00 să îţi facem unghiile,e bine?
-Da, sigur, e perfect!
Era aproape 11:00 când am primit telefonul, iar eu mai aveam atâtea de făcut, voiam ca prietenii mei să fie speciali. Cam la limită, dar la 11:00 eram gata, aşteptam să mi se facă unghiuţele.În 45 de minute, operaţiunea trebuia să fie terminată, pentru că la 12:00 eram programată la coafor. Model, floricele şi ojă, unghiile mi-au fost terminate în 50 de minute. Telefonul suna, trebuia să le spun prietenilor din provincie unde şi cum să ajungă, dar eu eram fericită. Cu unghiile făcute şi ceva emoţii, am plecat către coafor.
-Ştii ce vrei să-ţi fac la păr?
-Vreau ceva spectaculos, doar azi eu sunt în centrul atenţiei nu?
-Ok! Uite, am o floare din păr natural, vrei să ţi-o pun?
-Da, vreau orice, numai să îmi iasă părul în evidenţă!
-Păi atunci îţi voi face un coc din bucle! O să vezi, va fi foarte frumos!
Două ore, atât a durat coafura mea, iar pentru muntele de răbdare, zâmbet şi profesionalism îi mulţumesc Letiţiei, cuafezei mele minunate care pe lângă faptul că mi-a făcut cadou coafura, pe lângă faptul că auzindu-mă că eram puţin stresată cu machiajul, mi-a făcut cadou o mini şedinţă de make up, a avut răbdarea, zâmbetul şi energia de a mă face să fiu frumoasă într-o zi magică. Am râs aproape tot timpul, am cerut asigurări că voi fi aşa cum mi-am dorit. Ei şi pe măsură ce timpul trecea, abia aşteptam să văd ce a ieşit. Deşi a venit următoarea programare, a făcut totul la fel de bine şi nu a renunţat până nu a terminat. Când coafura era aproape gata, Mădălina,cea mai bună prietenă, m-a sunat să-mi spună că a ajuns. M-am neliniştit, eu nu terminasem, nici cu părul, mai aveam şi machiajul, dar ce puteam să fac? Am invitat-o unde eram. A intrat zâmbitoare în coafor, s-a apropiat, ne-am îmbrăţişat, iar eu am plâns. Am păstrat atâta timp legătura la telefon, am pierdut numărul anilor decând nu ne-am văzut, dar, nici timpul, nici distanţa, nu ne-a putut despărţi. După ce părul meu a fost răsfăţat, acum era rândul feţei. Jumătate de oră am petrecut la machiaj. Ruj, fond de ten, corector, faţa mea a fost pe măsura aşteptărilor. Mi-am luat sora şi prietena şi ne-am reîntors pentru scurt timp acasă.
Am scos rochia din dulap şi gata, eram pregătită să îmi las chipul să alerge pe frumoasa pantă a momentelor delicate. Înainte de a ajunge, am mai făcut o scurtă oprire, am luat tortul şi ne îndreptam către petrecere. Drumul şi sufletul meu se asemănau perfect, eram fericită, emoţionată, entuziastă, abia aşteptam să ajung!

Cel mai aşteptat moment începuse. M-am dat uşor jos din maşină, am făcut câţiva paşi, de mână cu prietena mea şi am intrat timid. Încă de la intrare, am început să fiu îmbrăţişată de George, amicul meu care e un om extraordinar, ajutându-mă de fiecare dată când i-am cerut, de bunici, de naşi, de finii noştri, de prieteni şi de restul invitaţilor. Nu au durat mult îmbrăţişările întrucât a urmat oferirea cadourilor. Buchete de flori, bani, parfumuri, bomboane, căşti au fost doar câteva din gesturile de afecţiune ce mi-au luminat sufletul şi umplut inima de fericire. Nu voiam să mă despart de nici unul din cadourile primite, pentru că în fiecare geantă e de fapt un suflet, un suflet care şi-a rupt din timpul lui gândindu-se la mine, fiecare mi-a oferit, fără a-mi cere nimic în schimb, atâtea gusturi şi nuanţe ale unui singur cuvânt: FERICIRE!!! Acum, dacă s-au oferit cadouri, să înceapă şedinţa foto. Poze cu mine, cu invitaţii, cu cadourile, poze şi din nou poze! S-a întâmplat asta timp de o oră, o oră şi jumătate, mai soseau invitaţii, îmi ofereau cadouri şi ne îmbrăţişam.

După ceva timp, au sosit şi lăutarii. Iniţial credeam că-i pe CD, atât de bine suna totul. A venit şi prietena mea Delia, persoana pe care o admir şi îi mulţumesc din tot sufletul că nu a renunţat să creadă în mine nici o clipă.
Încet-încet oamenii au început să danseze. Eu îmi spusesem că nu voi dansa prea mult, oricum nu ştiam paşii, mă gândeam că mă voi face de râs, toţi au un ritm, nu pot eu să dansez. După ceva minute de discuţii cu mine însămi m-am certat singură că nici la ziua mea nu dansez. Da, era ziua mea, oamenii erau acolo pentru mine iar eu stăteam pe scaun. Fie ce o fi, mi-am zis, măcar trebuie să încerc. M-am ridicat, mi-am luat prietenii şi am început să dansez. Mădă mă învăţase acasă câţiva paşi. Am mers pe ringul de dans, am dansat, am dansat şi iar am dansat, până când mi s-au făcut dedicaţii şi am făcut dedicaţii. Momentul ăla e de gală, lacrimi mi s-au pus pe faţă, le ştergeam, încercând să nu-mi stric machiajul, dar tot veneau la mine, exprimând o emoţie vie ca o flacără. Am dansat din tot sufletul, îmi tremurau mâinile, picioarele, dar sufletul îmi strălucea cât toate stelele la un loc, numai datorită celor ce mi-au aruncat în inimă miliarde de amintiri frumoase. Ei bine şi cum dansam noi aşa, stropi de ploaie au început să ne acompanieze pe piesa celor de la 3 Sud Est. Am zis că e opoveste, dar nu, era realitatea, frumoasă şi sclipitoare. Toată lumina întregii lumi, toate razele de soare dacă le-aş fi văzut, nu m-ar fi putut face mai fericită decât tata care îmi ridica mâinile în aer, decât oamenii care aplaudau, decât stropii de ploaie care se unduiau pe chipurile noastre, decât oceanul de răbdare al mamei, decât oamenii care emanau atâta bucurie. Servirea mesei a fost o formalitate pentru mine, abia dacă am putut să mănânc ceva, eram precum o salată cu de toate.

„Acum se cântă „Mulţi Ani Trăiască”, a spus vocea lăutarului. Mama a venit, m-a luat şi mi-a pus tortul în mâini. Momentul ăla a fost decisiv! Un prieten a venit, m-a luat în braţe ridicându-mă în aer, oamenii aplaudau ţipând în timp ce pe fundal lăutarii îmi cântau La mulţi ani! Atunci am izbugnit în lacrimi, fără a-mi păsa că-mi stric machiajul, şi tot atunci mi-am spus că trebuie să fac ceva pentru a le mulţumi tuturor! Am dat la o parte frica şi am făcut ceva ce nu credeam că sunt capabilă să fac, am vorbit la microfon din proprie iniţiativă. Poate că pentru unii e banal, dar pentru mine a fost ceva extraordinar, am vrut astfel să îmbrăţişez pe toată lumea care mi-a fost alături într-o zi spectaculoasă!

Sper din inimă că am reuşit să vă transmit, prin cel ce a dat viaţă emoţiilor mele, scrisul, măcar o frântură din una din cele mai spectaculoase şi de poveste zile din viaţa mea, majoratul! Cât despre planuri, la 18 ani, următorul meu obiectiv este să iau Bacul şi să îmi îndeplinesc visul de a fi studentă a facultăţii de drept. Promit că îmi voi aduna tot curajul şi determinarea ca peste 2 ani, să redactez un articol povestind cum a fost admiterea şi cum e să fii proaspăt student la drept! Mulţumesc şi vă iubesc pe toţi!

Capitolul 14. Vei sfârşi curând!

După ce se asigură că toţi angajaţii au plecat, Ariana se ridică şi se îndreptă către un dulap imens. Luă de pe masă o cheie, încercând să-l deschidă, darr eforturile ei nu au dat roade, cheia nu se potrivea. Ea nu se lăsă descurajată, mai încercând cu alte câteva chei. După câteva încercări eşuate, una dintre chei se potrivi şi dulapul se deschise. Bucuroasă, Ariana îl privi câteva secunde, după care luă un biblioraft cu foi. Închise dulapul, se aşeză pe scaun şi începu să-l răsfoiască plină de curiozitate. După ce se uită atent la fiecare foaie, văzând că sunt doar nişte simple acte, dezamăgită, Ariana voia să-l închidă, însă destinul avea altceva pregătit pentru ea. Instinctul şi curiozitatea nu o lăsară să facă asta, aşa că răsfoii în continuare. Sfârşitul avea să îi dezvăluie ceva provocator şi intrigant atunci, dar extrem de folositor mai târziu. Când termină de răsfoit întreg biblioraftul, o folie neagră cu scris colorat, îi atrase atenţia. După ce scoase folia, închise biblioraftul, îl împinse uşor şi îşi concentră atenţia pe ea.
-Numere de telefon? Mda, mi-e clarr că sintagma aceasta falsă ascunde un adevăr intrigant. Ia să luăm prima foaie de aici să vedem ce ne dezvăluie.
Ariana scoase foaia şi începu să o citească plină de curiozitate şi speranţă. După ce termină, o puse pe masă şi căzu pe gânduri.
-Slovele acestea îmi provoacă atâtea sentimente contradictorii, furie, teamă, dar mai ales nesiguranţă. Corectitudinea, onestitatea şi integritatea sunt valori pe cale de dispariţie în ţara asta şi nu, din păcate nu putem organiza nici petiţii online, nici proteste pentru a le multiplica. Sufletele umane sunt încărcate de complexitate şi mister şi nici un limbaj de programare nu le poate insufla stropi de umanitate. Hai idealismule, vino şi spune-mi că tipul fermecător pe care l-am cunoscut în prima mea zi de muncă este exact cum mi-l iimaginam. În plângerea asta i se aduc acuzaţii foarte grave, şeful unui clan periculos, dat în urmărire internaţională, nu, totul e un scenariu făcut de Pesimis! Idealismule, de ce stai acolo într-un ungher al sufletului şi nu faci nimic? Vino şi dă-mi o palmă, certându-mă că pot să fiu atât de pesimistă, haide, spune-mi că Andrei nu e unul din acei mulţi oameni mult prea impasibili la problemele semenilor, preocupaţi fiind doar de confortul propriu. Idealismule, oferă-mi un indiciu care să mă conducă pe o pistă oricât de mică, hai, ştiu că mă veiajuta!
Ariana mai privi odată plângerea. Şi cum era o persoană foarte atentă la detalii, imediat observă ceva ce îi dădu de gândit.
-Plîngerea asta a fost redactată de două persoane, dovadă stau cele două scrisuri diferite. Unul este al lui Pesimis, că îl cunosc. Bine, dar cine e cea de-a doua persoană? Şi cum se poate ca la o plângere să participe mai mulţi? Ceva e foarte ciudat, pe cine a rugat Pesimis să îl ajute şi de ce?
Lăsă pentru un moment foaia pe masă şi luă folia, scoţând din ea un alt mister ascuns într-o frumoasă fotografie. O priviminute bune. Trăsăturile faciale, zâmbetul, hainele, totul parcă i se părea cunoscut, totuşi, nu reuşi să îşi dea seama cine se ascundea. Puţin confuză, ea luă decizia să-l sune pe Optimis, în speranţa că el o va putea lămuri.
-Domnişoara Ariana, ce plăcere îmi face să vă aud! Ia spuneţi, cu ce pot să vă ajut?
-Vezi să nu te îmbolnăveşti de atâta amabilitate mascată, ştii cum se spune, ce-i prea mult strică. Am nevoie de ajutorul tău, ai câteva minute?
-Pentru un suflet nobil oricând! Cu ce vă pot fi de folos?
-Auzi, îţi dau un sfat, când n-ai ce să faci, nu ezita să faci şi tu un strop de bine comercianţilor din piaţă, du-te şi mângâie-le legumele şi fructele cu linguşelile astea, de fapt nu, cred că ar arunca toţi cu pietre, de atâta dulcegărie, li s-ar strica toate fructele şi legumele. Roagă-ţi apropiaţii să facă ceva să fugi de acasă, undeva cât mai departe de aici. Lăsând asta, sunt în birou la Pesimis. Ei bine şi cum căutam eu indicii pentru a-l demasca, ce crezi că am găsit? O plângere şi o fotografie. Le-am făcut poze şi ţi le-am trimis pe amândouă. Ia spune-mi, ce-i cu plângerea şi cine-i în fotografie?
Vaaaai de mine şi de mine, dumneavoastră nu realizaţi, aţi intrat la şeful în birou fără ştirea dumnealui? Doamne, deja vă prezic clipe îngrozitoare!-Regret, dar până nu primesc aprobarea şefului nu vă pot spune despre ce e vorba. Aşteptaţi un moment să-l sun?
-Roboţelu, eu pe ce buton ar trebui să apăs să mă ajuţi măcar odată? Eu deja îţi prezic multe zile în care vei da petreceri cu laşitatea, te vei uita la film cu egoismul şi vei fi prieten cu frica de a nu face ceva greşit.
-Regret, şefu’ nu mi-a permis să vorbesc lla telefon fără să ştie, mai mult de 50 de secunde. Vă sun imediat ce am un răspuns!
-Mda, se pare că şi roboţii se mai strică. Oamenii sunt inventivi, raţionali şi creativi, însă nu suficient încât să creeze un buton de off nu doar pentru tehnologii, ci şi pentru prodstie, falsitate şi laşitate. Bine roboţelule, întreabă-ţi superiorul dacă poţi să socializezi cu colegii. Roboţelu egoist, stai, stai, nu închide, ştiu că au trecut 50 de secunde şi eşti programat să închizi, dar îţi mai răpesc încă puţine, îi dau eu bani şefului tău pentru ele. Auzi, vezi că mi-ai răspuns la telefon, ai deschis gura, ba mai mult, ai mai scos şi nişte cuvinte care s-au aranjat în propoziţii egoiste, lipsite de altruism şi compasiune, fă cumva şi răscumpără-ţi imensele greşeli, altfel şefu’ s-ar putea să îţi taie capul. Gata, te las, nu vreau să iei foc de la atâtea greşeli! Aştept telefonul tău să vedem dacă ai primit aprobarea să respiri! Seară frumoasă!
După ce închise, supărată, Ariana şi-a spus că e suficient pentru ziua respectivă, s-a îndreptat către dulap, pregătită să pună plângerea şi fotografia la locul lor. Îl deschise uşor, dar o sticluţă şi o mască au căzut. Şocată, cu mâinile tremurând, ea le ridică şi se aşeză din nou. Privi câteva secunde masca, intuind că trebuie să fie a lui Pesimis. Atenţia îi era acum concentrată pe sticluţa cu lichid incolor, pe care scria mărunt: Pentru… vei sfârşi în curând!
-Cui i-o fi destinată substanţa asta? De ce îi e şters numele? Pesimis, psihiatrie, da, da, dacă mă întreba cineva acum câteva ore, asocierea asta mi se părea perfectă, acum însă nu mai pot spune acelaş lucru. Pesimis, junglă, animale sălbatice? Mnu, n-or avea ele raţiune, dar măcar sunt capabile să îşi protejeze puii indiferent de inconveniente. Pesimis nu se potriveşte cu nimic. Ar trebui să îi fac rost de un bilet în sălbăticie, oh şi dacă ar putea să fie permanent, ar fi grozav! Idealismule, îţi mulţumesc pentru tot. Chiar dacă m-ai introdus în locuri cu şi mai mult mister, o parte din sufletul meu s-a vindecat. Mi-e clar, Andrei este prinţul fermecător pe care l-am visat. Oboseală, dispari de aici acum, voi lua plângerea, sticluţa, masca, şi mă voi duce în birou la el, sigur voi descoperi ceva care îl va salva, ştiu, simt şi nu încetez să sper, Andrei, în seara asta nedreptatea în privinţa ta se va opri aici!
Ariana băgă în geantă plângerea, fotografia, masca şi sticluţa, îşi luă telefonul şi merse în biroul lui Andrei. Nici nu intră bine, că pe masă văzu un telefon. Îl luă şi imaginea care o întâmpină era de-adreptul înduioşătoare. Firele de păr ale micuţei Natalia erau pieptănate, cu destul de multă nepricepere de Andrei, în timp ce ea savura un suc de portocale. Privind imaginea, ariana zâmbi cu amabilitate. Se uită la dată şi văzu că era în data în care Andrei fusese acuzat că o răpise, în ziua fermecată când ea abia îl cunoscuse. Cu ochii în lacrimi, ea luă telefonul, îşi luă geanta şi paltonul, închise şi se îndreptă grăbită către un taxi. Se urcă. Drumul până la secţia de poliţie i se părea interminabil. Nu avu timp să se gândească prea mult la cum or să decurgă lucrurile, pentru că telefonul se grăbi să sune. Ea îl scoase şi răspunse fără să se uite cine era.
-Domnişoara Ariana? Din păcate şeful nu mi-a putut permite să vă ofer detaliile cerute. Ce pot eu să fac e să vă ajut spunându-i că aţi intrat din greşeală la el în birou, pentru că e foarte furios că cineva i-a invadat intimitatea. Cred că veţi avea probleme cu el, vreţi să încerc eu să îl liniştesc? Nu ştiu dacă voi reuşi, dar pentru dumneavoastrră merită încercat!
-Vai Optimis, cum de ţi-ai dat seama că şi mie îmi pare rău să te aud? La cât de dulce şi nobilă sunt, o să devin toxică pentru societatea asta. Vezi că te aşteaptă un fum gros care e pregătit să te înghită pentru că ai respirat fără să primeşti aprobarea, în doar 20 de secunde, de 3987 de ori fără să-i ceri voie şefului tău cel inteligent. Optimis, ascultă-mă bine, te rog eu să nu mă mai suni pentru că nu ştiu ce sunt în stare să-ţi fac. Eşti attât de laş, prost şi enervant, în cât aş arunca cu orice aş prinde în tine. Vorbesc eu mâine cu Pesimis, stai calm, pun o biluţă albă şi pentru tine, îi spun cât de loial îi eşti. Acum închid, nu vorbesc cu oamenii de la care nu am nimic de învăţat!
După 20 de minute, ariana se afla la câţiva paşi de Andrei. Coborî şi intră graţios în secţia de poliţie. Pe holuri era linişte. Puţin dezorientată, Ariana bătu totuşi la o uşă.
-Care eşti mă la ora asta?
-O persoană mai educată decât cel care a întrebat! Bunele maniere spun că trebuie să fiu poftită. Pot să intru?
-Hai intră, dar repede că n-am prea mult timp la dispoziţie.
-Lasă lasă, Twitter, Facebook şii Instagram nu necesită mai mult timp decât slujba pe care o piluţă a avut grijă să o ai. Am venit deoarece am informaţii care vă pot ajuta la soluţionarea unui caz. Cu cine trebuie să vorbesc?
-Luaţi loc domnişoară! Cu mine trebuie să vorbiţi. Vă ascult, despre ce caz e vorba?
-În această secţie este arestat un tânăr pe nume Andrei. Din câte am înţeles, motivul pentru care se află aici este pentru că a răpit fetiţa unui coleg. Bineînţeles, dovezi 0, martori plătiţi, poliţişti corupţi. Nu am avut ocazia să-l cunosc prea mult, dar în puţinul timp pe care l-am petrecut împreună, mi-am dat seama că nu e capabil să facă asta. Prin urmare am căutat dovezi, iar astăzi vi le prezint bucuroasă.
Poliţistul răsfoi rapid nişte dosare şi spuse:
-Mda, cred că am identificat cazul. Fetiţa se numea Natalia?
-Exact aşa se numea. Deci e în regulă, pot să vă arăt că nimic din ce scrie acolo nu e adevărat ?
-Nu domnişoară, nu puteţi să îmi arătaţi nimic. Dovezile pe care le avem sunt numeroase şi solide șşi nu cred că cel mai temut infractor al României poate să fie un om bun. Sigur a falsificat tot, profitând de naivitatea dumneavoasttră. Mai bine aţi merge acasă şi va-ţi ocupa de ceva mai constructiv.
-Corupţie, stai, ştiu că vrei să fii importantă, dar lasă-l că se descurcă şi singur. Ia arată-mi şi mie una din probele alea solide? Am răbdare, aştept până inventezi ceva, nu e problemă, nu mă grăbesc şi nici nu am de gând să las llucrurile aşa. Deci?
-Adică să dezvălui informaţii din cursul anchetei? Domnişoară aceasta este o ilegalitate. Nu am voie! Acum puteţi pleca!
-Nu, nu plec, stau aici până mâine dimineaţă dacă e nevoie. Nici o problemă, nu vreţi să îmi arrătaţi dumneavoastră dovezi care să îl incrimineze, vă arăt eu dovezi care îi demonstrează nevinovăţia. Ariana scoase din geantă probele şi le arătă pe rând.
-Încep cu una dintre cele mai vizibile probe că fetiţa aceea e în pericol în prezenţa lui Pesimis, sticluţa asta de otravvă sau ce o fi ea. Am găsit-o în birou la el.
-Aşa şi? Ce vă face să credeţi că o sticluţă de otravă le poate pune viaţa în pericol oamenilor cu care interacţionează? Poate sticluţa de otravă le era destinată insectelor care în perioada aceasta sunt în număr foarte mare.
-Doamne, cu câtă profunzime a fost Pesimis ăsta înzestrat! Am înţeles, atâta bunătate a primit, în cât avertiza insectele din jurul său că vor sfârşi curând nu? Eu înţeleg că sunteţi poliţist, înţeleg şi că din naştere vi s-a oferit în dar prostia, dar nu vi se pare că o folosiţi în mod abuziv?
-Dar dumneavoastră nu vi se pare că impertinenţa a cam depăşit limitele?
-Mnu, mi se pare că e sub nivelul normal în prezenţa unui astfel de om. Să vă arrăt următoarea probă. Este o plângere scrisă de Pesimis împreună cu o altă persoană a cărei identitate nu o ştiu. Vi se pare normal?
-Domnişoară, până nu cerem o expertiză grafologică nu putem ştii dacă această plângere a fost redactată de mai multe persoane şi care au fost acelea.
-La voi aici expertizele psihiatrice sunt cumpărate cu preţuri mari, medii? Să ştiu exact cum să pun problema. Oricum, o dovadă mai am să vă arăt, deşi ştiu că nu veţi înţelege, dar totuşi încerc. Acesta este telefonul lui Andrei, l-am găsit în birou. Uitaţi poza asta, se observă clar că fetiţa e într-un mediu sigur. Uitaţi cât de frumos se poartă cu ea, cum zâmbesc amândoi. V-am convins? Binevoiţi să faceţi ceva?
-Nu putem să ştim cu certitudine dacă poza este adevărată. Totuşi pentru că îmi sunteţi simpatică, vă pot ajuta. Da ştiţi cum e, salariile noastre sunt mici, lucrăm tot timpul riscându-ne viaţa, adică nu ne-ar strica un bonus. Sunteţi inteligentă, înţelegeţi ce vreau să spun.
-Cum să nu. Vă ofer bucuroasă telefonul meu pentru a vă suna superiorii anunţându-i că doriţi să demisionaţi! Nu vreţi nu? Ok, aştept până mâine dimineaţă pentru a vorbi cu altcineva!
Ariana ieşii pe hol şi aşteptă răbdătoare întreaga noapte. În zori, pe hol apăru un tânăr elegant îmbrăcat. Văzând-o, s-a apropiat uşor de ea.
-Îmi cer scuze, v-am văzut aici, aveţi nevoie de ceva?
-Nici o problemă, mă bucur că însfârşit cineva nu trece pe lângă mine indiferent. Da, am informaţii care pot conduce la soluţionarea unui caz, dar nu am vrut să încurajez corupţia, am fost tratată cu impertinenţă, aproape că nu am fost băgată în seamă.
-Nu pot să cred ce aud! Îmi pare sincer rău că mai sunt astfel de oameni care se pretind apărători ai legii. Dar niciodată nu-i prea târziu, poate vă pot ajuta eu să găsiţi o rezolvare. Urmaţi-mă vă rog! Ariana îl urmă încrezătoare. Urcară un etaj şi intrară într-un birou spaţios.
-Luaţi loc! Să facem cunoştinţă în mod oficial zic. Numele meu este Dumitrescu Rareş, cu cine am plăcerea?
-Încântată! Eu mă numesc Ariana!
-Şi eu. Vă ascult domnişoara Ariana. Despre ce este vorba?
După ce Ariana îi povesti în detaliu întâmplările din seara precedentă, nervos, el dădu un telefon şi ceru ca Andrei să fie adus în biroul său. După câteva minute, 2 gardieni apărură cu acesta. Imediat ce l-a văzut, Ariana s-a ridicat de pe scaun şi l-a îmbrăţişat puternic, cerându-şi sincere scuze pentru că nu i-a acordat încredere. După o discuţie care a durat aproximativ două ore, în care i s-au pus întrebări şi făcut teste psihologice, Andrei a putut savura clipa eliberării. Cei 2 s-au îndreptat către parcul din apropiere. Ajunşi aici, se aşezară pe o băncuţă şi se priviră minute bune. Tăcerea era înfricoşătoare, doar câteva păsărele o rupseră cu cântecul lor! După 20 de minute în care nimeni nu a zis nimic, Andrei zâmbi şi prinse a vorbi:
-Hei, Arriana, vezi că ţi-a fugit de pe faţă zâmbetul, ai mai multă grijă de el! Draga mea, nu fi neliniştită din pricina mea. E perfect normal felul în care ai reacţionat tu, nu mă cunoscusei de cât de câteva ore, era firesc să fii confuză! Mă bucur că o urmă de încredere în mine a existat, iar ea te-a condus la adevăr! Acum vom face o echipă minunată în demascarea minciunilor şi laşităţii nu-?
-Cuvintele tale mi-au umplut inima de bucurie şi lumină dragă Andrei! O echipă indistructibilă şi pregătită să facă faţă creaturilor numite oameni! Vrei să mergi acasă, să te odihneşti? Deşi sunt curioasă cum or să reacţioneze Roboţelu şi Pesimis, pot aştepta până mâine!
-Ce să fac? Seara e excelentă pentru a merge acasă. Bineînţeles că vom merge împreună la birou, nu te las singură. Hai să mergem, îmi povesteşti pe drum noutăţile!
Andrei şi Ariana porniră încet către birou. După o jumătate de oră de zâmbet şi poveşti, ei ajunseră. Ariana se uită la ceas şi zise amuzată:
-e 11:15, stai să vezi că iar mă enervează Pesimis cu tentativele lui de a se impune! Aşteaptă aici, să te introduc cum se cuvine! Zâmbind Andrei dădu din cap aprobator. Ariana puse mâna pe uşă, dar nici nu o deschise bine că Pesimis se şi ridică şi veni lângă ea.
-Proasto, incompetento, tu în clipa asta vei zbura de aici, te dau afară, crezi că eşti prinţesă, că ai tratament preferenţial? Unde ai fost până la ora asta?? Îmi spui acum, pentru că nu mă cunoşti şi nu şti, dar dacă mă enervez mai rău, nu ştiu ce sunt capabil să îţi fac! Ascult!
-Uşurel să nu te dezechilibrezi, creerele minuscule şi slab dezvoltate nu pot suferi şocuri prea puternice! În primul rând, permite-mi să refuz onorificul titlu de prinţesă, tot ce vine din partea ta nu-i pe gustul meu! În al doilea rând, cine a spus că vreau să mă dai afară? E frig, vânt, plouă, e mai bine în birou, cât despre zbor, am înţeles că pe aeroport sunt ceva probleme tehnice şi câteva curse au fost anulate. Deci, din păcate, voi rămâne cu tine! Cine, tu ai tratament preferenţial? Păi e normal măi Pesimis, fiecare pacient e unic, deci şi buala se manifestă în mod diferit la fiecare. Ia spune-mi, cum a fost la spital, ţi-ai mairevenit din şoc? A, stai, stai, am uitat că trebuie să-ţi dau timp să inventezi minciunile, ce vrei, te credeam şi eu mai capabil.
-Fetiţo, vezi mâinile astea? Vrei să te trimită în lumea îngerilor?
-Cred că acolo te vor trimite pe tine prostia şi uimirea când vei vedea ce ţi-am pregătit! Mă Pesimis, am întârziat şi eu cu un motiv, am o surpriză pentru tine, eşti pregătit să o vezi?
-Ce surpriză? Din partea ta nu mă pot aştepta la ceva pozitiv. Arată-mi!
-Surpriză, vino te rugăm, Pesimis abia te aşteaptă!
Andrei intră vesel în birou, se aşeză lângă Pesimis şi îi aşteptă curios reacţia! Aceasta nu întârzie să apară! Pesimis întinse mâinile şi vru să-l apuce pe Andrei de mână, dar acesta se ridică şi zise zâmbind:
-Stai uşor Pesimis, ştiu că te bucuri să mă vezi şi mai ştiu că ţi-am promis că atunci când ne vom mai vedea îţi iau bilet la circ, dar trebuia să mă întrebi frumos, nu să reacţionezi violent. Astăzi am uitat, dar promit că mă revanşez! Uite, am o idee mai bună, Ari mi-a zis că vrei aşa să îţi schimbi mediul, mutându-te într-o grădină zoologică, vrei să vorbim cu cei din conducere să vedem dacă au locuri? Mă ocup eu, fii fără grijă!
-Tu ce cauţi mă aici? Cine te-a adus? Să ştiu să îi rup mâinile, să îl fac eu să înţeleagă cine e Pesimis. Zi, că dacă nu şi tu vei avea aceeaş soartă. Asta te-a adus?
-Ai obosit, de aceea concentrarea şi atenţia îţi sunt afectate nu? Nu caut nimic, mă uit la tine! Eu ţi-am zis că filmele alea îţi fac rău, nu e o idee prea bună să îţi rupi mâinile!
-Andrei, lasă gluma şi spune-mi cine te-a adus?
-Vântul! A venit în celulă şi m-a luat pe sus, aducându-mă până aici! Vrei să vedem dacă te poate duce şi pe tine cât mai departe de aici?
-Nu, nu poate că la câtă răutate are în suflet, dezorientează vântul! Andrei, stai calm, rugăm roboţelu să ne dea o soluţie, că am citit că au şi ei inteligenţă!
-Depinde draga mea, dacă cel ce l-a creat e prost, nici roboţelu nu e cine ştie ce!
-Cu 2 proşti mi-a ajuns pe ziua de azi! Eu am plecat să mă relaxez! Ne vedem mâine!
După ce Pesimis plecă, Ariana zise plină de jovialitate:
-Andrei, mi-a venit o idee, ce ar fi să-l urmărim, aşa am mai afla ce mai ascunde!
-Wow, la asta chiar nu m-am gândit! Splendid, să plecăm chiar acum!
Cei 2 plecarră în urmărirea lui!

Mulţumesc, dar eu nu vreau locuri speciale, îmi place normalitatea!

Încep articolul ăsta prin a-ţi pune o întrebare simplă: Tu, cititorul care nu ai avut contact cu mediul lor, câte persoane cu dizabilităţi cunoşti? Stai câteva secunde şi răspunde-ţi sincer. Dacă ai un răspuns la această întrebare, mai am una: Din aceste persoane pe care le cunoşti, pe câte le-ai văzut cum se descurcă în viaţa de zi cu zi? Nu, nu ce ai auzit în presă, nici de la alţii, tu, câţi prieteni cu dizabilităţi ai? Câţi din aceşti oameni au ieşit cu tine la o prăjitură? Câţi din aceşti oameni au avut curajul să-şi depăşească limitele, fără a fi interesaţi de părerile altora? Câte din persoanele cu dizabilităţi pe care le cunoşti au înţeles că normalitatea poate face parte din viaţa lor dacă îşi doresc asta?

Eu sunt în mediul ăsta, iar cu timpul am cunoscut o mulţime de persoane cu dizabilităţi. Din toţi aceşti oameni pe care i-am cunoscut, 5% au fost cu adevărat lecţii de viaţă pentru mine. Restul de 95%, nu fac altceva decât să mă sfătuiască să mă închid în colţişorul lor, fără a arăta lumii că nu sunt mai diferită decât ea doar pentru că am o problemă. Am propus într-o zi să facem o activitate în care să îi includem şi pe adolescenţii care nu au nici o problemă. Unul dintre răspunsuri a fost că vor râde de noi, că ne vor marginaliza. Dar de ce vor face asta? Simplu, pentru că 95% din această categorie de persoane nu au curajul să interacţioneze şi cu cei ce nu au nici un fel de problemă, pentru că izolarea, din păcate, e la fel de prezentă ca acum câteva zeci de ani. Pentru că oamenii cu dizabilităţi sunt speciali, deci totul trebuie să fie special, tastaturi speciale, plajă specială, locuri la facultate speciale. Păi dacă suntem atât de speciali, nu se poată inventa ceva special conceput să ne ajute să ne deplasăm prin casă, să ne preparăm de mâncare? Pentru că a fi special e greu, necesită efort, mai ales statul la soare, trebuie un loc unde soarele să strălucească doar pentru persoanele cu dizabilităţi, aşa că plaja asta e soluţia ideală.
Revenind la lucruri serioase, de ce rampele de acces, cărucioarele plutitoare, grădina senzorială de pe plaja care urmează să fie construită, nu se pot integra pe plajele deja existente? De ce se doresc locuri specialle la facultăţi? Se presupune că dacă ajungi până aici, nivelul tău intelectual trebuie să fie unul destul de ridicat nu? De ce avem nevoie de centre speciale de socializare, sau cum se numesc? Nu văd care ar fi impedimentul în a socializa împreună,fără a se ţine seamă de dizabilităţi?

Urăsc comoditatea, nu mi-a plăcut să mă victimizez, indiferent ce mi s-ar fi întâmplat şi niciodată nu am zis nu unei activităţi din pricina inconvenientelor vizuale. Da, am avut momente în care zecile de oameni noi pe care trebuia să-i întâlnesc în activităţile mele, mă speriau, mă speria faptul că nu vor reacţiona ok la întâlnirea unei persoane diferite, mă gândeam că mă vor exclude din grupurile lor şi da, am avut parte de câte un pic din toate. Au fost activităţi unde am fost pusă pe o băncuţă, considerându-se că dacă am o dizabilitate, nu pot să mă descurc la fel ca ceilalţi, dar au fost şi activităţi şi oameni care m-au făcut să-mi depăşesc limitele, învăţându-mă că atitudinea pe careo afişez în faţa celorlalţi, e cartea mea de vizită. Pentru excluderea mea, tot eu am greşit, poate că trebuia să fiu mai hotărâtă şi să spun că pot face şi eu ce fac restul. Îmi amintesc cu emoţie de un training pe tema comunicării,la care mă invitase un prieten să particip. Iniţial am ezitat, dar mi-am spus fie ce o fi, oricum n-am ce să pierd şi bine am făcut. Ajunsă acolo, după câteva zeci de minute de discuţii şi exerciţii menite să ne antreneze creativitatea, a venit punctul în care limitele mele au fost depăşite. Mi s-a pus o foaie în faţă, un creion în mână, iar în spatele meu s-a aşezat o persoană văzătoare, care la rândul ei a primit o altă foaie cu figuri geometrice. Sarcina era de a desena ce-mi spune respectiva persoană că e pe foaie, fără a-i mai cere indicaţii suplimentare. Ştiţi care a fost prima mea reacţie? Nu, eu nu pot să desenez ce e acolo, voi greşi, nu am făcut asta niciodată, cum să nu-mi dea nimeni indicaţii? Mi s-a spus că trebuie, că nu contează cum fac desenul ăla, important e cum se produce comunicarea. Îmi tremura mâna, mă gândeam că voi depăşi spaţiul, dar nimic din toate astea nu s-a întâmplat, învăţând astfel că a-ţi depăşi limitele îţi aduce satisfacţii enorme. Desenul ăla probabil că nu era reuşit deloc, dar sufletul meu era cu de toate.

Ce am vrut să spun prin asta? Data trecută când am îndrăznit, adevărul meu a supărat pe mulţi, dar aşa-s eu, intransigentă, prin urmare vă voi spune ce cred. Lipsa asta a implicării unora în formarea copiilor cu dizabilităţi are consecinţe grave. Se ştie încă din timpuri străvechi că mediul are influienţe asupra dezvolttării unui om, iar într-un mediu în care ţi se spune că nu se poate, nu se poate, nu vei reuşi, e cumplit de greu, n-ai şanse, există un moment în care chiar ajungi să te întrebi: „Dacă aşa e? Dacă eu chiar nu pott face nimic?” Ei bine şi vine câte un moment din ăsta revelator, în care propriile limite îţi sunt depăşite şi îţi spui: „Da mă, nu-s chiar aşa de incapabil cum zic unii, pot face mai multe decât îmiimaginam”!

 

Ei bine însă, momentul ăsta revelator despre care scriam nu vine aşa, bătând din palme, el vine în urma unor eforturi, cum ar fi să iasă din casă, să îndrăznească să-şi spună punctul de vedere, să nu le mai fie teamă, izolându-se în locuri special amenajate pentru dizabilitatea lor, să nu îşi mai ascundă frica de a interacţiona cu oamenii în cereri pentru locuri speciale prin facultăţi, plajeamenajate pentru ei şi mai ştiu eu ce minuni. Dacă în loc să se discute pe grupurile de facebook numai despre mărirea pensiilor speciale, s-ar aduce în discuţie lucruri utile, proiecte pe care să le implementăm, incluzându-ne în societate, nu excluzându-ne din ea, România ar putea ajunge în câţiva ani la nivelul ţărilor din occident, unde nu, cuvântul incluziune nu e folosit cu sensul lui figurat. Înţeleg că discriminarea e prezentă peste tot, înţeleg că unii sunt intoleranţi, dar asta ar trebui să constituie odorinţă şi mai mare de a ieşi de sub anonimatum, nu de a ne izola şi mai tare!!!

Capitolul 13. O posibilă descoperire.

Poliţistul îi întinse Alielei foaia spunându-i:
-Aceasta este plângerea pe care trebuie să o completaţi. Vă rog eu domnişoară să vă grăbiţi. Andrei împreună cu reţeaua lui sunt deosebit de periculoşi. În timpul în care noi stăm, un om poate trece prin chinuri cumplite din cauza lor.
Aliela luă un pix şi începu să completeze plângerea. După 15 minute de scris, ea o semnă şi i-o dădu poliţistului. Acesta o citi şi spuse:
-Domnişoară, poate nu realizaţi, dar prin plângerea asta, nu unul, nu 2, ci o întreagă grupare de infractori va înceta să facă rău lumii, iar asta datorită sufletului dumneavoastră bun. Eu mă retrag acum, îi voi spune domnului Pesimis cum decurge ancheta, iar el vă va anunţa şi pe dumneavoastră.
-Vă conduc domnule poliţist! Aliela draga mea, mă întorc imediat!
După ce ieşiră afară şi făcură câţiva paşi, Pesimis se uită în toate părţile, iar după ce s-a asigurat că nu-i vede şi aude nimeni zise bucuros:
-Încă o treabă aproape dusă la îndeplinire! Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără tine.
-Oricând pentru tine Pesimis! Acum să fii sigur că ai scăpat de el pentru totdeauna.
-Foarte bine! Uite ce e, mai am o rugăminte la tine, mai lasă-mi mie plângerea asta şi ţi-o aduc mâine după serviciu. Mai vreau să mai completez spaţiile libere cu infracţiuni, dar mai ales să scriu că e managerul firmei, să pară totul real.
-Sigur că da! Ţi-o las până mâine, poţi scrie ce vrei tu, dar da, să nu uiţi să scrii la final funcţia ei! Acum te las, mai am şi alte treburi! Ne vedem mâine!
După ce poliţistul plecă Pesimis se reîntoarse în casă. Seara decurse liniştit. Căsuţa cea mică, nu prea le oferea perspective de petrecere a timpului liber. Ziua care tocmai se sfârşise îi extenuase pe amândoi, aşa că după ce au mai schimbat câteva vorbe, au adormit. După câteva ore petrecute în lumea lipsită de griji, alarma lui Pesimis întrerupse liniştea. El se îmbrăcă încet, se apropie cu grijă de Aliela trezind-o cu gesturi uşoare.
-Eşti în regulă Pesimis? S-a întâmplat ceva?
-Da draga mea sunt în regulă. Te-am trezit să-ţi spun că trebuie să plec la birou. Ne vedem deseară. Să ai grijă de tine!
-Abia aştept să te reîntorci! Mult succes!
După ce îi mulţumi, Pesimis plecă grăbit. Merse câteva minute pe jos, găsi un taxi şi plecă la firmă. Ajuns aici, aşa cum îi era obiceiul în fiecare dimineaţă, începu să intre prin birourile angajaţilor, asigurându-se că llucrează. Totul părea în ordine. Merse şi în biroul Arianei, dar avu parte de o surpriză, aceasta nefiind încă la muncă. Enervat la culme, el îi chemă de urgenţă pe toţi în biroul său. Nici bine nu se închise uşa că Pesimis le zise urlând:
-Proştilor, v-am dat o şansă la un viitor strălucit şi voi aşa mă răsplătiţi? Agramaţilor, v-am scos de sub anonimat, iar voi sunteţi atât de nerecunoscători. Inculţilor, dacă nu eram eu, nimeni nu vă angaja şi mureaţi pe străzi de foame. Oameni josnici, veţi plăti scump fiecare clipă în care v-aţi permis să mă trataţi cu inferioritate. Nesimţiţilor, oameni nerecunoscători ce sunteţi, voi răsplătiţi binele făcut cu rău. Spuneţi acum, de ce întârzie Ariana? Mai repede proştilor că dacă mai stau lângă voi s-ar putea să înebunesc.
În timpul ăsta, Ariana ajunsese la firmă. Urcase treptele şi asculta cum Pesimis urla la colegii săi. După ce îl lăsă să-şi termine reproşurile, ea intră în birou zicând:
-Uşurel Pesimis, uşurel să nu îţi cedeze vreun neuron, nu de alta da n-avem medic specialist prin apropiere. Ce ai mă de urli aşa la ei? Le arăţi secvenţe din noul tău film? Apropo, cum a fost la lansare? Au venit mulţi spectatori? Ai luat ceva profit?
-Ariana, dacă mai scoţi un singur sunet te bat rău, aşa că ai face bine să taci, ca să nu ţi-o ei.
-Vrei să îţi fac munca mai uşoară? Tatăl meu are un prieten care e îngrijitor la Grădina Zoologică, dacă vrei putem vorbi cu el în vederea obţinerii unui loc acolo, oricum ziceau că au nevoie de specii diverse. Te-ai încadra aproape perfect, cu menţiunea că deşi au reflexe şi instincte, nu gândire, animalele îşi protejează puii, ceea ce tu nu faci cu nimeni din jurul tău, iar asta din păcate, nu poţi învăţa nici la şcoală, nici din cărţi, filme sau documentare, nici de pe largile orizonturi online, pentru că arta de a-i proteja pe alţii, fără a te gândi doar la propria persoană, nu acceptă decât suflete talentate şi nobile, categorie în care tu nu te încadrezi. Ia spune-mi, când vrei să-i dau un telefon? Ar trebui cât mai repede, nu de alta, dar nu văd pe nimeni în siguranţă lângă tine.
-Domnişoara Ariana, înainte să trageţi concluzii false despre scumpul nostru şef, vreau să vă spun câte ceva despre el. Domnul Pesimis…
-Mă Pesimis, că tu eşti plin de prostie, am înţeles încă de când am intrat în firma asta. Da lor ce le-ai putut face măi de te ridică atât în slăvi? Le-ai dat bani să le fie teamă de tine? Îi şantajezi cu ceva, ce le faci?
-Fetiţo, singura incultă de aici tu eşti. Limbajul în care vorbesc este unul plin de figuri de stil, împletit cu tone de inteligenţă, decorat cu calităţi alese, pentru că venirea mea pe lume n-a fost întâmplătoare. Eu am venit cu scopul de a fi o înfloritoare personalitate a lumii în care trăim, iar ei au înţeles perfect asta, prin urmare mi se supun, lucru pe care ar trebui să-l faci şi tu.
Scuză-mă, cred că mă confunzi cu cineva căruia îi pasă ce spui tu. Am dormit destul ascultându-te vorbind, aşa că voi merge să lucrez. Înainte însă, permite-mi să-ţi sugerez ceva, cred că este un moment foarte potrivit să dispari din peisaj. Acum plec, nu-i problemă, te las să te mai gândeşti la ce ţi-am spus acum, ştiu că un creer nou asimilează mai greu informaţiile.
Zicând acestea, Ariana îşi luă lucrurile şi merse la ea în birou, începând să lucreze. Nici bine nu s-a apucat de treabă, că în biroul ei intră Optimis.
-Ariana, te rog, ascultă-mă câteva minute, trebuie să-ţi comunic ceva foarte important.
-Da Optimis, ia spune-mi, ce e atâtde important? Abia am început să lucrez.
-Pesimis s-a supărat foarte tare pentru că i-ai vorbit aşa. Ar trebui să fii şi tu mai respectuoasă cu el. E foarte furios să ştii.
-Wow! Deşi sunt specialistă în IT, evoluţia tehnologiei mă uimeşte în fiecare moment. Invenţia asta e recentă nu? E bine că s-au gândit şi la cei cu intelectul subdezvoltat, să le implanteze fire în creer. Se pare că funcţionează şi în cele noi, nefolosite prea mult. Da cum de nu le-am văzut până acum? Şi s-a obişnuit Pesimis să umble cu atâtea fire?
-Ariana, încetează cu ironia măcar pentru câteva minute, am venit aici pentru a-ţi da câteva sfaturi, pe care te rog mult să le pui în practică, aşa nu va mai suferi nimeni.
-Sunt foarte curioasă despre ce e vorba. Să auzim, ce sfaturi vrei să-mi dai?
-Am pierdut o ocazie de a salva un om, acum e şansa mea să-l salvez măcar pe al doilea. Nu te voi ţine în suspans, voi începe cu ceea ce cred că eşti foarte curioasă să ştii, în legătură cu Andrei. Tinereţea şi naivitatea uneori vorbesc cu viaţa să ne dea lecţii dure, pe care nu prea ştim să le gestionăm. În următoarele momente vei primi răspunsul la întrebarea: Sunt fondate acuzaţiile care i se aduc lui Andrei? Ei bine, da, din păcate da, sunt cât se poate de adevărate. Iniţial, când a fost angajat pentru prima dată aici, era un om cald, bun la suflet, sociabil şi înţelegător. Într-o zi însă, Andrei a intrat grăbit în biroul domnului Pesimis, profitând de neatenţia lui, a luat o sumă importantă. Domnul Pesimis a descoperit asta, dar cum are o fire bună şi blândă, l-a iertat.
-Optimis, te rog opreşte-te. De pe lună se observă că nu e adevărat nimic din ceea ce spui. Ai zis că ai venit să-mi dai nu ştiu ce sfaturi, nu să îi acuzi pe alţii, te ascult.
-Păi asta voiam să-ţi spun, să te fereşti de Andrei, pentru a nu ţi se întâmpla ceva. Domnul Pesimis are dreptate, inteligenţa sa…
-Bine, Bine. Altceva mai ai să-mi spui?
-Nu, atât. Mă retrag acum.
Optimisse îndreptă către ieşire, dar când să deschidă uşa, un nasture de la sacou s-a desprins. Acest incident, probabil nici nu ar fi fost luat în seamă de Ariana, dacă faţa lui Optimis nu s-ar fi înroşit şi dacă mâinile sale nu tremurau, făcând mişcări haotice. Ea îl privi confuză.
-Optimis? Poţi să iei loc şi să-mi spui te rog de ce reacţionezi aşa+ pentru un nasture banal?
-Ariana, ceartă, şefu supără rău şi… apă, vreau apă.
-N-am înţeles nimic din ce ai spus! De ce te ceartă şefu, care şef? Cine şi de ce se supără? Poftim un pahar cu apă, linişteşte-te pentru a putea înţelege şi eu ceva.
După ce bău pe nerăsuflate apa, Optimis respiră adânc, oftă şi spuse:
-Aveam o misiune foarte importantă de îndeplinit, iar şeful mă va concedia acum, nu pot să-ţi spun prea multe, cert e că am făcut o gafă. Ariana, nu mă mai poate salva nimeni.
Privirea Arianei se concentră câteva clipe pe nasturele în cauză, uimită de reacţiile llui Optimis. Se ridică, încercată de un sentiment ciudat de curiozitate, luă nasturele şi se aşeză.
-Nu trebuia să faci asta Ariana, te rog, lasă nasturele ăla pe birou, te implor, va veni domnul Pesimis şi se va supăra pe mine, Ariana te rog.
-Scuză-mă, când eram mică bunicii mi-au citit multe basme, te rog, ăsta e plictisitor. Lasă-mă să văd ce-i cu nasturele ăsta de te agiţi atât.
Ariana privea nasturele concentrată. După ce îl examină atent, descoperi un buton, apăsă pe el şi o luminiţă se ivi. Cum lucra în domeniul IT, ea îşi dădu imediat seama că aceea era o cameră de filmat. Lăsă micuţa cameră pe masă, întorcându-şi privirea către Optimis.
-cred că merit nişte explicaţii. Nu-i aşa că binevoieşti să mi leoferi? Ce faci cu camera asta Optimis? La ce voiai să o foloseşti, dar mai ales de ce?
-Scumpa mea, te rog să mă ierţi, dar dacă ar afla şefu că-ţi spun la ce voiam să o folosesc, s-ar supăra şi mai tare, oricum voi avea destule probleme din cauză că a căzut.
-Mă gândeam eu că nu a conceput mintea ta un astfel de plan, e prea sperioasă şi lipsită de idei pentru aşa ceva. Optimis dragă, dacă nu ţi-a spus nimeni adevărul, ei bine ţi-l voi spune eu, odată şi odată trebuie să-ţi spună cineva cum eşti tu de fapt. Urăsc oamenii falşi, linguşitori şi mincinoşi, oamenii ăia care vor să se înţeleagă ideal cu toată lumea, doar pentru a-şi atinge propriul interes, urmărind să fie plăcuţi de toţi, fără a li se reproşa o faptă oricât de neînsemnată. Din păcate, în aceastămare categorie de oameni pe care o cunosc, când am venit la firma asta s-a mai adăugat unul, da, da, exact tu. Ţi-e teamă că oricând ai putea face rău, ţi-e frică să intervi în discuţiile firmei pentru a nu îl supăra pe Pesimis, ţi-e teamă să-mi spui adevărul despre Andrei, preferând să minţi pentru a fi de acord cu părerile colegilor. În stresul ăsta pe care organismul tău l-a acumulat, laşitatea şi comoditatea ţi-au devenit două prietene de nădejde, preferând să fii imun la problemele altora. Când vrei să spui ceva, laşitatea şi comoditatea îţi trag şi mai tare sufletul în prăpastia voastră, minţindu-te căîn felul ăsta te protejează de noi, cei ce avem curajul să ne spunem părerile, indiferent de ce riscuri implică asta. Zâmbeşti, nu le-a luat prea mult să te facă să fii de nerecunoscut pentru prieteni şi apropiaţi, lăsând atitudinea asta să-ţi fure zile, săptămâni, luni, sau poate cei mai frumoşi ani din viaţă. Crezi că ea, atitudinea prietenoasă cu toată lumea, îi va face pe oameni să-ţi acorde încredere şi respect, când de fapt, ea nu face altceva decât să îi îndepărteze de tine. Mi-am dat seama, imediat ce am descoperit camera, cine a avut ideea şi pentru ce folosea. Pesimis, s-a gândit că trebuie să te supravegheze, iar modalitatea prin care putea face asta, era să-ţi dea o cameră. Cu o naivitate specifică doar oamenilor laşi, lipsiţi de principii, ai crezut că planul va merge perfect, eu crezând tot ce-mi spui despre Andrei, iar Pesimis va fi mulţumit de serviciile tale. Ei bine, totul a decurs invers de cum vă aşteptaţi voi, iar ce m-a făcut să-mi dau seama că e ceva în neregulă, nu a fost camera, ci reacţiile tale. Pentru că da, asta se întâmplă atunci când te temi până şi de umbra ta. Tot ce mi-ai spus, nu numai că nu a părut credibil, dar m-a făcut să-mi dau seama că ar trebui să-mi ascult inima şi să cred mai mult în oamenii valoroşi, pentru că ei nu au cum să te dezamăgească. Andrei e cât se poate de nevinovat, băiatul cel mai manierat, sincer şi curajos din firma asta nu avea cum să o răpească pe fetiţă. Pe fetiţă o vor răpii de lângă Pesimis nu oamenii, ci caracterul său josnic, prostia nemărginită şi atitudinea superioară pe care o afişează zilnic. Cred că am spus tot ce era de spus, ştiu, adevărul e dur de multe ori, dar decât o minciună care e menită să destabilizeze şi mai tare relaţiile interumane, mai bine un adevăr, care alături de dorinţa de schimbare, le poate restabilii. sfat: Schimbă-te, ai curaj şi viaţa ta va deveni mai luminoasă!
-Ariana, ai spus totul atât de frumos, dar nu uita că domnul Pesimis nu e foarte departe de noi şi ne poate auzi. Te rog, nu mai spune niciodată ce ai spus acum. Bine că nu ne-a auzit, mă certa rău. Oricum, ceva mi se va întâmpla după ce dezastru am produs cu camera. Îmi pare rău că a trebuit să-ţi fac asta, tu eşti o persoană minunată, bună la suflet, dar…
-Nu numai că laşitatea şi frica te-au acaparat cu totul, dar şi prostia pare că începe să îţi fure gândirea logică şi atenţia, pe scurt ai început să devii prost! Poţi pleca, n-ai înţeles nimic din ce ţi-am transmis eu, cât despre Pesimis, lasă că vorbesc eu cu el mai târziu. Du-te, ai mare, dar mare grijă în ce poziţie pui fiecare picior, s-ar putea să aibă un ochi ascuns, să vadă şi să te certe.
Optimis se ridică şi vru să plece. Însă uşa se deschise cu rapiditate, pe ea intrând furios Pesimis. Se apropie de Optimis şi cu câteva mişcări îl puse jos, începând să-l lovească. Uimită de întorsătura neaşteptăată pe care o luaseră lucrurile, Ariana continuă să-şi păstreze ttăria de caracter. Pe un ton ferm îi spuse lui Pesimis:
-Dacă ţi-aş spune că eşti prost, aş adresa o ofensă acestei categorii de oameni, revin în 3 minute, dacă mă întorc şi îndrăzneşti să îi mai faci ceva, s-ar putea să se schimbe grav situaţia. Atât ţi-am spus şi vorbesc serios, lasă-l în pace, că dacă nu, rolurile se vor schimba.
Ariana ieşi afară, îşi scoase telefonul şi sună la 112. După ce îi explică problema, operatoareaa îi răspunse pe un ton calm:
–Domnişoară, îmi pare sincer rău, dar nici un echipaj nu este disponibil pentru a se deplasa la adresa indicată de dumneavoastră. Toţi sunt pe teren. Ce pot să vă spun, încercaţi să-l liniştiţi, să-i explicaţi că ceea ce face poate avea urmări grave. Cu alte informaţii vă mai pot ajuta?
-Da, incompetenţa şi nepăsarea sunt trecute în fişa postului în România? Care sunt urmările grave ce se pot produce în urma acestei situaţii, stimabilă individă? Cum să îi spun că pot avea consecinţe grave faptele sale, când responsabilii cu pedepsirea lor nu se deranjează să vină până aici? Şi cam când vor fi disponibile echipele dumneavoastră, când va fi rănit cineva, când se va ajunge la lucruri mai grave, atunci vor putea fi deranjate?
-Vă rog să-mi vorbiţi cuviincios. Am o funcţie şi merit să mi se vorbească mai demn. Îmi pare rău, dar nu vă pot ajuta. La revedere!
Ariana nu se lăsă descurajată, aşa că mai sună odată la serviciul de urgenţă. După ce îi mai explică odată, unei alte operatoare problema, ea o asigură că în cel mai scurt timp un echipaj de poliţie va ajunge. În aşteptarea lui, Ariana se reîntoarse în birou, unde Pesimis îl lovea şi jignea pe Optimis. Fără să-i fie teamă, ea se apropie de cei 2, îl luă furioasă de mâini pe Pesimis, împingându-l pe scaun, luă o eşarfă şi îi imobiliză mâinile. Îl ajută pe Optimis să se ridice, îl scutură de praf, îl puse pe un scaun oferindu-i un pahar cu apă, îşi luă şi ea un alt scaun şi se aşeză în faţa lui Pesimis.
-Dacă îţi vine vreo idee să te ridici de pe scaunul ăla, te leg de el să ştii. Acolo stai ai înţeles? La Zoo, animalele sunt legate, dar noi suntem mai deştepţi decât tine şi nu vom reacţiona la violenţă tot cu violenţă. Ce ai Pesimis? Nu le-ai vizitat de mult? Te-a apucat dorul de a dormi în câmp? Ai văzut filmări cum se întâmpla în Evul Mediu, când civilizaţia nu era cunoscută şi ţi-ai spus că e ceva ce merită să experimentezi şi tu nu? Măi tehnologia asta e distructivă câteodată pentru om, uite ce au făcut firele alea implantate în creerul tău cel nou, au împrăştiat prostia! Nu, nu te chinui să-mi răspunzi, ştiu că vrei să mă faci să râd, dar acum nu vreau să te aud. Te las să te gândeşti la ce ai făcut. Poliţia va veni cât de curând sper, dar până attunci nu vei părăsi acest birou, sper să fie ultimul loc pe care îl vezi în libertate. Ne vedem Pesimis, să fii calm!
Ariana luă cheile de pe masă, îl invită şi pe Optimis să iasă, după care încuie. Merseră în birou la Optimis unde aşteptară poliţia.
-Eşti bine Optimis?
-Da, mulţumesc, dacă nu erai tu nu ştiu ce m-aş fi făcut, ţi-am zis eu că eşti un om bun.
-Să lăsăm cuvintele linguşitoare pentru un alt moment! De ce nu reacţionai în niciun fel când te lovea, eu în locul tău făceam tot posibilul să mă apăr.
-Şeful nostru e un om foarte prietenos, nu voiam să mă cert cu el. Tot ce e important e că sunt în regulă. Totuşi, nu crred că e bine ce ai făcut, şefu o să îţi facă numai probleme, eu zic să mergi să-i deschizi, poate te va ierta, dacă vrei încerc eu să vorbesc cu el.
-Ai terminat? Mulţumesc, mă doare capul îngrozitor, te rog eu încetează să-i mai iei apărarea.
După o oră şi jumătate, 2 poliţişti îşi făcură relaxaţi apariţia.
-Incredibil aşa ceva, atâta impertinenţă, incompetenţă, tupeu şi nesimţire rar mi-a fost dat să văd. Acum veniţi voi? După o oră şi jumătate de la apel? Dacă dai comandă la un restaurant, ajunge mai repede decât oamenii legii. Ce aţi făcut timp de o oră şi jumătate? Aţi luat masa, v-aţi distrat în parc? Ce aţi făcut? La cum v-aţi mişcat, putea infractorul să ajungă liniştit acasă, să mănânce şi să se şi uite la un film. Întrebare: Mai sunt în ţara asta mulţi ca voi?
-Domnişoară, vă rugăm să încetaţi cu reproşurile şi să ne lăsaţi să ne facem treaba. Ia spuneţi-ne, umnde e agresorul?
-Cred că aţi dat bani să terminaţi facultatea, altfel nu-mi explic de unde atâta neştiinţă. Îl vedeţi pe omul ăsta, lovit în faţa dumneavoastră, am comunicat că este agresat fizic, nu văd nici un medic venit să îl examineze. Nu îl întrebaţi dacă are nevoie de o ambulanţă, dacă e în regulă?
-Vă rugăm să nu mai împiedicaţi procedurile legale, noi cu siguranţă le ştim mai bine decât dumneavoastră. Nu îl observasem pe domnul. Ia spuneţi, cum vă numiţi, vreţi să chemăm un medic? V-a lovit tare?
-Optimis mă numesc! Nu, sunt în regulă, m-a lovit, dar nu atât de tare în cât să am nevoie de ajutor specializat. Oricum şi eu am greşit.
-Doriţi să depuneţi plângere?
-Nu, nu.
În acest caz, nu putem face nimic, cercettările nu pot începe. Dar domnul care l-a lovit unde este?
-În biroul alăturat, l-am lăsat acolo, crezând că nepăsarea dumneavoastră nu e chiar atât de mare şi veţi dori să-i luaţi declaraţii. M-am înşelat!
–Domnişoară, ia staţi o clipă, că aceasta deja este o altă infracţiune, lipsire de libertate şi va trebui să luăm măsuri. De cât timp este acolo victima?
-Cred că visez, cred că sunt pe o insulă unde trăiesc doar fiinţe inferioare oamenilor. Ou, nu, pura realitate m-a trezit. Adică prostu ăsta, a staţi, că e altă infracţiune, insultă, revenim, prostu ăsta, care nu zice nici măcar 30% cum s-a întâmplat, pentru el nu se fac cercetări, deşi e într-o situaţie gravă vizibilă, pentru că nu depune o amărâtă de plângere, nu mai spun că ar fi trebuit să se investigheze mai amănunţit de ce nu o face, dar da, tot ceea ce fac eu constituie infracţiune. Ăsta nu e victimă, nu ezită să îi pună în situaţii umilitoare pe cei care se tem de el, nu ezită să jignească ori de câte ori are ocazia, nu încetează să încalce legea ori de câte ori se poate, îi voi da drumul chiar acum, , cred că deja e pe jumătate inconştient la cât de mult timp a trebuit să tacă, fără să mai îi jignească pe alţii.
-În regulă, vă rugăm să-l aduceţi, să vedem dacă e bine.
Ariana îl aduse pe Pesimis în faţa poliţiştillor.
-Stimate domn, suntem de la poliţie, am descoperit uimiţi că aţi fost sechestrat, sunteţi bine? Doriţi să chemăm o ambulanţă?
-Mi-e puţin rău, cred că stresul la care am fost supus în ultimele ore mi-a afectat organismul. Sperietura a fost foarte puternică. Aş avea nevoie de calmante. Vă poate confirma asta şi colegul lor Optimis. Fata asta m-a jignit, am nevoie de ajutor!
-Domnule Optimis, aşa s-au întâmplat lucrurile?
-Da,da, domnişoara nu s-a purtat tocmai prietenos cu el!
-Atunci vă rugăm să ne însoţiţi, vă vom duce noi până la cel mai apropiat spital.
După ce poliţiştii plecară la spital împreună cu Pesimis, toţi angajaţii, cu excepţia Arianei merseră acasă, întrucât era târziu. După ce se asigură că nu mai e nimeni, ea merse în biroul lui Pesimis, în speranţa că va găsi o dovadă, oricât de mică, ce îi mai poate elucida din misterioasele lucruri întâmplate aici.
-Pesimis ăsta se crede inteligent, dar nu ştie că unii sunt cu un pas înaintea lui şi îi pot afla secretele! Ia să vedem noi Pesimis, ce ascunzi tu pe aici!

Capitolul 12. Oare o mai poate salva cineva?

În timp ce maşina poliţiei se mişca lent pe străzile aglomerate, în sufletul lui Andrei sentimentele prinseseră dimensiuni şi viteze uriaşe. Furia, teama, revolta şi curajul îi îmbrăcaseră sufletul în mii de nuanţe. Dacă îl priveai atent,îi puteai observa cu uşurinţă pe chip emoţii transformate în gesturi şi priviri timide, dar sincere, curajoase, dar neputincioase parcă. În dreapta sa, Ariana, superba fată de ale cărei gesturi, frumuseţe şi purtări pur şi simplu rămăsese fermecat, privea nesigură în jur. Câteva secunde îl fixă cu privirea examinându-l.
-Nu, nu are cum să fie el, deşi nici măcar de câteva ore nu-l cunosc, băiatul ăsta e diferit de toţi ceilalţi, e manierat, e sensibil, sigur s-a produs o eroare, dar dacă probele pe care le deţin împotriva lui dovedesc contrariul? Dacă acuzaţiile care i se aduc sunt grave? Ariana, trezeşte-te, tu ai venit aici să lucrezi, nu să suferi, să plângi şi să te îndrăgosteşti. Ariana îşi lăsă capul pe spate, încercând să se detaşeze o clipă de tot. După nici un minut însă, maşina se opri. Coborâră cu toţii grăbiţi, iar Andrei fu preluat de 2 poliţişti, care îl înconjurară imediat ce se dădu jos. În seecundele până la secţie, încolţiră în sufletele celor 2 tineri, sentimente atât de diferite, dar atât de asemănătoare într-o anumită privinţă. Gândurile Arianei deşi erau pline de teamă, aveau în ele un licăr de speranţă şi încredere în băiatul de care se îndrăgostise la prima vedere. Şi deşi gândurile lui Andrei conţineau aceiaşi cantitate uriaşă de nesiguranţă, stropul de speranţă că fata frumoasă, elegantă şi hotărâtă pe care avusese ocazia să o vadă atât de puţin, dar care îi provocase atâtea stări unice, o să-i fie alături, neluând în seamă spusele poliţiştilor. După secunde ce păreau interminabile, ajunseră însfârşit. Nu apucară să intre în birou, deoarece un domn elegant îmbrăcat a ieşit spunând plictisit:
-Aşteptaţi vă rog afară, şeful are ceva treabă.
-Ce treabă? Intru, văd despre ce e vorba şi aşteptăm afară.
-Domnişoară îmi pare rău dar nu puteţi intra.
Arianafăcu câţiva paşi, invitându-l şi pe Andrei. Deschizând uşa, observă că cei 2 poliţişti priveau amuzaţi pe ecranele telefoanelor, mai sorbind din când în când, din cafelele pe care le aveau în faţă. Observând asta, Ariana înaintă către birourile celor 2, îi privi câteva secunde şi zise:
-Să ştiţi că în ţara asta nu toţi oamenii sunt făcuţi să urmeze o facultate, mai trebuie şi cei care să lucreze câmpul. Bine, acolo într-adevăr, trebuie efort fizic, nu intelectual. Asta era treaba pe care o aveaţi de făcut nu? Ei bine, eu nu o să permit ca incompetenţa şi nesimţirea voastră să triumfe. Am venit, lăsaţi telefoanele şi faceţi-vă treaba!
Cei 2 poliţişti puseră nervoşi telefoanele pe masă şi se uitară la Andrei.
-Ia loc! zise unul dintre ei, privindu-l pe Andrei. Acesta se apropie şi se aşeză pe scaun.
-Se pare că în ziua de azi nu prea ne mai place să muncim cinstit, ştim, ştim, necesită mult timp, mult efort, iar infractorii nu sunt obişnuiţi cu asta. Păcat de părinţii tăi, te-au crescut crezând că vei fi şi tu util societăţii, se pare însă că ţie nu prea îţi place libertatea.
-Dacă mai scoateţi un singur sunet prin care să vă evidenţiaţi atitudinile voastre de superioritate, vă promit eu că mâine nu veţi mai fi la biroul ăsta. Parcă aveaţi treabă nu? Spuneţi ce aveţi de spus, fără să deviaţi de la subiect. Deci, care sunt acuzaţiile care i se aduc?
-Infractorii îşi iau şi avocaţi, normal, le e frică să îşi recunoască singuri vina în faţa organelor legii. Să trecem la subiect. Hai, ne spui tu sau îţi spunem noi?
-Păi depinde ce anume doriţi să vă spun. Sunt multe lucruri pe care vi le pot spune eu. Aş începe cu incompetenţa dumneavoastră, aş continua cu…
-Opreşte-te, nu-ţi înrăutăţi situaţia. Deci nu vrei să ne spui. Nici o problemă că îţi spunem noi. Ce treabă ai cu Natalia? Cine e? –
Natalia este o fetiţă de care se prefăcea că avea grijă un coleg de la firmă. Dar de ce?
-Aici noi punem întrebările nu tu, noi acuzăm, nu tu, deci evită să îi acuzi pe alţii fără a avea ceva concret. De unde ştii tu că se prefăcea? Trecând peste, ce te-ai gândit tu, că poliţiştii sunt plătiţi degeaba, deci poţi să faci ce-ţi trece ţie prin cap. Zii mai repede, ce treabă ai cu Natalia, că nu avem toată ziua la dispoziţie.
-Îmi place că recunoaşteţi adevărul, păi faceţi ceva folositor pentru comunitatea asta? În loc să apeleze la serviciile dumneavoastră, oamenii preferă să-şi facă dreptate singuri, pentru că ştiu că nu veţi face nimic. Nu, nu doar dumneavoastră puneţi întrebări, sunt cetăţean al acestei ţări, am dreptul să mi se explice în limbaj accesibil, toate acuzaţiile care mi se aduc, prin urmare, pun câte întrebări vreau. În legătură cu Natalia, colegul meu şi prietena lui o tratau necorespunzător, se observa clar că fetiţei îi e frică de ei.
-Mai nou ai terminat şi psihologia şi nu ştim noi? Unde ai reuşit să capeţi atâta impertinenţă şi tupeu? Prin urmare ce ţi-ai zis tu, că dacă ei trec printr-o perioadă mai dificilă, să condimentezi tu lucrurile, răpindu-le fetiţa nu? Ia zi, ai avut un plan, ai avut complici?
Vizibil uimit, Andrei privi câteva secunde în jur, zâmbi şi spuse:
-V-a angajat Pesimis, v-a oferit CD-uri cu filmele alea la care se uită el? S-a plictisit să se uite singur şi v-a invitat şi pe voi? Altfel nu-mi explic de unde aţi ajuns la asemenea aberaţii. Nu am răpit pe nimeni, fetiţa a venit din proprie iniţiativă, cât despre complici, planuri bine puse la punct şi ce mai spuneţi voi acolo, deja intraţi într-o zonă care îi e specifică doar colegului meu Pesimis, dar cum el v-a angajat, probabil ştiţi asta.
-Incredibil, nici acum nu ţi-a pierit tupeul. Ei bine nu, nu Pesimis colegul tău ne-a angajat, ci o persoană care te cunoaşte foarte bine. Să intre reclamantul. Uşa se deschise şi un domn îmbrăcat într-o pereche de blugi negri şi o cămaşă albă, intră vizibil relaxat. Andrei îl privi timp de câteva secunde şi rămase mut de uimire.
-Luaţi loc! Infractorii de obicei nu-şi recunosc vina, nici el nu face excepţie. Ia spune-ne, acum îţi aminteşti cum ai făcut-o? Vezi măi Andrei, planul tău nu a fost bun, ai martori. Abia mai putând spune ceva de uimire şi emoţii, Andrei îşi căută cuvintele, dar stăteau ascunse în colţuri îndepărtate,După ce îşi mai reveni spuse:
-Înţeleg că acţiunile multor oameni se realizează pentru a-i mulţumi pe alţii, pentru a fi perfecţi în ochii celorlalţi. Înţeleg că pentru asta unii sunt dispuşi să facă absolut totul, dar nu pot înţelege unde e graniţa, unde anume se opresc aceşti oameni din a face rău? Nu-mi amintesc cum am răpit-o pe fetiţă, dar îmi amintesc perfect seara în care obosit, am venit de la birou, iar ea m-a îmbrăţişat, iar individul din faţa dumneavoastră privea emoţionat scena, îmi amintesc perfect minutele în care nu înceta să îmi spună că sunt o persoană minunată, că se bucură foarte tare că m-a cunoscut, amintirile astea rămân, dureroase, dar rămân întipărite mai bine decât o acuzaţie spusă de nişte necunoscuţi. Ştiţi, când l-am cunoscut, în spitalul în care am fost internat, mi-am spus că a venit însfârşit un moment în care pot gusta fericirea unei prietenii sincere, astăzi însă am simţit ce înseamnă cu adevărat expresia „Aparenţele înşeală”!
-V-am zis eu, Andrei ăsta crede şi el că a terminat psihologia. Lăsând textele, ia să auzim de la un om sincer, cum anume s-a comis infracţiunea. Vă rugămsă ne povestiţi cum anume aţi găsit-o pe fetiţă.
-Sigur că da! Eu şi Pesimis suntem foarte buni prieteni. Într-o seară, pe când eram acasă, relaxându-mă, primesc un telefon de la Pesimis care plângând, îmi spune că i-a dispărut fetiţa. Speriat, îl sun pe un alt coleg de-al nostru Optimis, întrebându-l dacă ştie ceva. Îmi spune că în urmă cu două ore l-a sunat Andrei, care i-a spus că e foarte supărat deoarece Pesimis l-a prins furând. Colegul nostru Pesimis e iertător, ştiind că e tânăr, s-a gândit că a avut nevoie urgentă de bani şi i-a fost teamă să-i spună, prin urmare nu a chemat poliţia, dar pentru gestul făcut, bineînţeles că nici bani nu i-a dat. Aşa că Andrei i-a răpit fetiţa în timp ce ieşise cu bona la plimbare. Optimis încerca să îl convingă să ducă fetiţa acasă, spunându-i că va primi şi bani, numai să o ducă pe Natalia la părinţii ei care aproape leşinaseră de dor. Andrei nu s-a lăsat convins, începând să o lovească pe fetiţă. În acest timp, eu, alertat de Optimis, am apelat la un specialist în telecomunicaţii, găsind-o astfel pe fetiţă.
-Vedeţi domnişoară cui îi luaţi apărarea? V-am văzut prin parc plimbându-vă cu acest infractor, ia spuneţi-ne, de unde îl cunoaşteţi?
-Nu ştiu ce să mai spun şi cred. Pe Andrei l-am cunoscut azi, am venit în prima zi la birou, iar el a fost cea mai manierată persoană din firma aia. Cât despre specia aia umană numită Pesimis, iertarea cred că e ceva pe care oricât s-ar strădui, nu ar putea o înţelege. Pe ce baze îi spuneţi infractor, care sunt de fapt probele dumneavoastră? Dacă a venit unu şi v-a spus un neadevăr? cum vă daţi seama dacă e adevărat? A zis că a vorbit cu Optimis, că a fost violent cu fetiţa, deşi mă îndoiesc, cu ei nici măcar nu aţi vorbit. Bine, ce zice Pesimis nu e relevant, dar povestea fetiţei cred că trebuie să o ascultaţi. Iar dacă domnul acesta e coleg cu noi, eu de ce nu l-am văzut în firmă? Andrei susţine că nu l-a cunoscut nici de cum aşa. Înainte să acuzaţi pe cineva, cercetaţi mai bine!
-Bun, numai stăm la discuţii, în timpul anchetei probele nu trebuie să fie făcute cunoscute! Gardian, ia-l, condu-l în celulă! În câteva secunde un tip solid, binefăcut îl preluă pe Andrei ducându-l în celulă. Şocată, cu o mulţime de întrebări ce îi zumzăiau în minte, Ariana îşi luă robotic lucrurile şi se pregăti să iasă din secţia de poliţie, dar înainte spuse:
-Eu plec acum, dar promit că lucrurile nu vor rămâne aşa. Adevărul va ieşi la lumină, iar dacă e vinovat, da, îmi voi cere personal scuze pentru că nu v-am acordat suficientă încredere, dar dacă e nevinovat, iar voi împreună cu Pesimis şi ăsta care s-a transformat peste noapte în colegul nostru, ştiaţi asta, promit că veţi avea probleme cu mine! Atât am avut de spus! Ariana deschise uşa şi plecă. În drumul către birou, gândurile îi alunecau pe apropiata pantă a trecutului, se gândea la Andrei, spunându-şi în continuare că e ireal tot ce auzise despre el. Ajunsă la firmă, ea intră repede, ducându-se în birou. Nici bine nu se aşeză, că uşa se şi deschise şi toţi angajaţii împreună cu Pesimis năvăliră în birou.
-Vai, scumpa noastră Ariana, câte griji ne-am făcut pentru tine! Andrei e un tip foarte periculos. Ţi-a făcut ceva? Ce s-a întâmplat cu el? L-au arestat? o întrebă Optimis.
-Da, sunt bine, da l-au arestat. Andrei, un tip periculos? Nu mi s-a părut deloc! Dar mă rog, mă pot înşela.
-Din păcate da, dar nu-ţi face griji, odată cu experienţa, vei învăţa să le oferi încredere, doar oamenilor care merită asta! Acum te lăsăm să lucrezi. spuse Optimis retrâgându-se împreună cu ceilalţi angajaţi. Intrigată de tot ce se întâmplase, Ariana decise să meargă în biroul lui Andrei. Intră, se uită atent, dar nu observă nimic ciudat. Se aşeză pe scaun, privind la foile de pe masă. Deodată însă, privirea îi fu atrasă de sacoul aflat pe scaunul din dreapta ei. Îl luă, privindu-l atent. Scuturându-l uşor, din el căzu un buletin. ariana se uită atent la poză şi datele din el, era al lui Andrei. Îl puse pe masă şi continuă să privească sacoul, pe care observase câteva picături de sânge.
-Doamne, povestea asta are iţe foarte încurcate. Dacă Andrei o fi intrat în cine ştie ce anturaj? Dar dacă Pesimis iar s-a băgat unde nu trebuie? Orice ar fi gata, Ariana tu trebuie să-ţi vezi de ale tale, adevărul se va descoperi când te aştepţi mai puţin. Ariana uită pentru câteva zeci de minute de povestea asta, începând să lucreze de zor în biroul său. Lucru îi fu tulburat de Optimis care intră agitat în biroul ei.
-Ariana, domnul Pesimis are să ne spună ceva important, coboară în birou la dumnealui.
-Vin acum! răspunse ea terminând de scris. Ariana puse pixul lângă foi şi coborâ curioasă treptele. Intră în biroul lui Pesimis, se aşeză şi îl aşteptă alături de colegii ei. Nu dură mult iar el îşi făcu apariţia. Îmbrăcat într-un costum negru, ţinând în mână o foaie cu scris aproape indescifrabil, cu o figură tristă zise:
-Dragilor, un mare ghinion s-a abătut asupra familiei mele, mult prea iubitta mea soră a rămas pe drumuri în Londra. Este singură şi neajutorată, prin urmare eu voi face o călătorie acolo pentru a vedea despre ce e vorba. Am mare încredere în voi că veţi colabora precum o adevărată echipă nu-i aşa? Ariana se uită la el câteva secunde şi începu să râdă zgomotos.
-Ariana? Ce-i cu purtarea asta necorespunzătoare? Eu înţeleg că nu îţi fac o impresie prea bună, dar nu-i frumos să râdem de problemele altora. Bine, asta ţine într-adevăr şi de educaţie.
-Pesimis, suntem firmă de IT, trebuia să ne spui nouă că ai nevoie de ajutor cu regia noului tău film. Crede-mă, era mult mai avantajos, nu plăteai nimic, aveai incluse servicii profesionale şi în plus, coloana sonoră era mai bună. Totuşi, măcar dacă nu te-am putut ajuta cu partea tehnică a filmului, spune-ne de ce ai decis să îl prezinţi întâi publicului străin şi nu nouă? a, încă ceva, vreau să cunosc şi celelalte personaje, când ni le prezinţi?
-Incredibil câtă impertinenţă! Tu şi cu infractorul ăla aveţi o asemănare nocivă, vă lipseşte respecttul faţă de persoanele care gândesc spre deosebire de voi. Ia spune-mi, cum propui să scapi de asta?
-Gândirea, proces cocnitiv superior, ştiu că la şcoală la orele de psihologie preferai să dormi, pentru că dacă erai atent ţi-ai fi dat seama că doar animalele pot să nu gândească, ele au reflexe, oamenii au gândire. Ia spune-mi, ce animăluţ eşti? Maimuţă, elefant, care îţi place mai mult? Bine, dacă vrei mai pot să-ţi dau alternative.
-Dacă mai îndrăzneşti să scoţi un singur cuvinţel la adresa distinsei mele personalităţi, îţi promit că te trimit directt la spital. S-a înţeles?
-Nu prea, cred că se fac lucrări aici, construiesc ăştia un spital de boli psihice. Frumoasă iniţiativă, mulţi au nevoie să fie izolaţi de restul lumii, că au reflexe ca animăluţele alea de care vorbeam. Nu, nu trebuie să te agiţi atât, dacă vrei mă duc la farmacie, cunosc una aproape, acolo au multe medicamente de calmare, bine, aş putea merge şi pe la poliţie, dar hai că sunt drăguţă şi îţi mai dau o şansă. Enervat la culme, Pesimis se ridică, luă de pe masă o sticlă şi se apropie furios de Ariana. Ridică mâna, voind să o lovească, însă aceasta făcu 2 paşi în spate, îşi întinse mâinile în faţă, împingându-l uşor. Îi luă sticla aruncând-o, se aşeză şi spuse contrariată:
-Pesimise, dacă ar durea prostia, proasta educaţie şi nesimţirea, te-ai fi evaporat de mult. Unde ai măi impresia că eşti, în grădina zoologică unde ai crescut tu? Îţi aduc la cunoştinţă că Evul Mediu a trecut de mult.
-Nu mai îmi pun mintea cu tine, nu are rost. Mă duc să prind avionul! Ne revedem curând! Să faceţi tot ce am zis eu da? Mâine vine Maria, să nu cumva să-i ieşiţi din cuvânt că zburaţi, aţi băgat la cap?
-Da, am înţeles cu toţii, mintea îţi zboară către oceanul proştilor, trebuie să fii prezent la eveniment. Trebuie să prinzi părţi din creer? Ups, cred că ţi-au fost afectate ireversibil. Cât despre Maria, dacă e la fel ca tine, n-am de gând să ascult o literă din ce zice. Ascultă-mă bine, te atenţionez cât se poate de serios, dacă ai vreo legătură cu acuzaţiile care i se aduc lui -Andrei, numele tău va ajunge prin toate colţurile ţării. Du-te, astăzi te-am auzit destul, m-am săturat de tine!
Pesimis plecă vizibil relaxat de la birou. Luă un taxi şi ajunse acasă. Schimbă câteva cuvinte cu Maria, îşi luă ruxacul şi merse către aeroport. După toate formalităţile, aştepta nerăbdător îmbarcarea. După ce se urcă în avion, Pesimis nu ezită să-şi folosească acelaş ton superior, aceeaşi atitudine sfidătoare, tratând mai mult decât necorespunzător echipajul. În cele din urmă, ajunse la Londra. Merse grăbit până la cel mai apropiat taxi, se urcă şi ajunse în faţa unui bloc. Urcă treptele şi bătu sfios la uşă. După câteva secunde de aşteptare, în prag se ivi nimeni alta decât frumoasa Aliela. Cu ochii plini de lacrimi, ea îl luă în braţe poftindu-l să intre.
-Pesimiiiiis, credeam că nu o să mai vi niciodată.
-Gingaşa mea Aliela, cum să nu vin eu la un suflet atât de cald şi bun. Te rog din inimă să mă ierţi că am lipsit atât, dar aşa cum ţi-am spus a trebuit să văd ce a făcut incompetentul ăla de Andrei. Acum e arestat, însfârşit am scăpat de el. Nu ai să crezi, dar e un infractor ce era de mult în vizorul poliţiei.
-Pesimis, îmi pare atât de rău că l-am angajat, dacă ştiam, cu siguranţă că nu te-aş fi făcut să suferi atât. Dacă pot să te ajut acum, o fac cu cea mai mare plăcere.
-Aliela, nu trebuie să te îngrijorezi atât draga mea, infractorul e cu ai lui la închisoare.
-Asta e foarte bine! Totuşi, o întrebare tot nu-mi dă pace. Atunci când am sunat, dorind să vorbesc cu tine, un domn mi-a răspuns destul de surprins de telefonul meu, iar când am întrebat de managerul firmei, adică tu, a rămas puţin şocat. Mi-a spus că nu prea ştie ce să creadă, că s-au întâmplat prea multe lucruri în ultima perioadă. După care a plecat nervos, după aceea se auzeau multe voci şi dintr-o dată legătura s-a întrerupt. Cine era domnul?
-Vai, ai vorbit cu Andrei, scuză-mă frumoaso că nu am reuşit să-ţiexplic, dar am ocazia acum. Într-o zi în birou sună telefonul. Voiam bineînţeles să răspund, dar Andrei mi-a luat-o înainte. Văzând că vin cu ceilalţi angajaţi să-l oprim din a-ţi face rău, ce crezi tu că a făcut? A luat o foarfecă şi a tăiatt firele, de teamă să nu fie concediat. Înţelegi acum?
-Deşi mie mi s-a părut că tu nu prea ştiai ce să spui. Mă rog, poate că eram prea emoţionată şi speriată. Totuşi, ceva tot nu înţeleg. Ce mai căuta Andrei la tine în firmă? Nu spuneai că ţi-a furat bani? Nu spuneai că poliţia e pe fir?
Pesimis stătu câteva secunde pe gânduri după care spuse:
-Ba da draga mea, dar este acum o lege nouă care îi impune angajatorului să-i acorde angajatului prezuncţia de nevinovăţie. Prin urmare, deşi nu am vrut a trebuit să ne supunem regulilor, dar îţi dai seama că am avut mare grijă cu el, paznicii fiind mereu atenţi la tot ce face. Bine că acum s-a terminat. Dar hai să lăsăm lucrurile negative. Eu am venit să-ţi dau o veste care îţi va schimba viaţa.
-Păi să o auzim atunci!
-Am vorbit cu medicii şi nu mai ai ce căuta aici, te vei reîntoarce în ţară.
Aliela începu să plângă de bucurie, îi venea să zboare odată cu timpul până la locurile ce o dinioară îi erau atât de cunoscute. Îşi strânse în grabă lucrurile şi pe un ton vesel spuse:
-Eşti cea mai frumoasă şi strălucitoare fiinţă pe caream cunoscut-o vreodată. Dumnezeu să-ţi împodobească sufletul frumos cu întâmplări alese, să îţi decoreze inima cu oameni frumoşi şi buni ca tine. Păi ce mai aşteptăm? Când mergem?
Pesimis se apropie uşor de ea îmbrăţişând-o puternic. O mângâie câteva secunde şi cu un ton blând, dar superficial îi spuse:
-Chiar acum dragă Aliela. Totul e pregătit pentru noi, jos ne aşteaptă o limuzină.
Cei 2 coborâră şi în faţa blocului o luxoasă limuzină era pregătită să le ofere clipe intense şi savuroase, pline de magie. Aliela se urcă emoţionată. Totul părea ireal. Aşezându-se lângă ea, Pesimis luă două pahare, desfăcu sticla de şampanie, turnă în pahare şi îi oferi unul Alielei.
-Uite draga mea, un pahar de şampanie şi o căpşună. Să ciognim în cinstea revenirii tale în ţară.
-Să ciognim dragul meu!
Călătoria cu limuzina a fost ca o plimbare plăcută într-o seară răcoroasă de vară. Astfel că după numai 20 de minute cei 2 ajunseră la aeroport. După verificarile de securitate şi restul procedurilor care spre surprinderea Alielei fuseseră extrem de rapide, cei 2 ajunseră în faţa unui avion superb decorat. 3 însoţitoare de bord îi aşteptau zâmbitoare la uşa avionului.
-Compania noastră este onorată să aibă asemenea invitaţi de seamă. Vă rugăm, urmaţi-ne!
Aliela şi Pesimis le urmară pe cele 3 frumoase domnişoare. Ajunşi în avion Aliela rămase uluită de frumuseţea şi eleganţa care îi înconjurau.
-Pesimis, ce se întâmplă?
-Draga mea, frumuseţea ta nu întrece nimic, dar îi putem aplica mici trucuri. Tot avionul ăsta e al nostru. Am închiriat un avion privat pentru a ne bucura de intimitate şi confort.
După ce mai savurară alte câteva guri de şampanie, un meniu exotic avea să le răsfeţe privirile şi simţurile. După ce gustară din fiecare fel, obosită, Aliela lăsă uşor capul pe umărul lui Pesimis şi adormi. Pesimis îşi trecu mâinile prin părul ei, jucându–se cu firele brunete. Îi privi chipul şi zâmbi uşor.
-Ce naivă e, dacă ar şti ea în ce capcană a picat. O voi face să se îndrăgostească de mine şi îi voi lua totul. Prietenii deja i-a pierdut, o voi face să îmi doneze firma şi casa,, după care o voi folosi pentru interesele mele personale, o voi face să fie antisocială, să nu mai ştie ce înseamnă verbe precum a zâmbi, a se bucura, a iubi sau a spera.
După aproximativ 3 ore, Aliela şi Pesimis aterizară pe aeroportul din Bucureşti. După un drum lung şi anevoiospe străzile aglomerate ale capitalei, ei ajunseră la periferia oraşului. Pesimis scoase din ruxac nişte chei şi deschise o uşă mică şi destul de murdară. Intrară, dar peisajul care îi întâmpină era dezolant. O cămăruţă cu ferestre mult prea pline de praf, în mijlocul căreia se afla o măsuţă din lemn pe care erau o lumânare şi un ceas vechi. În dreapta, un pat şiun dulap pentru haine. Vizibil uimită, cum trecuse de la şampanie şi fructe de mare, la un peisaj prost luminat, cu lucruri vechi, într-o căsuţă la periferie, Aliela voia fireşte, nişte explicaţii.
-Pesimis, îmi poţi explica şi mie ce căutăm în locul ăsta groaznic?
-Ali, scumpa mea, linişteşte-te o clipă. Voiam să-ţi spun încă de când am plecat, dar văzându-te atât de entuziastă că revi în România, nu am putut să-ţi stric bucuria. Acum, că eşti în faţa faptului împlinit, trebuie să-ţi spun adevărul. Ştii că ţi-am spus că l-au arestat pe Andrei pentru furt. Ei bine nu, el este mult mai periculos decât ţi–ai putea imagina. Ţi-am spus asta acolo să nu te sperii, dar furtul este jucărie pe lângă ce face el de fapt. Poliţiştii au descoperit că era conducătorul unui temut grup infracţional. Era dat în urmărire internaţională de multă vreme, ba mai mult, nu era singur. Grupul ăsta mai avea o conducătoare care se numeşte Ariana. Ei bine, pe ea şi pe restul membrilor nu i-au prins încă poliţia. Aşa că dacă locuiai într-o zonă centrală, aveai toate şansele să-ţi facă rău. Tu eşti şi aşa vulnerabilă, eu mă apăr cum mă apăr, dar tu trebuie să fii protejată.
-Vai doamne, mulţumesc din inimă Pesimis. Dacă spui că sunt aşa periculoşi, cine ştie de ce pot fi capabili. Îţi mulţumesc că mă protejezi. Dacă vă pot ajuta cumva la prinderea lor, cu drag.
-Serios? zise Pesimis triumfând. Ai face tu asta pentru noi?
-Sigur că da! Legea-i pentru toţi! Spune-mi cum şi vă ajut cu drag!
-Aliela, nici nu te gândeşti cum mi-ai înseninat ziua! Mă gândeam să-ţi propun, dar nu voiam să te implic în astfel de probleme. Păi voi chema aici un poliţist şi vei depune o plângere în care vei spune cum l-ai reangajat pe Andrei voind să-i dai o şansă, cum ţi-am spus eu că a furat, cum a trebuit să plec, poţi să-i spui şi de ce eşti aici, că are un grup infracţional. Mă duc să-l chem! Plângerea ta îi vor trimite pentru multă vreme acolo unde le e locul!
Pesimis merse în altă cameră şi dădu un telefon scurt. Îi povesti vocii de la capătul firului întâmplarea spunându-i:
-După ce termină plângerea, să scrii că e managerul firmei, aşa va părea credibil iar viaţa lui Andrei se va rezuma la câţiva metri pătraţi înconjuraţi de gratii.
Peste doar o jumătate de oră un poliţist îşi făcu apariţia cu pixuri şi declaraţia ce trebuia completată de Aliela.

Ajută-i să nu-şi abandoneze viitorul!

S-a terminat şcoala! Pentru unii este un motiv de bucurie, iar pentru alţii este un motiv de teamă, emoţie şi speranţă, vorbesc despre adolescenţii care vor susţine Evaluarea Naţională, Bacalaureatul şi examenul de admitere la facultatea mult dorită, pentru cei care le-au promovat pe celelalte. Acum 2 ani pe vremea asta, emoţiile mele erau ca ale lor, mă gândeam la matematică, cifre, procente, formule, teoreme, cum şi ce am să fac? Limba română nu mi-a pus probleme, fiind sigură că acolo mă voi descurca de minune. Bineînţeles, la proba asta am avut cele mai mari emoţii. Cu o seară înainte de prima probă, la orele 00:00 în loc să dorm, eu râdeam şi povesteam cu colegele. A trecut şi asta, ajungând la liceu, la profil uman, acolo unde mi-am dorit.

În clasa a Ix-a, într-o zi pe când aşteptam autobuzul să merg spre şcoală, m-a abordat un copilaş care era însoţit de bunica lui, dacă îmi amintesc bine. Dacă tot s-a terminat şcoala, mi-am zis că e o ocazie bună de a scrie despre asta, deşi e un subiect destul de sensibil. Nu sunt profesoară, nu sunt nici părinte, dar sunt elevă şi ştiu cât de important, necesar şi satisfăcător este să mergi să studiezi. Revenind la întâmplare. Iniţial nu i-am dat atenţie, deşi îl auzeam vorbind. Câteva secunde mai târziu, s-a apropiat de mine şi după ce ne-am prezentat, m-a întrebat curios:
-Şi tu acum dece aştepţi autobuzul?
-Pentru că merg la şcoală.
-Da, am fost şi eu un an, dar după aceea nu am mai mers.
-A, am înţeles, păi şi de ce nu ai mai mers?
-Pentru că trebuia să îi ajut pe ai mei. Ţie îţi place acolo?
-Da, da, Delia merge la concursuri, învaţă foarte bine. a intervenit mama. Nu vrei să fii şi tu aşa?
-Ba da.
-Da, da şcoala este un loc minunat unde poţi cunoaşte mulţi oameni noi, poţi să-ţi faci prieteni. i-am spus eu destul de emoţionată.
-Eu vreau, dar nu avem posibilităţi. În anul în care am fost eu am luat premiul I.
După aceea s-au urcat în autobuz şi au plecat.

Nici tehnologia avansattă, nici sumele exorbitante pe care le putem avea în conturi nu înlocuiesc educaţia şi cunoştinţele pe care le putem acumula în timpul şcolii. Mulţi se lasă acaparaţi de problemele lor cotidiene, uitând să privească în societatea actuală, unde ar observa probleme nu gravve, ci inadmisibile. La ce ajută laptopul sau tableta dacă unii nu ştiu să le folosească pentru că literele de pe ecrane reprezintă o enigmă? Cum să fie mediul protejat, să nu se mai taie copacii dacă unii nu ştiu cu ce resurse vitale ne aprovizionăm din ei? La ce folosesc codurile de programare celor care nu ştiu să primească restul la magazin pentru că operaţii precum adunări, scăderi, înmulţiri sau împărţiri nu au avut unde să fie învăţate? La ce le folosesc aplicaţiile moderne, rapide şi practice de angajare, comandat online, etc în condiţiile în care ei nu ştiu să-şi completeze în câmpurile corespunzătoare datele personale?Cum se poate recupera timpul ăla ideal, lipsit de griji, când erau centrul universului, orele în care îşi povesteau nostalgici amintiri din anii anteriori? Cum se poate recupera perioada în care treceau prin emoţii copleşitoare la teste şi teze? Cum se pot recupera zilele alea în care puteau vărsa primele lacrimi pentru o notă mică, când se îndrăgosteau, când ieşau la suc în loc să vină la ore, de ce nu? Problema e că nu se mai pot recupera toate astea, pentru că fiecare din ele, are o perioadă specifică.

Lipsa banilor, lipsa timpului, gânduri greşite de tipul: „Oricum are o problemă de sănătate şi nu-i va trebui la nimic şcoala”, nu numai că nu ajută, dar răpesc viitorul unei persoane care peste ani, putea fi un geniu! Nu accept nici o scuză, iar cei care refuză să-şi trimită copiii la şcoală, nu doar că au comis o ilegalitate juridică, ci şi una morală, cu bună ştiinţă i-au frânt unui destin primele tentative de cunoaştere. Fie că sunt albi, negri, etc, fie că sunt Romi, Francezi, Români, englezi etc, fie că sunt bogaţi sau săraci, cu sau fără dizabilităţi, toţi oamenii de pe pământul ăsta trebuie să beneficieze de dreptul fundamental la informaţie! Iar când văd situaţii de tipul celei povestite aici, copii dornici de a învăţa, dar nu au unde sau cum, aş vrea să am puteri supranaturale pentru o zi, să îi înscriu pe toţi la şcoală, să mă asigur că au condiţii optime de învăţat, iar după aceea să revin la loc în vechiul meu personaj. Dar cum nu suntem într-o poveste cu final fericit, ci în viaţa reală, am aranjat literele pe tipsia sufletului, am cules cuvintele şi le-am pus într-un articol pentru voi, pe care sper că îl veţi distribui.
Fie că vrem, fie că nu, şcoala nu este o etapă opţională din viaţa noastră, ci una obligatorie!!! Toţi copiii au dreptul să o cunoască şi să fie prieteni cu informaţia!!!