Ştiţi cum e să te priveşti în oglindă? Eu am simţit asta de 10000 de ori mai intens văzând cum arăt într-o fotografie tactilă!

Nu vreau ca articolul ăsta să fie unul lacrimogen, dar nu cred că voi reuşi asta, întrucât tema despre care voi scrie va fi una sensibilă, aşa că voi da drumul cuvintelor fără să  le trec prin filtrul aşa e sensibil, aşa nu! Reacţiile negative în privinţa temei, chiar nu sunt  binevenite, spun de acum!

 

Te-ai privit în oglindă, nu? Lasă-mă să ghicesc, de multe ori, nu? Mai lasă-mă să ghicesc, nu ţi se pare o chestie super spectaculoasă, nu, că doar o faci zilnic, aşa e? Dacă ţi-ar spune cineva că să vezi cum arăţi e un lucru wow, o experienţă cu lacrimi, ai spune că a înebunit, nu? Mai ştii ce scriam pe la început? Poate eşti nou şi nu mai ştii, lasă, îţi reamintesc eu! Spuneam că imaginile nu joacă un rol aşa esenţial în viaţa unui om. Am spus una din cele mai neadevărate şi false chestii pe care puteam să le spun. Cum şi când  am realizat? În momentul în care am văzut cum mă vezi tu  în… IMAGINI! Ştiu acum cum mă observi, o fată cu părul lung, de culoare nu mi-am dat seama din poze, îmbrăcată cu haine mai mult sau mai puţin evidente, cu ochelari de soare, uneori zâmbind, alte ori serioasă. Ştii cum arăt eu? Un singur cuvânt îmi trece acum prin minte, emoţionant. În fotografia pe care am atinso, chipul meu, pe care îl ştiam din perspectiva mea, m-a făcut să plâng. M-a făcut să plâng pentru că mi-am dat măcar puţin seama, cum mă vezi tu, cum mi se observă culorile mai mult sau mai puţin pronunţate ale hainelor, mi-am dat seama de fiecare formă a chipului pe care eu îl percep cu totul altfel decât l-am văzut imagine, dar cele două chipuri, parcă desemnează aceeaşi persoană, o persoană ce vrea să-i mulţumească din suflet Andreei Călăraşu, o proaspătă absolventă de fotografie ce sigur nu a realizat cât de emoţionant  şi impresionant a putut să mă facă să mă simt arătându-mi o singură poză, în care eram… EU. Mi-am dat seama acum ce înseamnă comentarii de pe facebook precum”Eşti drăguţă, arăţi minunat, eşti superbă!” Nu, nu, nu m-am văzut superbă, dar m-am văzut într-un fel în care nu mă aşteptam. Mi-am dat seama cât de frumos şi spectaculos poate fi să-ţi atingi fiecare părticică din chip într-o fotografie. Parcă am fost o fetiţă căreia i se dăduse un premiu de mult aşteptat. Poate pare exagerat, dar încearcă să-ţi imaginezi că niciodată nu te-ai putut bucura de poze, deşi ele te înconjoară la tot pasul şi dintr-odată vine cineva care îţi spune: „Ştii, vreau să-ţi prezint o poză cu chipul tău!” Cam complicat să faci experimentul ăsta, dar foloseşte-ţi imaginaţia. Cumva poza aia m-a făcut să-mi pun alte întrebări despre mine. Oare cum mă văd cei din jur dacă aş fi machiată, sau dacă aş purta tocuri, sau dacă port haine de alte culori decât cele din poză, sau dacă sunt într-un alt decor?      Cred că fata din poză şi eu, Delia, ne-am înţelege super bine dacă ne-am putea privi în oglindă, e o reflecţie a mea redată de Andreea în puncte, forme şi linii.

 

 

Cum a început totul?

A fost odată o zi frumoasă de duminică şi un telefon care a început să sune. Am răspuns. Nu ştiam numărul. La celălalt capăt al firului era Andreea, care avea numărul meu de la Dan Pazzeld

Asociaţia pentru dezvoltare urbană http://www.procivic.ro/ro/acasa/

Puţin intrigată de fata pe care nu o cunoşteam, dar super curioasă şi entuziastă auzind că vrea să-mi propună ceva, am continuat convorbirea. Astfel am aflat că Andreea pregătea un proiect în care voia să redea în fotografii tactile visul alături de povestea şi chipul câtorva tineri cu deficienţe vizuale. Mi-a super surâs ideea, aşa că am acceptat fără să mă gândesc prea mult. Am simţit din prima o conexiune absolut specială cu fata minunată şi puţin emoţionată care mă sunase. De ce? Pentru că am simţit că nu era oficială, pentru că voia să îmi afle povestea, cine sunt, ce vreau, ce fac, de ce vreau să urmez dreptul. Da, a fost o convorbire de aproape o oră, fără să încerce să mă facă să înţeleg că e timp limită, sau că m-a sunat cu un scop.

 

Prima dată când am făcut o poză, fără să ştiu ce pozez.

Un iphone, o voce sintetică şi o persoană dezinvoltă, căreia nu i se pare nebunesc sau absurd în momentul în care îi spui că ai vrea şi tu să încerci să-i faci o poză, de atâta am avut nevoie pentru ca prima mea tentativă de  fotografie să fie specială. Am râs, am făcut o mini şedinţă foto în aer liber, am povestit, ne-am plimbat, dar cu siguranţă nu puteam bănui impactul pe care îl va avea o fotografie tactilă asupra mea. Nu mă gândeam niciodată că fata de la telefon va reuşi să transforme o simplă fotografie într-una din cele mai emoţionante şi frumoase amintiri, nu mă gândeam că voi simţi vreo emoţie deosebită când voi vedea rezultatul, nici că nu voi uita asta prea curând.

Am vorbit ce am vorbit şi da, am aşteptat destul de relaxată rezultatul. La un moment dat mi-a scris şi mi-a zis că e gata . Mă bucuram pentru ea, pentru că da, ulterior aveam să aflu că pentru doar o fotografie sunt petrecute câteva ore bune. Aşteptam şi eu să văd ce a ieşit şi iată că ziua asta a venit sâmbătă.

 

Când am atins fotografia, involuntar lacrimile au preluat controlul!

Pentru că pe timpul verii nu sunt în Bucureşti, nu am avut cum să ne vedem atunci când fotografia era gata. Iată însă că a venit şi ziua în care ne-am dat întâlnire, iar eu am putut atinge fotografia.

Ştiţi, deşi iubesc să scriu, nici un cuvânt nu poate să mă ajute să redau emoţia pe care am simţit-o când am pus mâinile pe fotografia aia. Totul părea diferit, părul, bluza, chipul. Diferit, dar asemănător cu mine. Deşi am văzut şi celelalte portrete şii în fotografia tactilă arătau aproape la fel, cu poza mea am simţit o conexiune specială. Intensitatea culorii era marcată prin linii mai mult sau mai puţin pronunţate, lungimea părului era marcată şi ea printr-o formă mai lungă sau mai scurtă, iar eu mi se părea că aveam părul super lung şi mi se părea că se simţea super frumos. Nu vă explic oficial ce e o fotografie tactilă, pentru că nu mă pricep, dar vreau din tot sufletul să împărtăşesc cu voi cum am simţit eu propria mea fotografie tactilă.

Când am pus mâinile pe ea, am început să plâng deşi eram într-un loc public, ştiam asta, dar emoţiile nu ştiau aşa că mi-am permis să fiu eu, fără să mă gândesc prea mult la ce vor spune ceilalţi. Mi-am permis să plâng, să simt, să îi dau voie chipului să prindă viaţă şi un alt contur, mi-am dat voie să înţeleg ce înseamnă noţiunea de frumos din punct de vedere fotografic, mi-am permis să folosesc expresii precum: „Cât de frumos se vede, ce minunată e poza, îmi place cum e făcută poza” fără a-mi fi teamă că celorlalţi li se va părea că sunt ciudată.

 

Andreea, îţi mulţumesc!

Îţi mulţumesc pentru că ai reuşit să mă faci prin felul tău jovial şi dezinvolt să te consider un om minunat, pentru pozitivitate, pentru că ai trăit emoţia intensă alături de mine, dar mai ales pentru că deşi poate pare egoist, în poza pe care mi-ai realizat-o m-ai făcut să mă simt frumoasă fotografic, îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat curajul să îndrăznesc să fac şi eu tentative de fotografii, pentru că mi-ai produs una din cele mai emoţionante şi puternice senzaţii tactile, mulţumesc pentru că prin munca şi proiectul tău, am simţit mai mult decât mă aşteptam ce înseamnă cu adevărat o fotografie. Mulţumesc pentru că într-o frumoasă zi de duminică, deşi emoţionată, ai decis să-i dai telefon fetei despre care auzisei că vrea acttivităţi, pentru că dacă nu o făceai, articolul şi emoţiile mele nu mai erau acum aici. Eşti un om extraordinar, pe care voi face tot posibilul să nu-l pierd!

 

Ştiu că vreţi şi voi să o cunoaşteţi pe Andreea aşa că fiţi liniştiţi, voi publica un interviu cu ea!

Reclame

Interviu cu Maria Mădălina Udrescu- „Nu aș putea renunța niciodată la buna dispoziție, la râs. Se spune că râsul e cel mai bun medicament și chiar așa e. Cred că mi-ar fi imposibil să trăiesc, chiar și o singură zi fără să zâmbesc și să-i fac și pe cei din jurul meu să râdă.”

Se numeşte Maria Mădălina Udrescu, este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Naţional Zinca Golescu din Piteşti, este sociabilă, prietenoasă, empatică, creativă şi aş putea să vă scriu sute de pagini despre intervievata de azi. Îi plac limbile străine, teatrul şi fără a fi subiectivă, vă pot spune că este una din cele mai muncitoare persoane pe care le cunosc. Povestea de astăzi este despre ambiţie şi umor, despre oameni şi trăiri deosebite, despre ea, cea care m-a făcut să realizez în multe momente, în care viaţa mi-a aşternut în cale spini, că un zâmbet în momentul potrivit, este cel mai sigur leac de alungare a problemelor. Intervievata de azi m-a învăţat că lumina şi iubirea sunt pretutindeni în sufletele noastre, indiferent că ne aflăm în cea mai frumoasă zi din viaţă, sau în clipa pe care am vrea să ne-o ştergem din amintire. Sunt emoţionată să vorbesc despre ea, pentru că da, nu pot să nu fiu subiectivă, întrucât mi-e prietenă şi o lecţie de optimism şi zâmbet permanent! Vă invit aşadar să o cunoaşteţi pe Mădălina, a cărei poveste sigur vă va plăcea!

 

  1. Draga mea, sunt deosebit de încântată că ai acceptat să îți deschizi sufletul pentru cititorii

blogului meu. Care crezi că sunt cele mai importante 3 lucruri, pe care, cititorii acestui blog ar trebui să le știe despre tine?

Scumpa mea prietenă, este o mare onoare pentru mine că m-ai ales pentru acest interviu și voi răspunde cu plăcere la toate întrebările tale. Nu sunt prea multe lucruri de spus despre mine, dar ceea ce cititorii tăi ar trebui să știe este că iubesc să joc teatru, să cânt și să pictez; îmi place să citesc cărți de aventură și istorie, și ultimul lucru, dar nu cel din urmă, îmi place să scriu poezii, piese de teatru și romane.

 

  1. Deși ai probleme destul de grave de vedere, înveți la un liceu normal, fiind un exemplu

pentru mulți tineri cu dizabilități. Cum faci față? Ce provăcări întâmpini? Cum te percep colegii? Ai simțit vreodată că ești dezavantajată față de ceilalți?

Pot spune că școala generală a fost, o adevărată provocare pentru mine, iar, acum, liceul este ca un soare după furtună. De ce spun asta? Pentru că înainte, în clasele I – VII am întâmpinat multe probleme, cele mai multe din partea colegilor, care mă jigneau și marginalizau, dar și din partea profesorilor, care nu-mi înțelegeau nevoile. Acum, la liceu lucrurile s-au schimbat. Sentimentul acela de teamă și singurătate a dispărut, pentru că aici am descoperit prietenia adevărată și oameni minunați, care mă susțin și mă încurajează să merg mai departe și să depășesc toate barierele. Colegii îmi sunt alături și mă ajută în orice situație și chiar dacă ne mai certăm, ajungem mereu la un acord. Nu m-am simțit niciodată dezavantajată în ultimi 4 ani, deoarece, profesorii din liceu mi-au înțeles dizabilitatea și au făcut tot posibilul ca să mă integrez perfect. M-au tratat ca pe un copil normal, fără să facă vreo diferență între mine și ceilalți colegi. M-au ajutat să-mi depășesc limitele și am reușit să-i fac mândri și asta e tot ce contează pentru mine – că le pot răsplăti ajutorul dat, prin implicare și rezultate bune.

 

  1. Cum ți-o imaginezi pe Mădălina din viitor?

Este greu de spus. Partea din mine care visează mă vede o actriță, jucând pe scena unui mare teatru din țară, dar partea realistă, mă vede călătorind prin lume ca translator. Sunt sigură că aceasta din urmă va fi imaginea mea din viitor, dar nu voi putea renunța niciodată la visul de a fi actriță.

 

  1. Ești pasionată de teatru, participând și la concursuri în acest domeniu. Cum a început

pasiunea aceasta? Ne poți povesti o întâmplare emoționantă legată de pasiunea ta?

Pasiunea mea pentru teatru a început în clasa a X-a, când m-am hotărât să le fac o surptiză profesorilor, punând în scenă, la spectacolul „95 de ani Zinca Golescu”, susținut la teatrul Alexandru Davila, Pitești, piesa lui Caragiale „Pedagog de școală nouă”. Diriginta mea mi-a acordat toată încrederea și m-a lăsat să regizez această piesă. Am lucrat împreună cu o parte din colegii mei de clasă, și sunt extrem de mândră de ceea ce ne-a ieșit. Din acel moment am știut că locul meu este pe scenă, unde pot simți emoțiile publicului și pot transmite, la rândul meu, emoție prin ceea ce fac.  Am început să fac cursuri de teatru și să particip la concursuri cu tot felul de scenete și monologuri scrise de mine. Iubesc teatrul românesc și actorii români și îmi doresc ca în viitor să aduc teatrul la ceea ce a fost odată, la adevărata lui valoare.

De când mi-am descoperit această pasiune am avut parte de multe momente emoționante, dar punctul culminant a fost atunci când, de ziua mea de naștere, l-am întâlnit pe omul, care m-a făcut să mă îndrăgostesc cu adevărat de teatrul și filmul românesc, pe omul care și-a dedicat întrega viață publicului său, pe cel pe care îl iubesc și respect din tot sufletul, pe Florin Piersic. Venise la Pitești, cu piesa „Străini în noapte”, pe care o juca împreună cu Medeea Marinescu. La sfârșitul spectacolului m-am dus pe scenă, condusă de tatăl meu pentru că abia mai puteam merge de emoții și i-am dat domnului Piersic, un trandafir galben. Nu voi putea uita niciodată îmbrățișarea lui și lacrimile care îi curgeau pe obraji, atunci când m-am cuibărit la pieptul lui, plângând de fericire. Și nu voi uita nici cuvintele Medeei Marinescu și îmbrățișarea ei plină de căldură, în momentul în care i-am dat un trandafir roșu. Parcă a fost un vis – un vis real.

 

  1. Dacă ai avea puterea să-ți atribui o calitate, care ar fi aceea și de ce?

Dacă aș avea această putere, mi-aș atribui mai multă încredere în cei din jurul meu. Nu pot să spun cu exactitate de ce îmi lipsește acest lucru, poate pentru că mi-a fost de multe ori încrederea pusă la încercare sau poate pentru că, de cele mai multe ori îmi lipsește și încrederea în propriile mele forțe.

 

  1. Cum arată pentru tine ziua perfectă?

O zi perfectă ar fi aceea, în care aș sta, împreună cu o carte bună, la umbra unui copac, cu frunziși des, ascultând șuieratul vântului printre ramuri și cântecul păsătilor.

 

  1. Ne-ai putea povesti o experiență pe care nu mai vrei s-o trăiești niciodată?

Am avut parte de multe experiențe neplăcute, din care am învățat foarte multe. O experiență de acest gen, pe care aș vrea să n-o mai trăiesc niciodată în viitor, a avut loc cu 6 ani în urmă, când, dintr-o mică neînțelegere, mi-am pierdut cea mai bună prietenă. Era ca o soră pentru mine și țineam foarte mult la ea. Momentul în care m-a abandonat, atunci când aveam cea mai mare nevoie de ea, m-a făcut să-mi pierd încrederea în oameni și în prietenie. Începusem să cred că toți oamenii sunt la fel, că mă vor lăsa singură, atunci când am nevoie de ei. Este îngrozitor să pierzi un prieten și să simți că ești singur. Dar acest sentiment nu a durat decât până când te-am cunoscut pe tine și pe Irina, și mi-ați amintit ce înseamnă prietenia adevărată și pentru asta vă mulțumesc.

 

  1. Ți-au fost vreodată spulberate speranțele legate de un vis? Dacă da, cum ai depășit

momentul?

Din fericire, nu. Întotdeauna am fost susținută de familie și de prieteni, când a fost vorba să-mi împlinesc un vis. Chiar și când mi-am dorit să dau la facultatea de teatru, părinți, prieteni și profesorii m-au încurajat, chiar dacă eram cu toți conștienți de cât de greu va fi să intru din cauza dizabilităților. Dar, și acum când m-am decis să urmez altceva, acest vis va rămâne mereu viu și încă există oameni care mă încurajează să-l urmez, indiferent de obstacole.

 

  1. Care crezi că este calitatea care te diferențiază de cei din jurul tău?

Cred că voința. De fiecare dată când îmi doresc cu adevărat să fac ceva sau să demonstrez cuiva, ceva, sunt gata să merg până la capătul pământului pentru a-mi împlini scopul. Nu mă dau nicodată bătută în fața provocărilor din viața mea.

 

  1. Ne-ai putea povesti o întâmplare stânjenitoare prin care ai trecut și cum ai depășit-o?

Cele mai multe întâmplări stânjenitoare au avut loc din cauza problemelor de vedere. De exemplu, îmi aduc aminte că în clasa a V-a, o colegă, m-a rugat într-o pauză, să-l anunț pe profesor că nu va ajunge la timp la oră, pentru că se duce să seroxeze niște foi. Urma să avem ora de geografie cu un profesor foarte sever, care nu putea suferi elevii întârziați. După ce profesorul a intrat în clasă și înainte de a începe să predea, m-am ridicat în picioare și i-am transmis ceea ce mă rugase colega mea. Fără să realizez de ce, toată clasa a început să râdă în hohote și atunci am auzit vocea colegei mele, care se ascunsese în ultima bancă. Nici măcar nu plecase din clasă. Am fost foarte supărată atunci și m-am simțit îngrozitor de stânjenită din cauza celor întâmplate. Acum după atâția ani, îmi aduc aminte și râd, împreună cu fosta mea colegă, fără să mă mai simt prost. Toate aceste întâmplări stânjenitoare mă deranjau în trecut, când eram mai mică și nu înțelegeam de ce lumea se comportă așa, dar acum îmi dau seama că m-au ajutat să-mi creez un grad ridicat de autoironie, care mă ajută să trec cu fruntea sus prin momente de acest gen, fără să mă supăr și să râd împreună cu ceilalți de mine însumi.

 

  1. Ce nu ai putea ierta niciodată la oameni? De ce?

Nu pot ierta prostia, pentru că este contagioasă și în unele situații fără leac.

  1. Dacă te-ai întâlni cu tine, cea de acum 10 ani, ce sfat ți-ai da?

M-aș sfătui să am mai multă încredere în mine și să nu renuț niciodată la copilul din interior, ceea ce nu voi face niciodată.

 

  1. În clasa a VIII-a ai obţinut media 9.90 la Evaloarea Naţională. La liceu, deasemenea ai

rezultate excepţionale, 9 fiind pentru tine o medie minimă, care este secretul?

Secretul meu nu e de loc un secret. Toată lumea îl știe, dar puțini îl pun în aplicare. Munca este secretul meu. Nu-mi pot imagina viața fără să învăț. Uneori prefer să renunț la o plimbare în oraș cu familia sau cu prietenii, și să rămân să învăț. Aleg să dau tot ceea ce am mai bun pentru a obține rezultate cât mai bune, căci în joc este viața și cariera mea.

 

  1. Care este un lucru pe care ai vrea să-l faci, dar încă nu ai curajul?

Aș vrea să mă urc pe scenă și să cânt, în fața unui public numeros. Încă nu am găsit curajul necesar pentru a face acest lucru. Mulți mă întreabă de ce am așa multe emoții când trebuie să cânt în public și nu am aceleași emoții atunci când joc într-o piesă. Nu este același lucru. Atunci când spui o replică și te încurci – uiți o parte din ea – este ușor să reformulezi sau chiar să improvizezi și să reușești să transmiți același lucru, dar atunci când  cânți, dacă ai greșit o notă sau încurci versurile din cauza emoțiilor este mult mai greu să revi la ceea ce trebuia să fie cu adevărat.

 

  1. O persoană pentru care ai fi dispusă să faci aproape orice este… De ce? Cum ai caracteriza

relaţia voastră?

Nu aș putea alege o singură persoană. Îmi este imposibil. Sunt înconjurată de o familie iubitoare, prieteni adevărați și de alți oameni pe care îi iubesc cu tot sufletul. Pentru aceștia sunt gata, oricând să fac orice, căci iubirea pe care o am pentru ei este veșnică și infinită. Sunt înconjurată de o mare familie din care faci parte și tu, și Irina, și toți cei pe care îi iubesc și respect.

 

  1. La ce nu ai putea renunţa niciodată?

Nu aș putea renunța niciodată la buna dispoziție, la râs. Se spune că râsul e cel mai bun medicament și chiar așa e. Cred că mi-ar fi imposibil să trăiesc, chiar și o singură zi fără să zâmbesc și să-i fac și pe cei din jurul meu să râdă.

 

  1. Draga mea, iată că a venit şi rândul tău să fii supusă la 3 provocări. Compune o scurtă

poezie despre un subiect pe care ți-l dorești tu.

 

Balada repetentului

 

Un examen la franceză, ce este greu de trecut,

Ce cu ale lui subiecte chiar te pune la pământ

Ți se pune-odată-n față și încerci nepriceput

Să rezolvi cu îndoială un subiect puțin mai blând

Când te uiți la foaia plină de rânduri îngrămădite

Te cuprinde-o amețeală și nu mai găsești cuvinte

Ș-apoi vezi cum literele ți se-n vălmășesc prin fată

Iar stiloul îndărătnic de hârtie ți se-agață

Mâna-ți tremură, iar pixul cade jos cu-o bufnitură,

Toți din clasă te privesc cu-o ciudată uitătură

Te apleci să iei stiloul, dar când vrei să te ridici

Te lovești cu capu-n bancă și nu ai ce să mai zici

Amețeala îți dispare…totu-i limpede acum

Iară iei stilou-n mână…și îgți croiești un drum

Printre fraze, propoziții, cuvinte și caractere

Dar pixul nu vrea să scrie nici măcar trei litere

”Offf! Cereneala e uscată”, dar când vrei să îl înmoi

Ți se varsă calimara peste tot teancul de foi

Ciornele odată albe acum sunt albastre toate

Numai foile de examen au rămas frumos curate.

Cu puțină deznădejde te apuci iar de citit

”Alcătuiți un text real

C-un titlu puțin banal:

„Examen cu peripeții”

Dar aveți grijă copii

Textul cum îl redactați

Și cât de corect rezolvați.”

C-un zâmbet victorios te apuci de redactat

Și așterni pe foaia albă tot ce ți s-a întâmplat

Dar când scri tot mai vioi… se aude ”cinci minute!”

Te grăbești să termini textul dar timpul e pe sfârșite

Gongul sună. Este fix. Examenul s-a isprăvit

”pixul jos! Aduceți testul după ce v-ați iscălit!”

Mai privești odată foaia cu scrisul dezordonat

Și o înmânezi atent, fericit că ai scăpat.

Afară în curtea școlii, grupuri de copii se ceartă

Tu asculți cu nepăsare și te-a propi de o ceată

Cu toții din acea grămadă se plângeau că a fost greu

Și acuma ca să treacă se roagă la Dumnezeu

Curtea se eliberează. Liniștea dinnou se-așterne.

Tu te plimbi prin curtea goală cu pași mici, mergând a lene

Spunându-ți drept consolare: ”Chiar de nu-s inteligent.

Măcar n-o să fiu la anu* doar eu singur…repetent!”

 

  1. Ştiu că tu şi scrisul sunteţi buni prieteni, aşa că suntem foarte curioşi să vedem şi noi o

părticică din relaţia voastră! Prezintă-ne un fragment din ceva scris de tine.

 

Hoțul strigă „Hoțul!”

 

Actul I

Galeria unui muzeu de artă la ora două dimineața. Pereții sălii sunt plini de bijuterii antice. Într-un colț, un scaun.

 

Scena I

În sală, paznicul muzeului strânge bijuteriile una câte una și le pune într-un sac.

   Paznicul (cu voce joasă) – Hai la tata, frumusețe! Hohoho, vino și tu încoace! Ooo! Safire! Ce comoară! Tiii! Smaralde și rubine! Ce bine am nimerit…cu expoziția asta de bijuterii egiptene o să trăiesc ca un faraon de acum în colo! Da…bine-am nimerit! Și nărodul ăla de paznic…mi-a făcut munca mai ușoară. Chiar el mi-a dat cheile…(râde) crezând că sunt înlocuitorul său! Ce nărod! Dar…bine am mai nimerit! Tiii! (uluit) Diamante! Ce mai comoară! Dar…ia stai…parcă aud pași! (ciulind urechile) Da, da…sunt pași! (panicat uitându-se în toate părțile) Vai de mine…ce mă fac? (stinge lumina și se îndreaptă către scaun lovindu-se de el. Aruncă sacul sub scaun și se așează, prefăcându-se că doarme)

Scena II

Intră un individ îmbrăcat în negru cu o geantă pe umăr. Aprinde lumina. Nu îl observă pe paznic. Admiră bijuteriile. Paznicul se strecoară într-un colț întunecat

    Hoțul (frecându-și mâinile, râzând) – Hehe! Am nimerit bine! Ce minunății…ah, abia aștept să le…

    Paznicul – Furi?

    Hoțul (vesel) – Da!… (confuz) Poftim? De unde…? Cine a…vorbit? (se uită prin încăpere fără să-l vadă pe paznic) Doamne… îmi pierd mințile. Nu e nimeni aici…! (către bijuterii) O fi fost vântul. Sau…

    Paznicul – Sau…conștiința ta…

    Hoțul (vioi) – Da!… (mirat) Conștiința…mea?! (se întoarce, uitându-se atent prin cameră) Nu!… E sigur…îmi pierd mințile! Mă! Care ești acolo? Arată-te că altfel…

Paznicul – Mă bați?

Hoțul – Da! Adică…nu!… Poate! (se uită iar prin cameră) Sunt nebun! Vorbesc…singur! (hotărât) Ia, gata cu prostiile! Am treabă…și nu vreau să mă apuce dimineața. Așa… unde rămăsesem? Aaa, da! (către bijuterii, admirativ) La frumusețile astea! (căută ceva în geantă) Auzi…conștiință! De unde am scos-o și pe asta? Eu nu am conștiință. (scoate o chieie, cu care deschide lacătul vitrinei) În meseria asta n-ai nevoie de așa ceva! (admirând) Ah! ce frumuseți! (pune bijuteriile în geantă) Încă o lovitură ca asta și sunt milionar! (întinde mâna după bijuterii) Cum să reziști la asemenea…

Paznicul (cu voce groasă) – Nu le atinge!

    Hoțul (se întoarce, strâmbându-se) – Și de ce mă rog frumos…să nu le ating?

Paznicul – Că așa spun eu!

    Hoțul – Și cine ești tu?

Paznicul – Conștiința ta!

Hoțul – N-am!

Paznicul (își drege glasul) – Dacă le atingi…vei fi blestemat…

    Hoțul – De câte ori nu am fost blestemat… Și uite…încă fur…ăăă…trăiesc.

Paznicul – Dacă le atingi…

Hoțul (zeflemitor) – Da știu…o să fiu blestemat. Ei și?

Paznicul – O să-l vezi pe cel de care te temi cel mai tare

    Hoțul (se întoarce către vitrină)– Mă risc…

Paznicul – Ești sigur?

    Hoțul – Da!

Paznicul – S-ar putea să fie mai aproape decât crezi…

    Hoțul – N-are nimic! Să fie! Ba chiar îl rog să vină… Mai bine așa decât să ratez ocazia…

    Paznicul – Bine! Eu te-am avertizat.

Hoțul – Și… (se întoarce brusc și dă nas în nas cu paznicul. Se sperie și cade)

    Paznicul – Uite-mă! Mă căutai?

Hoțul (speriat, făcându-și cruce) – Ptiu! Piei satană! Piei! De ce nu piei?

Paznicul (liniștit) – Pentru că nu sunt…satana.

    Hoțul (speriat) – Dar ce ești?

    Paznicul (calm) – Ca și tine..

    Hoțul – Aoleu! Săriți! Săriți! Hoțul! Hoțul!

    Paznicul – Păi cum vine asta…? Hoțul strigă „Hoțul”?

Hoțul – Strigă… dacă vrea să-și scape pielea! Săriți! Hoțul!

    Paznicul – Ce hoț, omule? Nu mă vezi? Sunt paznicul galeriei.

Hoțul – Nu nu nu! Nu mă duci. Las’ că știu eu, cine ești dumneata!

Paznicul – Ei și…? Cine sunt?

Hoțul – Un hoț. (strigând)  Ajutor! Săriți! Hoțul!

Paznicul – Ce faci, omule?

Hoțul – Strig „Hoțul, hoțul! Săriți!”

    Paznicul – De ce? Vrei să trezești tot muzeul?

    Hoțul – Da! „Hoțul…săriți!”…

Paznicul (îi acoperă gura cu palma) – Ssst! Ai înebunit? Vrei să vină ceilalți paznici să te prindă?

    Hoțul (sare în picioare) – Cum adică să mă prindă? Doar pe mine? și pe dumneata, nu?

Paznicul – Măi, omule… nu înțelegi că eu sunt paznicul galeriei. Cum să mă prindă pe mine? Eu am venit să fur? Eu stăteam pe scaunul ăsta liniștit când dai dumneata buzna peste mine. Și zici că tot pe mine să mă prindă.

Hoțul – Da! (strigând) Hoțul! Hoțul!

 Paznicul (vorbind cu sine) – Ah, că idiot mai e! (către hoț) Ai auzit povestea cu băiatul care striga lupul?

    Hoțul – Da, dar ce are a face? Eu nu strig lupul, ci hoțul. (strigând) Hoțul! Săriți!

Paznicul (vorbind cu sine) – Nu că e complet idiot! Cu așa hoți…vai de țara noastră! (către hoț) Ia ascultă! Hai să ne înțelegem…ca de la om la hoț. Eu nu îți vreau răul…ba chiar vreau să te salvez

    Hoțul – De cine să mă salvezi?

Paznicul (răspicat) – De mi-ti-ti-ca! Înțelegi? Eu te pot salva…având în vedere funcția pe care o am.

Hoțul (interesat) – Ce trebuie…să…fac?

Paznicul – Să te faci om cinstit și să dai înapoi ce ai furat…

Hoțul (indignat) – Ei, asta nu! Om cinstit mă fac, dar ce am furat…furat rămâne!

Paznicul (prefăcându-se desnădăjduit) – Prietene…îmi pare bine că te-am cunoscut…dar meseria mă obligă să te predau… Promit că o să te vizitez. (îi strânge mâna) Drum bun și la mulți…ăăă…puțini ani! (pleacă către ușă)

Hoțul (rugându-se) – Stai!… Salvează-mă, nu mă lăsa!… (timid) Zici că…trebuie să dau…totul în…înapoi?

Paznicul – Tot!

Hoțul – Chiar tot?

Paznicul – Până la ultimul fir de praf…

Hoțul (strânge geanta) – Nu pot!

Paznicul (enervat) – Ei, foarte bine! Rămâi hoț! O să-ți șeadă bine la mititica! (dă să iasă)

    Hoțul (aleargă după el, aducându-l înapoi) – Stai…să ne înțelegem. Uite…sunt de acord. Fă-mă om cinstit

    Paznicul (zâmbind viclean) – Nu pot!

    Hoțul – Păi…cum? Nu poți?

    Paznicul – Nu!

    Hoțul – De ce?

    Paznicul (energic) – Dar ce crezi dumneata? Că pocnesc (gest) din degete și te faci om cinstit? Ai nevoie de ani de antrenament. Apoi alți ani de practică… Nu e așa de simplu.

Hoțul – Cât?

Paznicul – Eu știu… Poate trei…

    Hoțul – Trei ani?

    Paznicul – Treizeci!

    Hoțul – Imposibil! Nu am atâta timp… Mor și nu mă fac om cinstit

Paznicul – De… ce să-i faci… fiecare cu destinul său…

Hoțul (curios) – Dar…o altă cale…mai rapidă nu există?

Paznicul (enervat) – Dar ce crezi domnule că cresc oameni cinstiți pe garduri? (se plimbă în jurul hoțului) E o muncă ce necesită dexteritate…cam ca hoția dumitale. Ai nevoie de trei calități pentru a fi om cinstit. Le știi?

Hoțul – Nu.

Paznicul – Așa-i că n-ai de unde.Ți le spun eu că sunt vechi în branșă! 1-Flexibilitate; 2-Umor și 3-Rapiditate. Pe scurt FUR

Hoțul (neîncrezător) – FUR?

Paznicul – Da! Ce te miri așa? N-ai mai auzit?

    Hoțul – Nu!

    Paznicul (vorbind cu sine) – Hoț mai prost ca ăsta n-am văzut în viața mea! (către hoț) repetă după mine: FUR! FUR! FUR! Ei, ce spui? Ai înțeles?

    Hoțul – Nu! Și… spun că n-am timp să aștept atât. Ceva cu efect imediat nu ai?

Paznicul – Ah! Ce ți-e și cu hoții din ziua de azi… (gânditor) Ar mai fi o cale…ca să devi om cinstit în câteva secunde

    Hoțul (curios) – Care? Te ascult!

Paznicul (trage scaunul lângă hoț și-l așează cu forța) – Stai jos!

Hoțul (se ridică) – Nu stau dacă nu îmi spui de ce.

Paznicul (îl așează iar) – O să vezi! (scoate din buzunar un medalion cu un smarald) Vezi ăsta?

Hoțul – Da! Este… Nu mi-l dai puțin să-l văd mai bine?

 Paznicul – Nu!

Hoțul – De unde îl ai?

Paznicul – Este al verișoarei mele…

    Hoțul (se uită pe spatele medalionului) – O cheamă… Cleopatra?

    Paznicul – Ce-ți pasă! Prea multă vorbărie…sărăcia hoțului…ăăă…omului! (mișcă medalionul prin fața hoțului de la stânga la dreapta) Fii atent la medalion…privește atent… De azi nu mai furi!

    Hoțul – Nu mai fur…

Paznicul – Te faci om cinstit…

Hoțul – Mă fac om cinstit…

Paznicul – Îmi dai mie tot ce ai furat… ne-am înțeles?

Hoțul – Nu!

Paznicul (oprindu-se enervat) – Cum adică nu? Ce nu ți-e clar? Ai zis că nu mai furi?

    Hoțul – Da!

    Paznicul – Ai zis că te faci om cinstit?

Hoțul – Da!

    Paznicul – Ai zis că-mi dai mie tot ce ai furat? Da! Și atunci ce nu e clar?

    Hoțul (ridicându-se) – Eu nu am spus că-ți dau ce am furat…

    Paznicul – Se înțelegea de la sine… Deci…mi le dai?

    Hoțul – Ce?

Paznicul – Bijuteriile pe care le-ai furat…

    Hoțul – Nu!

Paznicul – Ei asta-i! Cum vrei să devi om cinstit cu păcatele alea din geantă? (trage de geantă) lasă-mă pe mine să te scap de ele ca să duci și tu o viață liniștită departe de… mititica!

Hoțul – Păi tocmai de aia nu ți le dau! Am nevoie de ele ca să duc un trai bun de acum în colo

Paznicul (așezându-se pe scaun) – Văd că nu ajung la  nici un rezultat cu dumneata… Nu-i nimic. Problema nu e la dumneata, ci la mine! Asta se întâmplă când mă opresc să stau de vorbă cu toți proștii…ăăă…hoțomanii. Poate m-oi învăța odată minte. Dar s-a făcut târziu! Zic să mai plecăm pe la casele noastre. Dacă tot ești aici…mă ajuți cu ceva?

    Hoțul – Da! Dacă nu îmi pune libertatea în joc…

    Paznicul – Stai liniștit…n-o pune. Vezi sacul ăla din colț?

    Hoțul – Da! Ce-i cu el?

Paznicul – Adu-l aici!

    Hoțul (aduce sacul) – Hoho! Da ce greu e! Ce e în el?

Paznicul – Chilipiruri…niște vechituri pe care le-am adunat de pe pereții acum două ore!

    Hoțul (șocat) – De pe pereții…ăștia?

    Paznicul – Da! Ce te miri așa? Nu asta face un hoț? Nu adună? (se ridică îndreptându-se către ușă) Când te simți pregătit te aștept afară cu sacul… (ironic) domnule hoț profesionist. (iese)

Hoțul șocat ia sacul în spate și iese după paznic

 

  1. „Situaţie, Mădălina, ros, biscuite, şoarece, lapte”. Alcătuieşte-ne un scurt text amuzant, în

care să incluzi aceste cuvinte.

Tot căutând prin cutiile vechi, din carton prăfuit și mirosind a mucegai din podul casei, am descoperit, sub o cutie din lemn, plină cu papiote colorate, pânză fină și ace de toate formele și mărimile, un album cu poze. Nu mai văzusem de mult timp acel album cu amintiri dragi. L-am luat cu grijă din cutie și m-am așezat în balansuarul bunicului, deschizându-l cu mâini tremurânde. Ochii mi s-au oprit asupra unei poze, din care îmi zâmbea o Mădălina de 8 ani. Eram la o petrecere, una dintre acele petreceri pe care le dădeam săptămânal și la care invitam animăluțele din curtea bunicilor. Lângă mine în fotografie se afla Oana, verișoara mea de 6 ani; Bobiță, cățelușul jucăuși, cu urechi catifelate și blăniță de culoarea mierii; Miți, pisicuța tărcată, cu năsucul  rozaliu și Năsturel, un oaspete nepoftit la petrecere. Fotografia mă teleporta în trecut, iar amintirea acelei zile îmi reveni în minte, mai vie ca niciodată.

Era o zi de călduroasă de vară. Soarele strălucea, păsările cântau, iar vântul mișca frunzele copacilor, făcându-le să îngâne un cântec liniștitor. Așezasem împreună cu Oana, sub stejarul bătrân din curtea bunicilor, o masă joasă, pe care o acoperisem cu o pânză roz și două scaune învelite în același material roz. Eram hotărâte ca în acea zi să dăm o petrecere cu lapte și biscuiți, pentru invitații noștri de seamă, Bobiță și Miți. Cei doi nu prea se înțelegeau, dar eram sigură că după această petrecere vor deveni cei mai buni prieteni din lume. Bobiță își ocupase deja locul la masă, fiind atras de mirosul biscuiților cu scorțișoară făcuți de bunica. Avea la gât o panglică albastră, ce îl făcea să pară un ursuleț de pluși. În scurt timp ni s-a alăturat și Miți, chemată de Oana. Ezitase puțin înainte să se apropie, din cauza priviri pe care i-o aruncase Bobiță, dar mirosul de lapte cald o făcuse se să hotărască să se apropie degrabă. Ea avea la gât o fundiță roz, pe care o purta cu mândrie, dându-și importață, torcând fericită.

Oana, plină de nerăbdare să guste un biscuite, își întinse mâna murdară de sclipici spre fartfuria din mijlocul mesei. Am oprit-o la timp și i-am spus că ar fi mai bine să ne spălăm pe mâini înainte de a mânca, pentru că muncisem toată dimineața la crearea unui poster strălucitor pentru ca invitații noștri să se simtă bine veniți. Am luat-o la fugă spre pompa de apă de lângă casă, întrecându-ne care să se spele prima. Bobiță și Miți nu au rămas nici ei mai prejos. Îndemnați de râsetele noastre au luat-o și ei la fugă pe urmele noastre, lătrând și mieunând încântați de noul joc. Ne-a luat ceva timp să ne spălăm pentru că, verișoara mea dorea cu orice preț să îmi stropească rochița cu apă, dar, ce-i drept și eu îmi doream același lucru.

După ce ne-a curățat în cele din urmă mâinile, ne-am îndreptat, cu animăluțele după noi, spre umbra stejarului, unde ne aștepta un adevărat festin. Ne-am apropiat în fugă de masă și mare ne-a fost mirarea când am constatat că avusesem un oaspete nepoftit. La piciorul mesei am descoperit un biscuite pe jumătate ros, stând într-o baltă de lapte. Pe masă paharele erau vărsate și biscuiții împrăștiați. Nu ne puteam da seama ce se întâmplase. Bobiță și Miți fuseseră cu noi, deci nu puteau fi ei vinovații. M-am uitat cu mai multă atenție pe masă și am observat niște urme mici de lăbuțe. Le-am urmărit ca să văd încotro se îndreaptă și am dat cu ochii de un lucru maro, ghemuit sub un pahar, răsturnat cu gura în jos. Nu mi-a luat mult timp să-mi dau seama că musafirul nostru nepoftit era un șoarece de câmp. Am ridicat încet paharul și am vrut să iau acel ghemotoc de blăniță și să-l duc departe de petrecerea noastră distrusă. Nu apucasem să fac nici doi pași cu șoricelul în mână, că mă trezisem dărâmată pe iarba deasă și verde. Miți mă pândise în tot acest timp, observând că aveam în mână șoricelul. Sărise pe mine pentru a putea ajunge la el, și reușise.

Șoricelul simțind amenințarea pe nume Miți, o rupsese la fugă, dar pisicuța îl urmărea deja cu meticulozitate. Bobiță ocupat până atunci să mănânde biscuiții de pe jos, auzise în cele din urmă mieunatul strident al pisicii și porni și el, lansându-se ca o săgeată în urmărire. Dorindu-și să ia parte la acel joc, cățelul nu observase că odată cu el luase și fața de masă, care îi flutura ca o capă de super-erou. Oana pornise în fugă după câine pentru a-i lua fața de masă din spinare, dar nu reușea să-l ajungă. Am început și eu să alerg după ei, râzând și câzând din cauza lacrimilor de veselie care îmi împăienjeniseră ochii. În cele din urmă oboseala ne cuprinsese pe toți și am reușit să-l prindem pe șoricel și să-l scăpăm de sentința crudă ce-l aștepta. I-am pus numele Năsturel, pentru că avea ochii ca doi nasturi negri și l-am adapostit într-o cutie, în pod, departe de gheruțele lui Miți.

Am închis albumul, dorind să-mi rămână în memorie doar acea poză. Ziua aceea a fost cea mai frumoasă din acea vară și n-aș putea să uit vreodată bucuria acelor clipe. Fotografia veche mi-a adus aminte de copilărie, de momentele petrecute în curtea bunicilor, de verișoara mea dragă, de fericirea de atunci.  Mi-am șters o lacrimă posnașă și am ieșit din pod, lăsând în urmă cutiile cu obiecte dragi, dar luând cu mine amintirile, pe care mi le-au deșteptat.

 

  1. Draga mea, iată că interviul a ajuns la final. Acum, în încheiere, care este mesajul tău

pentru cititori?

Mesajul meu pentru cititori este unul simplu. Este un îndemn pe care îl urmez și eu și pe care voi încerca să-l urmez toată viața. Dragi mei, tot ceea ce vreau să vă spun, este să vă urmați visele, să faceți în viață ceea ce vă place, în ceea ce privește cariera. Nimic nu este mai rău decât să faci o meserie care nu-ți place, pentru atunci o faci fără tragere de inimă, nu te implici suficient, iar la un moment dat lucrurile îți vor ieși prost. Dar, dacă faci ceea ce îți place, ceva la care ești talentat, o faci cu suflet, cu dedicare, chiar cu iubire. O să-l citez pe maiestrul Radu Beligan „Fă-mi o favoate și du-te și îndeplinește-ți dorințele!”. La fel vă îndemn și eu, să vă descoperiți pe voi, să aflați ceea ce vă place și să vă dedicați trup și suflet acelui lucru.

 

 

 

Interviu cu Ioana- „Nu contează ce limmbă vorbeşti! Limba sufletului este cea care uneşte oameni!”

Optimistă, mereu cu zâmbetul pe buze, calmă 100% din zi, pasionată de copii şi oameni frumoşi, studioasă, serioasă, prietenoasă, sunt doar câteva dintre lucrurile deosebite care o descriu pe intervievata noastră. În următoarele rânduri, veţi citi povestea Ionelei Modreanu, elevă în clasa a XII-a la Liceul Regina Elisabeta din Bucureşti, o poveste unde muzica îi este lumina care îi menţine nonstop aprinse visurile şi puterea de a zâmbi indiferent de problemele care se autoinvită uneori în calea dezvoltării ei. Cântă în clasă, în parc, la petrecerri, muzica îi este prietena care o ajută să poposească în fiecare zi cu o dorinţă din ce în ce mai ritmată de a explora bucuriile ce o înconjoară. Face Canto, călărie, voluntariat, ştiu că sunteţi curioşi să o descoperiţi!
Vă invit călduros să accesaţi linkul următor pentru a vedea cum sună această voce minunată!

1. Draga noastră, bine ai venit şi tu pe canapeaua blogului meu. Te rog să mă scuzi pentru dezordinea literelor, dar tocmai acesta este motivul pentru care te-am invitat. Să îţi descoperim povestea, făcând astfel ordine prin litere. Care crezi că sunt cele mai importante 3 lucruri pe care cititorii acestui blog ar trebui să le ştie despre tine?

Bună şi ţie, draga mea! Bună şi cititorilor tăi! Bine te-am găsit! Îţi mulţumesc pentru că m-ai invitat pe canapeaua blogului tău! Se spune că prima impresie contează. De aceea, pentru început, oamenii ar trebuii să ştie că eu sunt o fire sociabilă, prietenoasă şi plină de viaţă!

2. Care este momentul din viaţa ta de care eşti cel mai mândră?

Momentul de care am fost foarte mândră şi de care şi acum îmi amintesc cu bucurie dar şi cu nostalgie, a avut loc când eu eram în clasa a-VII-a sau a-VIII-a. Nu mai ţin exact minte. Şi doamna dirigintă, care ne era şi profesoară de română, ne-a dat ca temă să scriem un eseu despre copiii fără copilărie. Pe atunci, eu uram compunerile. Dar totuş, tema era temă şi trebuia să o scriu. Bine, ca o mică paranteză, nu vă imaginaţi că mereu îmi făceam temele, dar de obicei, de dragul doamnei diriginte, încercam să fiu conştincioasă. Şi cum spuneam, deşi uram compunerile, lucrurile au decurs mai bine decât mă aşteptam eu. A doua zi, doamna dirigintă chiar a ascultat cu emoţie compunerea mea şi la sfârşit, mi-a cerut-o, mi-a spus că este foarte frumoasă şi că am scris frumos! Că ar fi de pus în revistă. În acel moment, mi-am dat seama că am început să mă maturizez, că pot mai mult decât cred şi din acel moment, eu şi scrisul, am devenit cei mai buni prieteni. Prin scris mă exteriorizez şi dacă scriu despre ceva plăcut, nu mai am oprire, iar asta veţi observa şi voi citind aceste rânduri care par, probabil, că nu se mai termină. Atunci, chiar am fost mândră de performanţa mea şi chiar îi mulţumesc doamnei diriginte pentru aprecieri, pentru mine acele cuvinte au însemnat mult şi au fost mai mult decât aprecieri, au fost o motivaţie pe care nu o voi uita niciodată.

3. Ce crezi că avea Ioana din trecut, iar Ioanei din prezent îi lipseşte?

Ioana din trecut, avea mult curaj. Ioana din trecut, făcea ce simţea fără să-i fie teamă şi fără să-i pese ce spun alţii. Ioana din prezent în schimb, este extrem de temătoare! Se gândeşte prea mult la ce spun cei din jur despre ea, la cum o percep oamenii, este mult prea precaută şi nu îşi mai asumă prea multe riscuri.

4. Dacă ai avea posibilitatea de a-ţi îndeplini o singură dorinţă, care ar fii aceea?

Dacă aş avea posibilitatea să îmi împlinesc o singură dorinţă, cel mai mult mi-aş dori ca părinţii mei să trăiască veşnic. Şi ştiu că mulţi dintre cei care mă cunoaşteţi, citind acest răspuns, vă veţi gândi că am această dorinţă pentru că sunt prea dependentă de părinţii mei. Da, recunosc. Poate că sunt une ori prea dependentă de ei, dar eu îmi doresc să trăiască veşnic pentru că ţin la ei, nu neapărat pentru că am nevoie de ei.

5. Cum ţi-o imaginezi pe Ioana din viitor?

Pe Ioana din viitor, mi-o imaginez mai ambiţioasă şi mai determinată ca acum. Mi-o imaginez mai îndrăzneaţă. Momentan, nu ştiu sigur ce voi ajunge pentru că am două mari pasiuni:muzica şi psihologia. Mie îmi plac tare mult copiii. Şi une ori mă văd lucrând cu copiii, mi-aş dori tare mult să îi ajut, să le ofer câte ceva din bagajul meu de cunoştinţe, să îi îmbrăţişez, să îi ascult şi să le fiu prietenă. Alte ori, mă văd pe scenă, cântând în faţa tuturor, dând autografe fanilor, mă văd colaborând cu artişti pe care acum doar visez să-i întâlnesc.

6. Una dintre pasiunile tale este  muzica. Cum a  început această poveste, a fost problema de vedere o piedică, dacă da, de ce?

Pasiunea mea pentru muzică, cred că era acolo în interiorul meu, decând eram eu mică. Când eram mică ascultam muzică la televizor şi de două trei ori dacă ascultam o melodie, era suficient, o învăţam şi începeam să o fredonez. Apoi, când am mai crescut, am auzit multe voci, multe talente care m-au impresionat şi atunci mi-am spus că vreau şi eu. Dorinţa mea creştea tot mai mult, aşa că anul trecut, m-am înscris la o şcoală de canto. Din păcate a trebuit să renunţ, pentru că profesoara de la şcoala respectivă îmi dădea numai piese în engleză şi atunci când voiam să cânt şi în română, evita, spunându-mi că piesele în engleză mi se potrivesc mai bine şi că mă ajută mai mult. Eu nu refuzam oricum piesele în engleză, pur şi simplu voiam să mai cântăm măcar câteva minute din oră şi în română, să se ţină cont şi de dorinţele mele. Şi mama mea a încercat să-i spună că mie îmi place să cânt şi în română, dar a folosit aceeaş explicaţie, că piesele în engleză mi se potrivesc mai bine. Făceam oră de oră aceleaşi exerciţii de respiraţie, aceleaşi vocalize şi simţeam că pot mai mult, că aşa nu evoluez cum trebuie, că între mine şi profesoara de canto nu era conexiunea aceea, parcă nu o simţeam atât de implicată pecât îmi doream eu să fie.
Am mai încercat apoi la o altă şcoală şi acolo cred că da, problema de vedere a cam pus-o pe profesoara de acolo în încurcătură, sau mai bine zis, s-a speriat puţin. Problema este că profesoara care m-a preluat, nu a fost anunţată din timp că eu sunt nevăzătoare deşi mama mea specificase acest lucru cu mult timp înnainte. Iar profesoara respectivă era puţin comfuză când ne-am cunoscut, era destul de reţinută şi eu îi explicam că la anumite vocalize, când ridic nu iese ce trebuie, iar ea îmi spunea că nu-i nimic, că îmi va ieşi cu timpul şi mă lăsa să continui cum ştiam eu, cu toate că îmi forţam vocea pentru că nu eram corectată şi asta clar nu era bine aşa că am renunţat să mai merg la acea şcoală. Acum, după o perioadă lungă de timp în care mi-am zis că trebuie să renunţ şi că muzica nu este pentru mine, aş vrea să mă reapuc. Şi atunci când voi putea, cu siguranţă mă voi reapuca şi sper să găsesc o profesoară sau un profesor de canto implicat/implicată, care să ţină cont şi de propunerile mele şi să colaborăm cât mai bine, să mă simt cât mai în largul meu şi să ajung într-o zi pe scenă, să cânt în faţa oamenilor, aşa cum îmi doresc.

7. Povesteşte-ne o experienţă din care ai învăţat ceva.

Acum doi ani, am mers într-un pelerinaj în Franţa. Acolo erau prezente grupuri din diverse ţări, erau prezenţi acolo copii din familii defavorizate sau copii cu dizabilităţi. Iar eu, mă ataşasem foarte tare de reprezentanta grupului din Marea Britanie, Bridget. Deşi era adult, nu era copil, am simţit că între noi s-a format o legătură specială! Şi într-o zi, am rămas doar eu cu grupul din Marea Britanie câteva minute, o jumătate de oră. Şi am cunoscut o fetiţă, pe nume Giulia care era în scaun cu rotile. Şi deşi eu nu ştiam prea bine limba engleză, am vorbit puţin şi m-a impresionat la ea naturaleţea, felul în care se bucura, cânta şi bătea din palme şi chiar dacă era în scaun cu rotile, era mereu zâmbitoare, plină de viaţă şi nu se plângea. Iar eu, deşi nu cunoşteam limba, nici cei din Marea Britanie nu cunoşteau prea multe cuvinte în română, ne-am distrat, am învăţat unii de la alţii şi atunci am înţeles că nu contează ce limbă vorbeşti, limba sufletului este cea care uneşte oameni, armonia şi bunătatea ne aduc mai aproape!

8. Care crezi că este acel ceva pe care tu îl ai, dar toţi din jurul tău şi-l doresc?

Lăsând modestia deoparte, adesea, simt eu că cei mai mulţi apreciază la mine naturaleţea, faptul că nu mă schimb şi nu mă las prea uşor influenţată. Fiecare este unic în felul lui. Sincer, nu îmi dau seama ce este unic la mine şi nici nu îmi place să mă laud prea mult. Prefer să îi las pe cei din jur să mă observe şi să mă aaprecieze dacă aşa simt ei.

9. La ce nu vei renunţa niciodată, indiferent de obstacole?

Cum spuneam, deşi sunt clasa a-XII-a şi toţi îmi spun că ar trebui să ştiu deja ce vreau să fac mai departe, nu sunt încă hotărâtă. Dar deîndată ce voi reuşi să mă decid şi să îmi găsesc drumul în viaţă, nu voi mai renunţa la visul şi la drumul meu, nu voi mai da înnapoi indiferent de obstacole. Poate voi avea intenţii, poate mă voi simţi descurajată, dar niciodată nu renunţ la visurile mele.

10. Ce activităţi te fac să pierzi noţiunea timpului?

Activitatea care mă face să pierd noţiunea timpului şi să uit de toate, este muzica. Este mai greu până încep. Dar după ce încep,  nu mai am oprire, vreau să încerc altă melodie, alta şi alta şi alta.

11. Care este acel lucru pe care ţi-l doreşti dintotdeauna, însă nu îl ai până acum?

Mi-am dorit mereu un animăluţ de companie. Adică, eu nu îmi doresc un lucru, ci un suflet. Dar din păcate, apartamentul nostru care este prea mic, nu îmi permite să îmi îndeplinesc această dorinţă. Am avut de alungul timpului mai multe animale, de curând am avut, dar fie le-am dat, fie au murit, fie au fugit. Şi am ajuns la concluzia, că apartamentul meu, nu este un loc potrivit pentru animale, aşa că deşi mi-aş dori, nu mai pot avea parte de ele.

12. Eşti în an terminal la liceu. Ce ai vrea să faci pe viitor? De ce?

Cum scriam şi mai sus, sunt încă în dilemă, sunt blocată între muzică şi psihologie. Nu m-am decis încă, deşi mi se spune că le pot face pe amândouă. Aş încerca, dar nu sunt sigură că pot face faţă. Psihologia aş vrea să o practic deoarece îmi place să ascult oamenii, să îi ajut şi dacă pot lucra şi cu copiii, cu atât mai bine, îmi place să redau bucuria şi încrederea unor suflete inocente!
Iar muzica, aş vrea să o practic pentru că mă regăsesc în ea, îmi place să bucur oamenii cu vocea mea, îmi place să trăiesc din plin emoţia fiecărei piese şi ador să fiu aplaudată, mai ales dacă merit aplauzele.

13. Dacă ai avea puterea de a-ţi atribui o calitate, care ar fi aceasta?

O calitate pe care mi-aş atribui-o, ar fi curajul. Curajul de a spune ce gândesc, curajul de a reacţiona la o nedreptate, curajul de a fi liberă fără să mă gândesc aşa de mult la ce vor spune ceilalţi.

14. A existat vreun  moment în care dizabilitatea te-a oprit să faci un anumit lucru? Cum ai trecut peste? Ni-l poţi povesti?

De multe ori, dizabilitatea m-a oprit să mă joc cu copiii mici, deşi ador să mă joc cu ei. Mă jucam, dar când era vorba de alergat, dizabilitatea mă oprea să fac asta. Vara aceasta aş vrea să merg la înnot şi sper ca dizabilitatea să nu mă oprească şi din asta pentru că după părerea mea, nu ar trebui să constituie o problemă deficienţa de vedere.

15. Eşti voluntar în cadrull organizaţiei „Ajungem Mari”, cum te-a schimbat această experienţă?

În primul rând, aş vrea să explic pentru cititori, cu ce se ocupă Ajungem mari. Ajungem mari, este defapt un proiect al asociaţiei Lindenfeld, un proiect în care oricine se poate înscrie ca voluntar, oricine are minim 16 ani şi iubeşte copiii, voluntarii sunt supuşi la tot felul de probe, în sensul că sunt chemaţi la un training, acolo sunt supuşi la un interviu şi la un test psihologic, apoi mai au de aşteptat pentru că birocraţia la noi îşi spune cuvântul, după aproximativ 3 luni se semnează contractul de voluntariat şi cam asta este procedura. Apoi începe cea mai frumoasă misiune! Voluntarii merg în centrele de plasament sau în apartamentele tip familial şi ajută copiii la teme, fac cu ei joculeţe, stau de vorbă, îi duc la circ, la dansuri, la canto sau în parc, îi ajută să se dezvolte frumos şi armonios!
După părerea mea, să lucrezi cu copiii, este o adevărată plăcere. „Ajungem mari”, îţi oferă bucuria de a lucra cu copiii, de a împărtăşi cu ei emoţii, zâmbete, experienţe şi cunoştinţe. Nimeni nu a spus că este simplu să lucrezi cu copiii. Dar dacă faci totul din suflet, cu răbdare şi perseverenţă, nu ai cum să nu reuşeşti în ceea ce ţi-ai propus. Decând lucrez cu copiii, simt că sunt mai sigură, simt că am mai multă încredere în mine. Dacă înnainte eram mai timidă şi nu ştiam să reacţionez în anumite situaţii, acum, voluntariatul cu copiii, m-a ajutat să fiu mai deschisă, să îndrăznesc mai mult, să spun ceea ce simt. Am învăţat să mă descurc mai bine în situaţii imprevizibile. Copiii sunt minunaţi! Mereu te primesc cu bucurie şi îţi oferă multă iubire, multe momente frumoase şi o porţie mare de energie, care să îţi ajungă toată săptămâna. Şi de asemenea, ce îmi place mie la „Ajungem mari”, este că mereu există cineva care să te sfătuiască atunci când nu mai ştii ce-i de făcut. Recent, am citit o postare scrisă de Andreea Dumitru, voluntară la „Ajungem mari” şi psihoterapeută, o postare pentru noi voluntarii, în care am găsit tot felul de sfaturi utile şi idei minunate, pe care abia aştept să le pun în practică cu copiii. Datorită Andreei, am realizat ce îmbunătăţiri mai am de făcut în relaţionarea mea cu copiii. Copiii au nevoie să fie ascultaţi, corectaţi cu răbdare şi nu trebuiesc judecaţi. Sunt judecaţi destul de referentele care au grijă de ei, noi voluntarii trebuie să le fim prieteni, să fim deschişi cu ei şi răbdători, tocmai ca ei să aibă încredere în noi şi să ni se deschidă cât mai mult!

16. Povesteşte-ne cea mai emoţionantă întâmplare prin care ai trecut.

Cea mai emoţionantă întâmplare pentru mine, a fost când mi-am revăzut sora după mult timp. Când eram mică, ţin minte că eram destul de ataşată de ea. Venea des în vizită dar la un moment dat, a fost o perioadă de câţiva ani, în care nu o mai văzusem. Eu eram adolescentă, aveam 14 ani. Şi mai mult ca oricând, simţeam nevoia să comunic cu cineva, chiar îi spuneam mamei mele că era bine dacă mai aveam şi eu o soră geamănă de exemplu, pentru că am fi crescut împreună.
Şi iată că atunci, sora mea a venit exact când trebuia. A fost foarte emoţionantă revederea, ne găseam cu greu cuvintele. Ea mi-a spus atunci că vom recupera timpul pierdut şi chiar s-a ţinut de promisiune. A fost alături de noi în momentele frumoase, dar şi în cele mai puţin frumoase. Au fost momente când ea chiar a echilibrat situaţia şi datorită ei am reuşit să trec mai uşor peste. Şi acum scriu despre ea cu emoţie. Este o soră minunată! O iubesc mult şi îi mulţumesc pentru tot!

17. Draga noastră, fiecare intervievat trebuie să fie supus unor provocări şi iată, astăzi este rândul tău. Uită-te la ceas! Ai 10 minute în care poţi scrie orice îţi trece prin cap, despre flori, despre tine, despre cei din jurul tău, nu contează. La expirarea celor 10 minute, arată-ne ce ai scris, fără să editezi.

Omul este precum o plantă. Când se naşte, este precum un boboc. Apoi cu timpul, ca şi floarea, omul începe să „înflorească” şi din păcate, vine şi ziua când şi noi ne ofilim, de aceea, ar trebui să trăim în armonie, să nu ne mai certăm, să lăsăm răutăţile deoparte, pentru că viaţa este prea scurtă une ori şi depinde doar de noi cum alegem să o trăim. Eu iubesc oamenii, îmi place să îi ascult, să le înţeleg poveştile! Îmi place să dau sfaturi şi să ofer încurajări. Nu îmi place atunci când oamenii profită de bunătatea mea şi uită că până la urmă, ca orice om şi eu am sentimente.
Iubesc oamenii, nici nu îmi pot imagina cum ar fi viaţa dacă de exemplu, aş fi existat numai eu pe pământ şi să zicem că în afară de mine, nimeni nu ar mai fi existat. Ar fi fost plictisitor. Mi-am imaginat asta une ori, dar totuş, omul este o fiinţă socială! Un om nu poate trăii decât în preajma altor oameni.
Natura şi omul, ar putea fi cei mai buni prieteni! În primul rând că natura, florile, îţi dau o linişte sufletească, îţi încântă privirea şi sufletul! Iar în al doilea rând, dacă nu am mai rupe florile şi nu am mai tăia copacii, ele ne-ar oferi oxigen şi ne-ar apăra de inundaţii. Dacă noi le-am proteja mai mult şi ele ne-ar proteja pe noi mai mult. De aceea, ar trebui să ne pese mai mult de natură şi de mediul înconjurător în care trăim.
Cele 10 minute au expirat, asta mi-a trecut mie prin minte, mă scuzaţi dacă am înşirat aici fraze ciudate şi fără legătură între ele, dar provocarea nu îmi permite să editez nimic, deci în cazul în care nu vă place ce am scris, puteţi ignora aceste rânduri, eu vă înţeleg… Glumesc acum.

18. Provocare: Învaţă-ne ceva, ce crezi că ne-ar ajuta pe viitor.

Pentru că mie îmi plac mult copiii şi cu siguranţă vrem, nu vrem, cu toţii interacţionăm cu copiii mai ales că şi noi am fost la rândul nostru cândva copii. Cum spuneam, pentru că toţi veţi interacţiona, probabil, dacă nu a-ţi interacţionat deja cu ei, nu am eu suficientă experienţă cu copiii, dar vă învăţ un mic truc pe care să îl aplicaţi atunci când cei mici devin puţin mofturoşi. Dacă sunteţi la masă şi auziţi un copil spunând:”Nu-mi e foame, eu nu vreau să mănânc!” Dacă vreţi să îl convingeţi să mănânce, atunci secretul este să intraţi puţin în pielea copilului, să deveniţi şi voi copii şi să îi spuneţi:”Aaa, foarte bine. Dacă nu mănânci, lasă că mănânc eu şi porţia ta şi o să vezi că eu o să cresc mai mare decât tine. Dacă totuş copilul rămâne indiferent şi pare că nu-i pasă, nu vă panicaţi! Mâncaţi şi încercaţi să îi faceţi poftă spunând mereu că mâncarea este nemaipomenită, că este o mâncare gustoasă! Şi din curiozitate, copilul tot trebuie să vrea să guste măcar, dacă intraţi în pielea lui astfel şi îl atrageţi. Niciodată, vă rog, nu fiţi violenţi cu copiii, nu îi obligaţi să mănânce! Masa trebuie să fie o plăcere, nu o obligaţie! Copilul nu trebuie să mănânce de frică, pentru că vine bau-bau sau pentru că primeşte bătaie. Copilul trebuie să mănânce de plăcere, atât cât poate şi cât simte nevoia şi pentru orice problemă, există o soluţie. Violenţa, nu este clar soluţia. Mama mea când era mică, a fost obligată să mănânce tot. Şi acum, urmările se văd. S-a învăţat să mănânce tot din farfurie şi dacă s-a săturat şi dacă nu. Iar une ori mănâncă în exces şi asta nu îi face deloc bine. Nu uitaţi că modul în care copiii sunt învăţaţi, le poate influenţa întreaga viaţă!

19. Iată că întâlnirea emoţionantă dintre noi şi tine a ajuns la final. Acum, la sfârşit, un mesaj pentru cititori?

Dragi cititori, să nu renunţaţi niciodată la visurile voastre, să credeţi în voi şi să nu uitaţi că imposibilul, poate deveni posibil dacă voi credeţi asta!
Vă urez mult succes în ceea ce v-aţi propus şi încă un sfat, urmăriţi în continuare acest blog, deoarece aveţi de învăţat din fiecare articol, sau mai bine spus, aveţi de învăţat de la persoana care scrie articolele, este o persoană talentată, ambiţioasă şi este gata să îi susţină oricând pe cei din jurul ei şi să le redea încrederea!
Eu vă mulţumesc tuturor şi sper că nu v-am plictisit prea tare!
Îţi mulţumesc şi ţie încă o dată draga mea, pentru invitaţie! Mult succes în continuare şi la cât mai multe articole şi poveşti frumoase şi interesante!

Optimistă, mereu cu zâmbetul pe buze, calmă 100% din zi, pasionată de copii şi oameni frumoşi, studioasă, serioasă, prietenoasă, sunt doar câteva dintre lucrurile deosebite care o descriu pe intervievata noastră. În următoarele rânduri, veţi citi povestea Ionelei Modreanu, elevă în clasa a XII-a la Liceul Regina Elisabeta din Bucureşti, o poveste unde muzica îi este lumina care îi menţine nonstop aprinse visurile şi puterea de a zâmbi indiferent de problemele care se autoinvită uneori în calea dezvoltării ei. Cântă în clasă, în parc, la petrecerri, muzica îi este prietena care o ajută să poposească în fiecare zi cu o dorinţă din ce în ce mai ritmată de a explora bucuriile ce o înconjoară. Face Canto, călărie, voluntariat, ştiu că sunteţi curioşi să o descoperiţi!
Vă invit călduros să accesaţi linkul următor pentru a vedea cum sună această voce minunată!

1. Draga noastră, bine ai venit şi tu pe canapeaua blogului meu. Te rog să mă scuzi pentru dezordinea literelor, dar tocmai acesta este motivul pentru care te-am invitat. Să îţi descoperim povestea, făcând astfel ordine prin litere. Care crezi că sunt cele mai importante 3 lucruri pe care cititorii acestui blog ar trebui să le ştie despre tine?

Bună şi ţie, draga mea! Bună şi cititorilor tăi! Bine te-am găsit! Îţi mulţumesc pentru că m-ai invitat pe canapeaua blogului tău! Se spune că prima impresie contează. De aceea, pentru început, oamenii ar trebuii să ştie că eu sunt o fire sociabilă, prietenoasă şi plină de viaţă!

2. Care este momentul din viaţa ta de care eşti cel mai mândră?

Momentul de care am fost foarte mândră şi de care şi acum îmi amintesc cu bucurie dar şi cu nostalgie, a avut loc când eu eram în clasa a-VII-a sau a-VIII-a. Nu mai ţin exact minte. Şi doamna dirigintă, care ne era şi profesoară de română, ne-a dat ca temă să scriem un eseu despre copiii fără copilărie. Pe atunci, eu uram compunerile. Dar totuş, tema era temă şi trebuia să o scriu. Bine, ca o mică paranteză, nu vă imaginaţi că mereu îmi făceam temele, dar de obicei, de dragul doamnei diriginte, încercam să fiu conştincioasă. Şi cum spuneam, deşi uram compunerile, lucrurile au decurs mai bine decât mă aşteptam eu. A doua zi, doamna dirigintă chiar a ascultat cu emoţie compunerea mea şi la sfârşit, mi-a cerut-o, mi-a spus că este foarte frumoasă şi că am scris frumos! Că ar fi de pus în revistă. În acel moment, mi-am dat seama că am început să mă maturizez, că pot mai mult decât cred şi din acel moment, eu şi scrisul, am devenit cei mai buni prieteni. Prin scris mă exteriorizez şi dacă scriu despre ceva plăcut, nu mai am oprire, iar asta veţi observa şi voi citind aceste rânduri care par, probabil, că nu se mai termină. Atunci, chiar am fost mândră de performanţa mea şi chiar îi mulţumesc doamnei diriginte pentru aprecieri, pentru mine acele cuvinte au însemnat mult şi au fost mai mult decât aprecieri, au fost o motivaţie pe care nu o voi uita niciodată.

3. Ce crezi că avea Ioana din trecut, iar Ioanei din prezent îi lipseşte?

Ioana din trecut, avea mult curaj. Ioana din trecut, făcea ce simţea fără să-i fie teamă şi fără să-i pese ce spun alţii. Ioana din prezent în schimb, este extrem de temătoare! Se gândeşte prea mult la ce spun cei din jur despre ea, la cum o percep oamenii, este mult prea precaută şi nu îşi mai asumă prea multe riscuri.

4. Dacă ai avea posibilitatea de a-ţi îndeplini o singură dorinţă, care ar fii aceea?

Dacă aş avea posibilitatea să îmi împlinesc o singură dorinţă, cel mai mult mi-aş dori ca părinţii mei să trăiască veşnic. Şi ştiu că mulţi dintre cei care mă cunoaşteţi, citind acest răspuns, vă veţi gândi că am această dorinţă pentru că sunt prea dependentă de părinţii mei. Da, recunosc. Poate că sunt une ori prea dependentă de ei, dar eu îmi doresc să trăiască veşnic pentru că ţin la ei, nu neapărat pentru că am nevoie de ei.

5. Cum ţi-o imaginezi pe Ioana din viitor?

Pe Ioana din viitor, mi-o imaginez mai ambiţioasă şi mai determinată ca acum. Mi-o imaginez mai îndrăzneaţă. Momentan, nu ştiu sigur ce voi ajunge pentru că am două mari pasiuni:muzica şi psihologia. Mie îmi plac tare mult copiii. Şi une ori mă văd lucrând cu copiii, mi-aş dori tare mult să îi ajut, să le ofer câte ceva din bagajul meu de cunoştinţe, să îi îmbrăţişez, să îi ascult şi să le fiu prietenă. Alte ori, mă văd pe scenă, cântând în faţa tuturor, dând autografe fanilor, mă văd colaborând cu artişti pe care acum doar visez să-i întâlnesc.

6. Una dintre pasiunile tale este muzica. Cum a început această poveste, a fost problema de vedere o piedică, dacă da, de ce?

Pasiunea mea pentru muzică, cred că era acolo în interiorul meu, decând eram eu mică. Când eram mică ascultam muzică la televizor şi de două trei ori dacă ascultam o melodie, era suficient, o învăţam şi începeam să o fredonez. Apoi, când am mai crescut, am auzit multe voci, multe talente care m-au impresionat şi atunci mi-am spus că vreau şi eu. Dorinţa mea creştea tot mai mult, aşa că anul trecut, m-am înscris la o şcoală de canto. Din păcate a trebuit să renunţ, pentru că profesoara de la şcoala respectivă îmi dădea numai piese în engleză şi atunci când voiam să cânt şi în română, evita, spunându-mi că piesele în engleză mi se potrivesc mai bine şi că mă ajută mai mult. Eu nu refuzam oricum piesele în engleză, pur şi simplu voiam să mai cântăm măcar câteva minute din oră şi în română, să se ţină cont şi de dorinţele mele. Şi mama mea a încercat să-i spună că mie îmi place să cânt şi în română, dar a folosit aceeaş explicaţie, că piesele în engleză mi se potrivesc mai bine. Făceam oră de oră aceleaşi exerciţii de respiraţie, aceleaşi vocalize şi simţeam că pot mai mult, că aşa nu evoluez cum trebuie, că între mine şi profesoara de canto nu era conexiunea aceea, parcă nu o simţeam atât de implicată pecât îmi doream eu să fie.
Am mai încercat apoi la o altă şcoală şi acolo cred că da, problema de vedere a cam pus-o pe profesoara de acolo în încurcătură, sau mai bine zis, s-a speriat puţin. Problema este că profesoara care m-a preluat, nu a fost anunţată din timp că eu sunt nevăzătoare deşi mama mea specificase acest lucru cu mult timp înnainte. Iar profesoara respectivă era puţin comfuză când ne-am cunoscut, era destul de reţinută şi eu îi explicam că la anumite vocalize, când ridic nu iese ce trebuie, iar ea îmi spunea că nu-i nimic, că îmi va ieşi cu timpul şi mă lăsa să continui cum ştiam eu, cu toate că îmi forţam vocea pentru că nu eram corectată şi asta clar nu era bine aşa că am renunţat să mai merg la acea şcoală. Acum, după o perioadă lungă de timp în care mi-am zis că trebuie să renunţ şi că muzica nu este pentru mine, aş vrea să mă reapuc. Şi atunci când voi putea, cu siguranţă mă voi reapuca şi sper să găsesc o profesoară sau un profesor de canto implicat/implicată, care să ţină cont şi de propunerile mele şi să colaborăm cât mai bine, să mă simt cât mai în largul meu şi să ajung într-o zi pe scenă, să cânt în faţa oamenilor, aşa cum îmi doresc.

7. Povesteşte-ne o experienţă din care ai învăţat ceva.

Acum doi ani, am mers într-un pelerinaj în Franţa. Acolo erau prezente grupuri din diverse ţări, erau prezenţi acolo copii din familii defavorizate sau copii cu dizabilităţi. Iar eu, mă ataşasem foarte tare de reprezentanta grupului din Marea Britanie, Bridget. Deşi era adult, nu era copil, am simţit că între noi s-a format o legătură specială! Şi într-o zi, am rămas doar eu cu grupul din Marea Britanie câteva minute, o jumătate de oră. Şi am cunoscut o fetiţă, pe nume Giulia care era în scaun cu rotile. Şi deşi eu nu ştiam prea bine limba engleză, am vorbit puţin şi m-a impresionat la ea naturaleţea, felul în care se bucura, cânta şi bătea din palme şi chiar dacă era în scaun cu rotile, era mereu zâmbitoare, plină de viaţă şi nu se plângea. Iar eu, deşi nu cunoşteam limba, nici cei din Marea Britanie nu cunoşteau prea multe cuvinte în română, ne-am distrat, am învăţat unii de la alţii şi atunci am înţeles că nu contează ce limbă vorbeşti, limba sufletului este cea care uneşte oameni, armonia şi bunătatea ne aduc mai aproape!

8. Care crezi că este acel ceva pe care tu îl ai, dar toţi din jurul tău şi-l doresc?

Lăsând modestia deoparte, adesea, simt eu că cei mai mulţi apreciază la mine naturaleţea, faptul că nu mă schimb şi nu mă las prea uşor influenţată. Fiecare este unic în felul lui. Sincer, nu îmi dau seama ce este unic la mine şi nici nu îmi place să mă laud prea mult. Prefer să îi las pe cei din jur să mă observe şi să mă aaprecieze dacă aşa simt ei.

9. La ce nu vei renunţa niciodată, indiferent de obstacole?

Cum spuneam, deşi sunt clasa a-XII-a şi toţi îmi spun că ar trebui să ştiu deja ce vreau să fac mai departe, nu sunt încă hotărâtă. Dar deîndată ce voi reuşi să mă decid şi să îmi găsesc drumul în viaţă, nu voi mai renunţa la visul şi la drumul meu, nu voi mai da înnapoi indiferent de obstacole. Poate voi avea intenţii, poate mă voi simţi descurajată, dar niciodată nu renunţ la visurile mele.

10. Ce activităţi te fac să pierzi noţiunea timpului?

Activitatea care mă face să pierd noţiunea timpului şi să uit de toate, este muzica. Este mai greu până încep. Dar după ce încep, nu mai am oprire, vreau să încerc altă melodie, alta şi alta şi alta.

11. Care este acel lucru pe care ţi-l doreşti dintotdeauna, însă nu îl ai până acum?

Mi-am dorit mereu un animăluţ de companie. Adică, eu nu îmi doresc un lucru, ci un suflet. Dar din păcate, apartamentul nostru care este prea mic, nu îmi permite să îmi îndeplinesc această dorinţă. Am avut de alungul timpului mai multe animale, de curând am avut, dar fie le-am dat, fie au murit, fie au fugit. Şi am ajuns la concluzia, că apartamentul meu, nu este un loc potrivit pentru animale, aşa că deşi mi-aş dori, nu mai pot avea parte de ele.

12. Eşti în an terminal la liceu. Ce ai vrea să faci pe viitor? De ce?

Cum scriam şi mai sus, sunt încă în dilemă, sunt blocată între muzică şi psihologie. Nu m-am decis încă, deşi mi se spune că le pot face pe amândouă. Aş încerca, dar nu sunt sigură că pot face faţă. Psihologia aş vrea să o practic deoarece îmi place să ascult oamenii, să îi ajut şi dacă pot lucra şi cu copiii, cu atât mai bine, îmi place să redau bucuria şi încrederea unor suflete inocente!
Iar muzica, aş vrea să o practic pentru că mă regăsesc în ea, îmi place să bucur oamenii cu vocea mea, îmi place să trăiesc din plin emoţia fiecărei piese şi ador să fiu aplaudată, mai ales dacă merit aplauzele.

13. Dacă ai avea puterea de a-ţi atribui o calitate, care ar fi aceasta?

O calitate pe care mi-aş atribui-o, ar fi curajul. Curajul de a spune ce gândesc, curajul de a reacţiona la o nedreptate, curajul de a fi liberă fără să mă gândesc aşa de mult la ce vor spune ceilalţi.

14. A existat vreun moment în care dizabilitatea te-a oprit să faci un anumit lucru? Cum ai trecut peste? Ni-l poţi povesti?

De multe ori, dizabilitatea m-a oprit să mă joc cu copiii mici, deşi ador să mă joc cu ei. Mă jucam, dar când era vorba de alergat, dizabilitatea mă oprea să fac asta. Vara aceasta aş vrea să merg la înnot şi sper ca dizabilitatea să nu mă oprească şi din asta pentru că după părerea mea, nu ar trebui să constituie o problemă deficienţa de vedere.

15. Eşti voluntar în cadrull organizaţiei „Ajungem Mari”, cum te-a schimbat această experienţă?

În primul rând, aş vrea să explic pentru cititori, cu ce se ocupă Ajungem mari. Ajungem mari, este defapt un proiect al asociaţiei Lindenfeld, un proiect în care oricine se poate înscrie ca voluntar, oricine are minim 16 ani şi iubeşte copiii, voluntarii sunt supuşi la tot felul de probe, în sensul că sunt chemaţi la un training, acolo sunt supuşi la un interviu şi la un test psihologic, apoi mai au de aşteptat pentru că birocraţia la noi îşi spune cuvântul, după aproximativ 3 luni se semnează contractul de voluntariat şi cam asta este procedura. Apoi începe cea mai frumoasă misiune! Voluntarii merg în centrele de plasament sau în apartamentele tip familial şi ajută copiii la teme, fac cu ei joculeţe, stau de vorbă, îi duc la circ, la dansuri, la canto sau în parc, îi ajută să se dezvolte frumos şi armonios!
După părerea mea, să lucrezi cu copiii, este o adevărată plăcere. „Ajungem mari”, îţi oferă bucuria de a lucra cu copiii, de a împărtăşi cu ei emoţii, zâmbete, experienţe şi cunoştinţe. Nimeni nu a spus că este simplu să lucrezi cu copiii. Dar dacă faci totul din suflet, cu răbdare şi perseverenţă, nu ai cum să nu reuşeşti în ceea ce ţi-ai propus. Decând lucrez cu copiii, simt că sunt mai sigură, simt că am mai multă încredere în mine. Dacă înnainte eram mai timidă şi nu ştiam să reacţionez în anumite situaţii, acum, voluntariatul cu copiii, m-a ajutat să fiu mai deschisă, să îndrăznesc mai mult, să spun ceea ce simt. Am învăţat să mă descurc mai bine în situaţii imprevizibile. Copiii sunt minunaţi! Mereu te primesc cu bucurie şi îţi oferă multă iubire, multe momente frumoase şi o porţie mare de energie, care să îţi ajungă toată săptămâna. Şi de asemenea, ce îmi place mie la „Ajungem mari”, este că mereu există cineva care să te sfătuiască atunci când nu mai ştii ce-i de făcut. Recent, am citit o postare scrisă de Andreea Dumitru, voluntară la „Ajungem mari” şi psihoterapeută, o postare pentru noi voluntarii, în care am găsit tot felul de sfaturi utile şi idei minunate, pe care abia aştept să le pun în practică cu copiii. Datorită Andreei, am realizat ce îmbunătăţiri mai am de făcut în relaţionarea mea cu copiii. Copiii au nevoie să fie ascultaţi, corectaţi cu răbdare şi nu trebuiesc judecaţi. Sunt judecaţi destul de referentele care au grijă de ei, noi voluntarii trebuie să le fim prieteni, să fim deschişi cu ei şi răbdători, tocmai ca ei să aibă încredere în noi şi să ni se deschidă cât mai mult!

16. Povesteşte-ne cea mai emoţionantă întâmplare prin care ai trecut.

Cea mai emoţionantă întâmplare pentru mine, a fost când mi-am revăzut sora după mult timp. Când eram mică, ţin minte că eram destul de ataşată de ea. Venea des în vizită dar la un moment dat, a fost o perioadă de câţiva ani, în care nu o mai văzusem. Eu eram adolescentă, aveam 14 ani. Şi mai mult ca oricând, simţeam nevoia să comunic cu cineva, chiar îi spuneam mamei mele că era bine dacă mai aveam şi eu o soră geamănă de exemplu, pentru că am fi crescut împreună.
Şi iată că atunci, sora mea a venit exact când trebuia. A fost foarte emoţionantă revederea, ne găseam cu greu cuvintele. Ea mi-a spus atunci că vom recupera timpul pierdut şi chiar s-a ţinut de promisiune. A fost alături de noi în momentele frumoase, dar şi în cele mai puţin frumoase. Au fost momente când ea chiar a echilibrat situaţia şi datorită ei am reuşit să trec mai uşor peste. Şi acum scriu despre ea cu emoţie. Este o soră minunată! O iubesc mult şi îi mulţumesc pentru tot!

17. Draga noastră, fiecare intervievat trebuie să fie supus unor provocări şi iată, astăzi este rândul tău. Uită-te la ceas! Ai 10 minute în care poţi scrie orice îţi trece prin cap, despre flori, despre tine, despre cei din jurul tău, nu contează. La expirarea celor 10 minute, arată-ne ce ai scris, fără să editezi.

Omul este precum o plantă. Când se naşte, este precum un boboc. Apoi cu timpul, ca şi floarea, omul începe să „înflorească” şi din păcate, vine şi ziua când şi noi ne ofilim, de aceea, ar trebui să trăim în armonie, să nu ne mai certăm, să lăsăm răutăţile deoparte, pentru că viaţa este prea scurtă une ori şi depinde doar de noi cum alegem să o trăim. Eu iubesc oamenii, îmi place să îi ascult, să le înţeleg poveştile! Îmi place să dau sfaturi şi să ofer încurajări. Nu îmi place atunci când oamenii profită de bunătatea mea şi uită că până la urmă, ca orice om şi eu am sentimente.
Iubesc oamenii, nici nu îmi pot imagina cum ar fi viaţa dacă de exemplu, aş fi existat numai eu pe pământ şi să zicem că în afară de mine, nimeni nu ar mai fi existat. Ar fi fost plictisitor. Mi-am imaginat asta une ori, dar totuş, omul este o fiinţă socială! Un om nu poate trăii decât în preajma altor oameni.
Natura şi omul, ar putea fi cei mai buni prieteni! În primul rând că natura, florile, îţi dau o linişte sufletească, îţi încântă privirea şi sufletul! Iar în al doilea rând, dacă nu am mai rupe florile şi nu am mai tăia copacii, ele ne-ar oferi oxigen şi ne-ar apăra de inundaţii. Dacă noi le-am proteja mai mult şi ele ne-ar proteja pe noi mai mult. De aceea, ar trebui să ne pese mai mult de natură şi de mediul înconjurător în care trăim.
Cele 10 minute au expirat, asta mi-a trecut mie prin minte, mă scuzaţi dacă am înşirat aici fraze ciudate şi fără legătură între ele, dar provocarea nu îmi permite să editez nimic, deci în cazul în care nu vă place ce am scris, puteţi ignora aceste rânduri, eu vă înţeleg… Glumesc acum.

18. Provocare: Învaţă-ne ceva, ce crezi că ne-ar ajuta pe viitor.

Pentru că mie îmi plac mult copiii şi cu siguranţă vrem, nu vrem, cu toţii interacţionăm cu copiii mai ales că şi noi am fost la rândul nostru cândva copii. Cum spuneam, pentru că toţi veţi interacţiona, probabil, dacă nu a-ţi interacţionat deja cu ei, nu am eu suficientă experienţă cu copiii, dar vă învăţ un mic truc pe care să îl aplicaţi atunci când cei mici devin puţin mofturoşi. Dacă sunteţi la masă şi auziţi un copil spunând:”Nu-mi e foame, eu nu vreau să mănânc!” Dacă vreţi să îl convingeţi să mănânce, atunci secretul este să intraţi puţin în pielea copilului, să deveniţi şi voi copii şi să îi spuneţi:”Aaa, foarte bine. Dacă nu mănânci, lasă că mănânc eu şi porţia ta şi o să vezi că eu o să cresc mai mare decât tine. Dacă totuş copilul rămâne indiferent şi pare că nu-i pasă, nu vă panicaţi! Mâncaţi şi încercaţi să îi faceţi poftă spunând mereu că mâncarea este nemaipomenită, că este o mâncare gustoasă! Şi din curiozitate, copilul tot trebuie să vrea să guste măcar, dacă intraţi în pielea lui astfel şi îl atrageţi. Niciodată, vă rog, nu fiţi violenţi cu copiii, nu îi obligaţi să mănânce! Masa trebuie să fie o plăcere, nu o obligaţie! Copilul nu trebuie să mănânce de frică, pentru că vine bau-bau sau pentru că primeşte bătaie. Copilul trebuie să mănânce de plăcere, atât cât poate şi cât simte nevoia şi pentru orice problemă, există o soluţie. Violenţa, nu este clar soluţia. Mama mea când era mică, a fost obligată să mănânce tot. Şi acum, urmările se văd. S-a învăţat să mănânce tot din farfurie şi dacă s-a săturat şi dacă nu. Iar une ori mănâncă în exces şi asta nu îi face deloc bine. Nu uitaţi că modul în care copiii sunt învăţaţi, le poate influenţa întreaga viaţă!

19. Iată că întâlnirea emoţionantă dintre noi şi tine a ajuns la final. Acum, la sfârşit, un mesaj pentru cititori?

Dragi cititori, să nu renunţaţi niciodată la visurile voastre, să credeţi în voi şi să nu uitaţi că imposibilul, poate deveni posibil dacă voi credeţi asta!
Vă urez mult succes în ceea ce v-aţi propus şi încă un sfat, urmăriţi în continuare acest blog, deoarece aveţi de învăţat din fiecare articol, sau mai bine spus, aveţi de învăţat de la persoana care scrie articolele, este o persoană talentată, ambiţioasă şi este gata să îi susţină oricând pe cei din jurul ei şi să le redea încrederea!
Eu vă mulţumesc tuturor şi sper că nu v-am plictisit prea tare!
Îţi mulţumesc şi ţie încă o dată draga mea, pentru invitaţie! Mult succes în continuare şi la cât mai multe articole şi poveşti frumoase şi interesante!

 

„Nu aveţi voie să puneţi mâna pe haine!!! Dacă nu vedeţi, poate le stricaţi, cine ştie ce le faceţi!”

Mă joc cu degetele pe tastatură şi nu prea ştiu cum să încep să vă scriu rândurile următoare. Ca să pot scoate emoţiile din colţul sufletului, colţ pe care l-am păstrat doar pentru mine, voi începe prin a vă mulţumi sincer, pentru tot. De când am creat blogul ăsta, eu sunt un alt om, datorită criticilor, zâmbetelor şi încurajărilor, oamenilor care mi-au distribuit articolele, celor care mi-au scris mesaje, încurajându-mă să scriu, datorită prietenilor mei minunaţi, care m-au susţinut atunci când eu încetam să o mai fac, blogul ăsta a continuat şi va continua sper mult timp de acum înainte. Am scris destul de multe articole, însă în jumătate dintre ele, nu aţi ştiut despre ce vorbeam, pentru că mi-era teamă să las emoţiile să se înlănţuie în cuvinte, astfel scriam generalităţi, însă aşa cum am mai spus, în fiecare articol a fost lăsată o părticică din suflet. În unele am fost clară, povestindu-vă despre şcoala altfel, domnii din lift, refuzul celor de la Shakespeare School de a le fi cursantă, Facultatea de Drept, în altele însă nu, pentru că nu ştiam cum. Nu ştiam dacă experienţele mele sunt suficient de interesante, dacă nu voi dezvălui prea mult din viaţa mea, dacă nu vor fi înţelese greşit. Din fericire pentru mine, în lumea scrisului nu am de trecut examene, nu există pragul notei 5, nici noţiuni de corect sau greşit. Vă mulţumesc din suflet tuturor celor care mi-aţi distribuit articolele în care vă relatam întâmplări despre mine, ele m-au făcut încet-încet să vreau să vă dezvălui mai mult despre cine sunt.
Într-o sâmbătă, acum câteva săptămâni, mi-am spus că trebuie să profit de ultimele zile de şcoală şi să merg la ce mă relaxează pe mine cel mai tare, cumpărăturile. Intru în câteva magazine cu o prietenă, îmi cumpăr câteva chestii dulci şi decid să intru şi într-un magazin de haine, poate văd ceva drăguţ. Mă uit eu la bluze, fuste, rochii, pantaloni, mâinile erau atrase de modelele pe care le simţeau, mă plimbam printre rafturi, gândindu-mă să-mi iau şi eu ceva pentru vară. În timp ce luasem în mână o rochie care mi se părea drăguţă, lângă noi vine o angajată din magazin:
-Spuneţi-i prietenei dumneavoastră că nu are voie să pună mâna pe haine.
-De ce domnişoară nu am voie să ating hainele? Ce, atunci când sunt probate, nu sunt atinse?
-Ba da, dar dumneavoastră nu aveţi voie să puneţi mâna pe ele, că dacă nu vedeţi, poate le stricaţi, le daţi pe jos, cine ştie ce le faceţi. Vă rog să înţelegeţi! Mai sunt magazine în mall, poate aveţi voie în altele.

Am rămas perplexă câteva secunde, nu ştiam cum să reacţionez şi nu puteam să cred că vorbea cu mine. Mi-am  luat cumpărăturile şi am plecat cu prietena mea direct în cămin. Ajunsă în cameră, mi-au dat lacrimile, pentru incultura şi lipsa de empatie a unora, pentru mult prea iubita mea toleranţă care şi-a luat concediu, lipsind cu desăvârşire din sufletele multora, pentru Delia care în loc să facă o sesizare a plecat, pentru alţi nevăzători care poate au trecut prin întâmplări mai mult sau mai puţin asemănătoare. Întâmplarea asta m-a afectat pentru că nu era vorba despre dizabilitatea mea, ci despre pasiunea mea, cumpărăturile, despre dreptul meu de a vedea cu mâinile produsele din rafturi, despre normalitatea pe care unii o consideră o ciudăţenie, despre angajaţi care îşi fac treaba robotic, fără a se gândi că mai presus de munca pe care o fac, sunt oameni.

Toleranţă, am un sfat pentru tine, multiplică-te, zboară prin lume şi ia cu tine astfel de oameni, pentru a-i învăţa că diferenţele dintre noi nu trebuie să constituie motive de a ne arăta superioritatea, ci motive de a încerca să ne cunoaştem între noi, de a fi mai înţelegători unii cu ceilalţi. Dezgheaţă rigiditatea, dărâmă barierele dezinformării, aşterne în suflete curajul de a fi exprimate astfel de experienţe, pentru a transmite un mesaj. Tu, Delia, ştiu că după ce ai lăcrimat puţin, ai mers la cumpărături cu şi mai multă plăcere şi ţi-ai promis că atunci când va veni curajul din vacanţă, le vei povesti cititorilor întâmplarea. Ai continuat şi ştiu că vei continua să vezi hainele cu mâinile dornice de a se răsfăţa cu modelele lor, ştiu că ţi-e greu să înţelegi de ce unii afişează o astfel de atitudine cu atâta naturaleţe, mai ştiu însă că eşti optimismul în persoană şi vrei să arunci cu el în toate direcţiile, iar această experienţă, ţi-a mărit şi mai mult pofta de a umbla prin magazine.

Ce credeaţi dragilor, că vă las aşa, fără să vă prezint serviciile mele, păi se poate aşa, scriu şi nu primesc nimic?
Hei, ai o haină nou cumpărată, pe care vrei să o porţi la o ocazie specială din viaţa ta, ai primit cadou de la cineva drag un articol vestimentar pe care ţi-l doreai de mult şi vrei să-l personalizezi? Nimic mai simplu, contactează-mă şi rezolvăm în cel mai scurt timp. Trebuie să aduci cu tine:
-Articolul cupricina,
-Trusă de stricat respectivul articol vestimentar, incluzând: Forfecuţe, pile, ace, sclipici, creioane, carioci, pixuri.
-Praful este inclus în preţ.
Nu şti cum se vor strica hainele tale? Foarte simplu, le aduci şi vor fi stricate, adică voiam să spun personalizate, în maximum 1 minut, doar trebuie să pun mâinile pe ele, nu se lştie ce pot să le fac, praful se pune singur! Am un talent înăscut, de ce nu mi l-aş valorifica?
Taxa pentru serviciile oferite este de 800 ron.
Te aştept cu drag! 🙂 🙂 🙂

Mă joc cu degetele pe tastatură şi nu prea ştiu cum să încep să vă scriu rândurile următoare. Ca să pot scoate emoţiile din colţul sufletului, colţ pe care l-am păstrat doar pentru mine, voi începe prin a vă mulţumi sincer, pentru tot. De când am creat blogul ăsta, eu sunt un alt om, datorită criticilor, zâmbetelor şi încurajărilor, oamenilor care mi-au distribuit articolele, celor care mi-au scris mesaje, încurajându-mă să scriu, datorită prietenilor mei minunaţi, care m-au susţinut atunci când eu încetam să o mai fac, blogul ăsta a continuat şi va continua sper mult timp de acum înainte. Am scris destul de multe articole, însă în jumătate dintre ele, nu aţi ştiut despre ce vorbeam, pentru că mi-era teamă să las emoţiile să se înlănţuie în cuvinte, astfel scriam generalităţi, însă aşa cum am mai spus, în fiecare articol a fost lăsată o părticică din suflet. În unele am fost clară, povestindu-vă despre şcoala altfel, domnii din lift, refuzul celor de la Shakespeare School de a le fi cursantă, Facultatea de Drept, în altele însă nu, pentru că nu ştiam cum. Nu ştiam dacă experienţele mele sunt suficient de interesante, dacă nu voi dezvălui prea mult din viaţa mea, dacă nu vor fi înţelese greşit. Din fericire pentru mine, în lumea scrisului nu am de trecut examene, nu există pragul notei 5, nici noţiuni de corect sau greşit. Vă mulţumesc din suflet tuturor celor care mi-aţi distribuit articolele în care vă relatam întâmplări despre mine, ele m-au făcut încet-încet să vreau să vă dezvălui mai mult despre cine sunt.
Într-o sâmbătă, acum câteva săptămâni, mi-am spus că trebuie să profit de ultimele zile de şcoală şi să merg la ce mă relaxează pe mine cel mai tare, cumpărăturile. Intru în câteva magazine cu o prietenă, îmi cumpăr câteva chestii dulci şi decid să intru şi într-un magazin de haine, poate văd ceva drăguţ. Mă uit eu la bluze, fuste, rochii, pantaloni, mâinile erau atrase de modelele pe care le simţeau, mă plimbam printre rafturi, gândindu-mă să-mi iau şi eu ceva pentru vară. În timp ce luasem în mână o rochie care mi se părea drăguţă, lângă noi vine o angajată din magazin:
-Spuneţi-i prietenei dumneavoastră că nu are voie să pună mâna pe haine.
-De ce domnişoară nu am voie să ating hainele? Ce, atunci când sunt probate, nu sunt atinse?
-Ba da, dar dumneavoastră nu aveţi voie să puneţi mâna pe ele, că dacă nu vedeţi, poate le stricaţi, le daţi pe jos, cine ştie ce le faceţi. Vă rog să înţelegeţi! Mai sunt magazine în mall, poate aveţi voie în altele.
Am rămas perplexă câteva secunde, nu ştiam cum să reacţionez şi nu puteam să cred că vorbea cu mine. Mi-am luat cumpărăturile şi am plecat cu prietena mea direct în cămin. Ajunsă în cameră, mi-au dat lacrimile, pentru incultura şi lipsa de empatie a unora, pentru mult prea iubita mea toleranţă care şi-a luat concediu, lipsind cu desăvârşire din sufletele multora, pentru Delia care în loc să facă o sesizare a plecat, pentru alţi nevăzători care poate au trecut prin întâmplări mai mult sau mai puţin asemănătoare. Întâmplarea asta m-a afectat pentru că nu era vorba despre dizabilitatea mea, ci despre pasiunea mea, cumpărăturile, despre dreptul meu de a vedea cu mâinile produsele din rafturi, despre normalitatea pe care unii o consideră o ciudăţenie, despre angajaţi care îşi fac treaba robotic, fără a se gândi că mai presus de munca pe care o fac, sunt oameni.

Toleranţă, am un sfat pentru tine, multiplică-te, zboară prin lume şi ia cu tine astfel de oameni, pentru a-i învăţa că diferenţele dintre noi nu trebuie să constituie motive de a ne arăta superioritatea, ci motive de a încerca să ne cunoaştem între noi, de a fi mai înţelegători unii cu ceilalţi. Dezgheaţă rigiditatea, dărâmă barierele dezinformării, aşterne în suflete curajul de a fi exprimate astfel de experienţe, pentru a transmite un mesaj. Tu, Delia, ştiu că după ce ai lăcrimat puţin, ai mers la cumpărături cu şi mai multă plăcere şi ţi-ai promis că atunci când va veni curajul din vacanţă, le vei povesti cititorilor întâmplarea. Ai continuat şi ştiu că vei continua să vezi hainele cu mâinile dornice de a se răsfăţa cu modelele lor, ştiu că ţi-e greu să înţelegi de ce unii afişează o astfel de atitudine cu atâta naturaleţe, mai ştiu însă că eşti optimismul în persoană şi vrei să arunci cu el în toate direcţiile, iar această experienţă, ţi-a mărit şi mai mult pofta de a umbla prin magazine.

Ce credeaţi dragilor, că vă las aşa, fără să vă prezint serviciile mele, păi se poate aşa, scriu şi nu primesc nimic?
Hei, ai o haină nou cumpărată, pe care vrei să o porţi la o ocazie specială din viaţa ta, ai primit cadou de la cineva drag un articol vestimentar pe care ţi-l doreai de mult şi vrei să-l personalizezi? Nimic mai simplu, contactează-mă şi rezolvăm în cel mai scurt timp. Trebuie să aduci cu tine:
-Articolul cupricina,
-Trusă de stricat respectivul articol vestimentar, incluzând: Forfecuţe, pile, ace, sclipici, creioane, carioci, pixuri.
-Praful este inclus în preţ.
Nu şti cum se vor strica hainele tale? Foarte simplu, le aduci şi vor fi stricate, adică voiam să spun personalizate, în maximum 1 minut, doar trebuie să pun mâinile pe ele, nu se lştie ce pot să le fac, praful se pune singur! Am un talent înăscut, de ce nu mi l-aş valorifica?
Taxa pentru serviciile oferite este de 800 ron.
Te aştept cu drag! 🙂 🙂 🙂

 

Ştire foarte importantă: Deficienţa de vedere este incompatibilă cu adrenalina!

Drăgălaşilor, mai ştiţi ce v-am scris eu prin februarie? Cum nu, lăsaţi politeţea, păi da e frumos din partea vvoastră? Atenţie, dacă vă ştiţi alergici, plecaţi rapid din faţa calculatorului, că ştiţi şi voi, dizabilitatea e un virus! Imaginaţi-vă următoarea situaţie: O persoană, Clasa a Xi-a, merge într-o frumoasă zi într-un parc de distracţii, dorind să exploreze minunăţiile de acolo. Totul bine şi frumos, numai că, atunci când angajatul parcului observă că este nevăzătoare, nu-i mai permite accesul motivând că i se face rău. Pentru unul din prietenii mei, nu a fost un exerciţiu de imaginaţie, ci pura realitate. El se numeşte Florian Ionaşcu, este clasa a Xi-a şi este nevăzător, iubeşte adrenalina, oamenii şi normalitatea, pe care unii, din prea multă lipsă de informare, ezită uneori să o ofer. Vă voi reda mesajul primit chiar de el:
Dragi prieteni, vreau să vă povestesc o întâmplare petrecută chiar duminica trecută în drăgaică, întâmplare în care, să zicem, am fost tratat altfel decât
un om normal, căci ce să-i faci, lumea asta-i plină de prejudecăți… Dar să începem cu începutul.
Fiindcă era ziua în care drăgaica își închidea porțile și fiindcă nu mai fusesem de trei ani în ea, eu împreună cu părinții și sora mea am mers să-i facem
o vizită. Intrăm noi în drăgaică, totul bine şi frumos. Eram bucuros nevoie mare că o să mă dau în comedii. Totuşi, nu vroiam să mă dau în comediile puerile
precum trenuleţele, călușeii sau mașinuțele în care doar învârteai de un volan, căci mă plictisisem de ele. În minte îmi tot apărea un gând care nu-mi
dădea pace. Îmi șoptea: „Dacă tot ai venit până aici, măcar să te dai și tu în ceva în care să simți că te dai, domn’e”. Ce s-o mai lungesc, aveam chef
de adrenalină, că de, tinerețea. Cum mergeam noi, vede mama o comedie care, din spusele ei, se numea tagada. Comedia asta te învârtea, te răsucea, te dădea
peste cap și, cine știe ce giumbușlucuri mai făcea. Reacția mea a fost: „Da! Vreau să mă dau în ea”! Mama îmi povestise că s-a dat și ea în comedia cu
pricina pe vremea când era mai tânără și că-i venise rău după aceea, dar acceptase să se dea cu mine. Zis și făcut. Când să urcăm în comedie, cel care o
controla de la butoane și căruia trebuia să-i plătim, veni spre noi. N-am știut ce face, dar pot să-mi dau seama. Probabil s-a uitat la mine și, văzând
că am o dizabilitate, i se adresă mamei:
– Doamnă, n-are voie.
– De ce?
– Păi, știți, poate să i se facă rău.
Voiam să-i explic domnului că deficiența de vedere și răul n-au nicio legătură, dar în primul rând era hărmălaie în jur, iar în al doilea rând nu știu
dacă ar fi înțeles. Da, poate aici am greșit. Trebuia măcar să încerc să-i spun că am dreptul, ca oricare persoană de acolo să beneficiez de tot ceea ce se afla în parc, să-i explic cum stă treaba. La urma urmei, eu mă cunosc pe mine însumi.
Știu că n-am rău de mașină, nici de avion. De ce aș avea rău de o comedie? Oricum, discriminare tot a fost. Dacă n-aș fi fost nevăzător, cu siguranță tipul
nu-mi zicea nimic. Ca prin minune, nu-mi mai era rău. Nu, așa ceva nu-i normal. Lăsând asta la o parte, până la urmă a fost frumos în drăgaică. Cu toată
discriminarea tipului, tot m-am dat în umbreluțe și în mașinuțe bușitoare.
În încheiere, vreau să vă spun că am scris asta pentru a atrage un semnal de alarmă, nu pentru a-mi plânge cineva de milă. La urma urmei, chestia asta
nu m-a afectat cine știe ce. Sunt altele și mai grave decât asta.

Dragilor, când v-am spus eu că dizabilitatea e un virus, voi mi-aţi luat apărarea, aţi spus că domnii din lift sunt de vină, cum v-aţi permis? Păi nu v-a scăzut rangul citind articolul? Cuuum, încă nu? Păi aveţi grijă, că na, dizabilitatea asta, de vedere, mai ales, aşa începe, cu stări de rău, cu ieşit din casă, cu scris normal la laptopuri, cu dorinţa de a vă depăşi limitele, cu motivaţia de a arăta că diferenţele nu există.
Florian, cum ţi-ai permis măi să vrei să te dai în aşa ceva, păi nu ştiai că o stare inexplicabilă te va cuprinde? Chiar aşa, studiezi degeaba?
Ştirea zilei s-a terminat! Începe să scrie Delia, nu jurnalistul! 🙂 Dragii mei şefi de parcuri de distracţii, restaurante, cafenele, magazine, instruiţi-vă mai bine angajaţii şi nu uitaţi să includeţi în training şi oamenii cu dizabilităţi! Lăsaţi aceste persoane să intre cu câini ghizi, lăsaţi-i să facă tot ceea ce fac cei din jurul lor. Înainte să spuneţi un „nu” hotărât, informaţi-vă, nu e scump şi vă face să învăţaţi lucruri care sigur or să vă folosească, indiferent de ce domeniu vorbim. Fiţi mai deschişi la lumea din jurul vostru, indiferent de cât de diferită ar fi ea. Articole de tipul ăsta nu sunt publicate pentru a stârnii milă, ci dorinţă de implicare a cât mai multor oameni. Voi, persoane cu dizabilităţi, ieşiţi din casă şi orice experienţă plăcută sau neplăcută, nu ezitaţi să o împărtăşiţi. Primele sunt menite să le arate celorlalţi că nu sunteţi cu nimic diferiţi, iar celelalte să descurajeze astfel de atitudini!
Mulţumim Florian, felicitări pentru curaj şi pentru exemplul minunat de ambiţie pe care ni-l dai în fiecare zi!

Am învăţat! (Partea a doua).

Am învăţat, uneori mult prea repede, alteori parcă prea târziu. Uneori am învăţat de la oameni de la care nu mă aşteptam, alteori propria experienţă mi-a fost ghid. Cu siguranţă, fiecare trăire, fiecare „nu”, fiecare „da”, şi-au pus vizibil amprenta asupra mea. Uneori supărată, alte ori plină de emoţii, uneori nerăbdătoare, alte ori speriată de viitorul incert, am încercat să învăţ din fiecare zi câte ceva. Din păcate, nu mi-a reuşit întotdeauna, pentru că oricât de optimistă eram, se găseau oameni care să îmi dezasambleze aripile. Uneori, îmi ia ceva să le construiesc, dar niciodată nu mă voi despărţi de ele, chiar dacă asta va presupune zeci de ore de muncă, pentru a-mi demonstra că pot.

Am învăţat să mă bucur de fiecare reuşită, pentru că au fost oameni care atunci când m-au văzut zâmbind, au avut grijă să îmi scoată în evidenţă lucrurile la care nu mă pricep, sugerându-mi că a fost doar o simplă întâmplare. Am învăţat că povestea Deliei se va scrie aşa cum ea îşi doreşte, iar pentru asta, e nevoie de muncă, dar mai ales de voinţă, optimism şi putere pentru a putea arăta, peste scurt timp sper, că imposibilul există doar în dicţionarele pesimiştilor.
Am învăţat să le atribui mâinilor mele puterea de a mângâia, îmbrăţişa, atinge, pentru că erau seri în care alte mâini nu voiau să aibă puterea asta asupra mea. Am învăţat să mă bucur de fiecare moment, din sfârşiturile de săptămâne petrecute alături de ai mei, momente în care cuvintele neplăcute de peste săptămână se transformau în „Prinţesă, eşti capabilă, poţi, suntem alături de tine”!!!

Din descurajările şi criticile unora, mi-am construit scutul care probabil m-a făcut să fiu atât de motivată pentru a-mi atinge ţelurile. Am învăţat, tot din cuvintele lor, ce înseamnă să simţi că nu se poate, să crezi că vei eşua, iar toate astea s-au transformat în frustrare, care s-a transformat într-o dorinţă puternică de a îi încuraja eu pe alţii. Am învăţat din diverse experienţe, că lacrimile nu mă fac să par mai slabă, ci dimpotrivă. Am învăţat ce înseamnă să primeşti afecţiune două din 7 zile ale săptămânii, fapt ce m-a transformat într-o fire, poate, mult prea afectuasă cu cine nu trebuie. Am învăţat ce înseamnă cu adevărat prietenia, iar de atunci, sufletul şi telefonul îmi sunt disponibile 24/7 pentru a fi alături de cei pe care îi iubesc. Am învăţat ce înseamnă să întorc privirille pentru simplu fapt că am o problemă, lucru ce m-a făcut mai tolerantă cu ea, cu cei din jur, dar în acelaş timp, mai dornică să elimin discriminarea, fie ea şi pozitivă. Am învăţat ce este cu adevărat fericirea, atunci când Dumnezeu, a decis să îmi ofere un suflet cald, care să aibă grijă să îmi sădească în inimă momente de nepreţuit. Sufletul a crescut, este în clasa a V-a şi mi-a gravat pe inimă pentru totdeauna ffrumoasele simboluri ale iubirii şi prieteniei.

Am învăţat să utilizez noile tehnologii, dar la fel de bine am învăţat ce înseamnă serile în care supraveghetorii decideau restricţionarea lor, de ce… încă nu ştiu. Am învăţat să fiu cea mai bună prietenă cu optimismul, pentru că a fost un adevărat Gentleman cu mine, mă scotea la întâlniri cu oameni faini şi îmi şoptea mereu să îndrăznesc mai mult. Am învăţat să îmi dedic momente de răsfăţ, cumpărându-mi parfumuri, produse de îngrijire, dulciuri sau haine, pentru că momentele cu mine sunt adevărate licori pentru sănătate. Am învăţat să fiu mai cumpătată atunci când decid să spun ceva, pentru că am experimentat, fără a-mi dori uneori, ce putere negativă pot avea cuvintele. Am învăţat să continuu să scriu, chiar şi atunci când mi se spunea că nu am talent, pentru că îmi spusesem prea mult povestea pentru a mă mai opri. Am învăţat să cred în oameni, pentru că la un moment dat, cineva a crezut în mine! Am învăţat să fiu copilăroasă, pentru că mă săturasem să văd atâţia oameni serioşi.

Am învăţat ce înseamnă Culant, prolix, fastidios, placid, marotă, (Nu, nu, nu înseamnă prăjitură cu ciocolată aşa cum am zis eu atunci când l–am văzut), exhaustiv, concupiscenţă, deprecaţie, sagace, etc, ce înseamnă capitalul, ce sunt factorii de producţie, CFM, CF, amortizare, toate astea din exerciţiile de la gramatică şşi economie, fiind aspiranta unui loc la buget, la drept în Bucureşti pentru la anul. Am învăţat că universul este o sursă infinită de trăiri, oameni şi idei diferite, fapt ce m-a făcut să înţeleg măcar puţin ce mi se întâmplă. Am învăţat să ştiu să pierd, pentru că atunci când s-a întâmplat prima dată, credeam că e sfârşitul lumii. Am învăţat să fac primii paşi, iar de atunci, viaţa mea mi-a fost şi îmi va fi plină de învăţături!

Fiecare lucru, fie el pozitiv sau negativ, mi-a folosit cândva. Unele mi-au lărgit orizonturile cunoaşterii, altele m-au făcut să văd viaţa dintr-o perspectivă mai optimistă, altele să cunosc mai bine oamenii, altele să preţuiesc mai mult tot ce e în jurul meu. Învaţă, din tot şi toate, pentru că întreg universul este plin de oameni captivanţi şi experienţe fabuloase!!!

Interviu cu Eusebiu Cristian Toma, „Cel mai frumos lucru la un om e zâmbetul”!

Dragilor, astăzi vă invit să citiţi o poveste emoţionantă a unui om fabulos. Protagonistul se numeşte Eusebiu Cristian Toma, student în anul I, la Universitatea de Arte Din Iaşi. Este un tânăr talentat, pasionat de muzică, prietenos şi mereu cu sfatul la el, a participat la numeroase festivaluri din ţară, obţinând premii demne de un om care a studiat ani pentru a ajunge aici. Îmi spune că dizabilitatea de vedere nu a fost un obstacol, dimpotrivă, o provocare pentru a fi şi mai bun în ceea ce face. Ca o simplă amatoare, îmi permit să spun că ceea ce face este grozav, îmi mai permit să spun că este un om excepţional, de la care mulţi din noi avem de învăţat. Avem de învăţat să luptăm mai mult, să privim viaţa mai pozitiv, să strecurăm în momentele gri câteva glumiţe ! Sebi, mă bucur din suflet că ne-ai împărtăşit povestea ta şi îţi urez din toată inima mult, mult succes în tot ceea ce îţi propui !

Înainte de a vă prezenta interviul, vă las aici canalul lui de youtube, credeţi-mă, merită un subscribe !

https://www.youtube.com/user/SebyanOfficial

  1. Bună Sebi, mă bucur din suflet că am şansa să prefac literele într-o poveste de viaţă din care mulţi avem de învăţat. Care ar fi cele3 lucruri pe care

cititorii acestui blog ar trebui să le ştie despre tine?

 

Sărut mâna Delia!

Plăcerea e de partea mea, și simt o plăcere deosebită de fiecare dată când am ocazia să interacționez cu oameni frumoși din toate punctele de vedere

3 lucruri, hmm… păi, fac muzică, îmi place să cunosc cât mai multă lume și, fac muzică.

 

  1. Ai schimba ceva din trecutul tău dacă ai putea da timpul înapoi? Dacă da, ce anume?

 

Inițial, aș putea răspunde cu formula clasică, „tot ce înseamnă trecutul meu, înseamnă eu cel de astăzi, deci nu aș schimba nimic”, însă, aș fi dispus să

fac anumite renovări în ceea ce privește sufletul meu, renovări în sensul că i-aș implementa un system de securitate mai performant, pentru a nu mai permite

atâtor persoane care voiau doar să facă mizerie să intre în el.

 

  1. Încă de când primul vers mi-a încântat auzul, mi-am dat seama că în spatele celor 3 minute pe care le ascultăm, sunt zeci de ore de muncă. Ne poţi povesti

cum a început pasiunea ta pentru muzică?

 

Dacă te referi la folclor, a început dintr-o joacă, la o vârstă destul de fragedă, cu niște tobe de jucărie, părinții, încurajați de mica mea ppasiune,

ulterior, au apelat la un profesor de orgă, pe când aveam 8, 9 ani, iar acel professor, pe numele dânsului, Laurențiu Palade, m-a făcut să înțeleg că pot

face mult mai mult decât o joacă din artă, mai târziu, pe la 11, 12 ani, domnul professor Enciu Ioan, cu care am studiat instrumentele de suflat până la

nai, confirmându-mi și solidificându-mi încrederea în mine și în faptul că sunt pe drumul pe care trebuie să fiu.

Cât despre hip hop, toată treaba a început prin clasa a-7-a, a-8a, când am observant că iubesc tot mai mult acest gen în care mă regăseam tot mai mult

cu fiecare piesă nouă ascultată, cu fiecare vers pe care îl înțelegeam într-un fel sau altul la vremea aia.

Cu un prieten, înregistram versuri făcute pe loc pe care le puneam pe diferite beat-uri de pe net.

Așa am simțit că pot face și alte suflete să simtă ceea ce transmit, și că mai aveam pe lângă teatru și folclor, un nou prieten pe drumul pe care am început

să-l parcurg, hip hop-ul.

 

  1. Ai fost Admis la Universitatea de arte din Iaşi, a reprezentat dizabilitatea un impediment în îndeplinirea visului tău? Dacă da, ne poţi povesti? Cum

Ai depăşiti? Cum ai reuşit să îţi păstrezi optimismul?

 

Având în vedere faptul că am întâlnit oameni minunați care mă făceau să cred în timp ce vorbeam cu ei că au uitat de dizabilitatea mea, referindu-mă aici

atât la cadrele didactice, cât și la studenți și la restul personalului, deci, cum spuneam, având în vedere acest lucru, nu cred că a avut vreo treabă

faptul că am probleme de vedere.

Că nu e ușor să te descurci în calitate de nevăzător printer partituri și alte lucruri mai greu accesibile, asta nu înseamnă că am întâmpinat probleme.

Înseamnă doar că am de demonstrat faptul că pot face ceea ce fac și ceilalți, că suntem la fel din orice punct de vedere, în afară de punctual de vedere

al vederii. Te-ai prins?

 

  1. Există o persoană care ţi-a influienţat semnificativ viaţa? Povesteşte-ne puţin despre ea.

 

Nu mă rezum la clișee ca să zic că părinții sunt idealul meu în viață și profesorii pe care îi am, asta neînsemnând faptul că nu joacă un rol extrem de

important, atât părinții cât și toată lumea care a contribuit cu ceva la ceea ce sunt și voi fi.

Zic doar că o persoană care să mi-o fi influențat în mod deosebit nu există, plăcându-mi întotdeauna să iau câte puțin de la fiecare, asemenea cărților:

nu am una care să mă fi influențat în mod deosebit în vreun fel, am doar cărți din care culeg ce cred eu că e mai bun, mai potrivit pentru mine.

 

  1. Descrie-ne o zi ideală din viaţa ta.

 

Să mă trezesc când vreau eu și să stau cel puțin o oră în pat după ce mă trezesc, și să îmi găsesc telefonul încărcat atunci când dau să întind mâna după

el, chiar când deschid ochii. Ce vine după, nu contează, sunt gata de orice.

 

  1. Ai avut parte de vreo experienţă în care dizabilitatea a reprezentat un obstacol? Ce ai făcut?

 

Experiență, în mod direct nu am avut, am înțeles însă din tot felul de evenimente pe care le-am trăit de-a lungul timpului că în dragoste e un impediment

destul de major, cu toate că nu prea se găsesc persoane care s-o spună, toate în aparență afirmând că faptul că ai o dizabilitate nu contează.

Să zic că nu are importanță și că unei fete i-ar fi perfect indifferent dacă văd sau nu, ar însemna să mă mint, să nu fiu în stare să accept o realitate

care există, și pe care o poate observa până și un orb. Te-ai prins din nou?

Ce am făcut în privința asta? Absolut nimic. Am acceptat realitatea așa cum e. Am învățat să nu am nevoie de atenția cuiva pentru a putea fi fericit. De

cele mai multe ori, am pierdut oameni de care m-am atașat și pe care i-am făcut să înțeleagă lucrul ăsta.

 

  1. Ce înseamnă pentru tine un prieten adevărat?

 

Știu că poate sună clișeu și că cine o să citească asta o să gândească faptul că vorbesc din cărți și că a auzit la toate colțurile ce urmează să vadă

aici, dar, pentru mine, un prieten adevărat ar trebui să fie mai dur cu tine decât ești tu cu tine însuți atunci când e cazul, și mai bun cu tine când

tu nu ești tot, când e cazul. Să știe cum să facă, în așa fel încât chiar și o critică sau o palmă, să fie pentru binele tău, să fie mai mult decât o oglindă

care îți reliefează cum arăți în exterior, el să te poată citi și în suflet fără să profite de ceea ce găsește acolo, ci să folosească lectura aceasta

ca pe un ajutor pe care ți-l poate da.

Să știe să te înțeleagă atunci când toți te judecă, și să te judece atunci când toți te înțeleg.

Și ca să mă dau mare că știu și proverb, să fie asemenea lunii, pe care nu o vezi mereu, dar care știi sigur că e întotdeauna acolo.

 

  1. Dacă te-ai întâlni cu tine, cel de acum 10 ani, ce sfat ţi-ai da?

 

Să mă apuc mai repede de nai și să nu postez chiar toate tâmpeniile pe care o să le scriu în materie de rap peste vreo 5 ani pe youtube că o să mă fac

de râs.

 

10.Dacă ar fi să alegi 3 adjective care să te descrie, care ar fi acelea?

 

Ciudat, ambițios și sincer.

 

  1. O experienţă care te-a învăţat ceva?

 

Cea mai recent este ultima dată când am pus suflet pentru o fată, experiență din care am învățat că nu e bines ă insiști unde se insist să pleci și că

dacă lupți prea mult să câștigi ceva, posibil ca acel ceva să nu merite efortul pe care îl depui pentru a-l obține, asemenea sportivilor care luptă pentru

o medalie de aur, în cele din urmă, dovedindu-se că totul era o înșelătorie și că aurul ăla era un fals veritabil. Nu e cel mai bun exemplu, dar e primul

care mi-a venit în minte.

 

  1. Dacă ai avea ocazia să vorbeşti unui număr mare de oameni, care ar fi lucrul pe care i-ai învăţa? De ce?

 

Să îți citească postările.

De ce?

Pentru că așa, nu s-ar mai putea plânge de faptul că nu sunt și lucruri superbe în viață.

Acum că am terminat cu lingușeala, i-aș învăța, dacă se poate, că lucrul de care vorbesc se poate explica, de învățat e mai greu din nefericire.

Le-aș explica că ar trebui să învețe să iubească ceea ce au acum, fiindcă mâine, posibil să nu mai aibă pe cine.

Mi-aș dori să-I învăț și să trăiască azi, să se programeze pe mâine să se plângă și să fie triști, că poate până mâine își amintesc că sunt alții care

o duc mai rău decât ei și că din puterea și curajul lor de a trece peste toate, pot învăța și alții.

 

  1. Ai un canal de youtube pe care îţi încânţi fanii. Sunt foarte curioasă de drumul unei melodii. De la gând, până la linkul pe care îl accesăm.

 

Totul începe cu un moment în care stau în pat și mă gândesc ce să fac cu viața mea, și dintr-odată simt că parcă aș scrie un vers, și apoi încă unul, și

încă unul, și prins în stare, iese până la urmă o piesă pe care o pun pe un instrumental, sau, totul poate începe și cu un beat găsit întâmplător, care

îmi șoptește să cant pe el despre aia, și despre aia, ori totul poate începe cu o etapă trăită de mine, o întâmplare văzută sau povestită de cineva, lucruri

pe care le văd în jurul meu, toate acestea parcă trăgându-mă de urechi ca să le pun mai repede pe foaie până nu apar și altele care o să le ia locul.

 

  1. Povesteşte-ne o întâmplare amuzantă prin care ai trecut.

 

Am urcat pe scenă la un spectacol, uitând pentru ce sunt acolo, fiind cu gândurile în altă parte, lăsându-mi și instrumentele pe undeva, de a fugit profa

de muzică de la noi de la școală și mi le-a adus.

Când a început lumea să mă aplaude și când am luat microfonul în mână mi-am amintit ce trebuia de fapt să fac acolo.

Totul s-a terminat frumos, așa am avut timp să țin și eu un discurs improvizat pentru a avea timp doamna profesoară să se descurce cu instrumentele la

care trebuia să cant.

 

16Dacă ai avea copii, ai prefera să fie deştepţi sau buni la suflet?

 

Aș prefera să fie sufficient de deștepți, încât să știe când să fie și când nu buni la suflet.

 

  1. Dacă ai putea avea pe cineva care să îţi reamintească zilnic un lucru, care ar fi acela?

 

Că n-am nevoie de oameni falși în vorbe, ci de oameni sincere în fapte.

Și să-mi mai amintească pe unde îmi las telefonul că-l pierd aproximativ, o dată la 10 minute.

 

  1. Sunt mai mult decât sigură că cititorii mei ar vrea să vadă deja talentul tău. Prezintă-ne versurile, 2-3 strofe dintr-un cântec compus de tine.

 

Văd mame care cresc câte 5, 6 copii

Și fiindcă-i greu de bani le zic că n-au de jucării.

Altele aruncă nounăscuți la tomberon

Indiferente că ucid vieți nevinovate de om.

Surprind copii cerșind în frig, n-au geacă, n-au condiții

Dacă merg acasă fără bani, știu că îi bat părinții.

M-a oprit pe drum, o fetiță așa mică

Tremurând m-a întrebat de nu cumpăr o floricică.

Văd creștini ce-afirmă că-L iubesc pe Dumnezeu

Da’ n-ar întinde-o mână când văd oameni ce-o duc greu.

Văd oameni plini de bani, da’ n-au pe ce să-i cheltuiască

Au inima pustie și n-au ce să-și mai dorească.

Versurile fac parte din piesa cu sufletu-n privire

 

  1. Oameni, cititor, indiferenţă, lumină, speranţă, zâmbet, filă, viaţă, poveste. Compune-ne o poezioară în care să le incluzi.

 

E greu să știu care-mi face-un bine, și care-mi

Zice doar că îmi face, deci mi-e greu să cred în oameni

M-am consumat atât de mult… însă doar pe interior

Și sufletul meu e carte, iar tu îmi ești cititor

Nu știu dacă viața e o cursă, dar toți sunt în concurență

Și când le oferi iubire, dau la schimb indiferență

Sunt în elementul meu, ca lupii pe lună plină

Ciudat.. stau în întuneric, însă împrăștii lumină

Ei te vorbesc pe la spate, tu zâmbește-le pe față

Cât timp inima îți bate, nu renunța la speranță

Că mulți ascund într-un suspin, toată durerea dintr-un urlet

Și în ochii multora, vezi lacrimi schimbate-n zâmbet

Unii cerșesc o pâine, dar mai grav, alții cerșesc milă

Scriu și mai închei o zi, deci, am mai consumat o filă

Din paginile vieții, încă citesc din prefață

Dar am de gând să prefac un roman frumos din viață

Că și cu moralul la pământ, Sebi trece peste

Fi erou în propria-ți lume, scrie-ți propria poveste!

 

  1. Încă o filă dintr-o poveste emoţionantă a ajuns la final. Îţi mulţumesc pentru amabilitate, răbdare şi putere d]e a te deschide în faţa noastră. Acum,

la final, un mesaj pentru cititori.

 

Să aveți grijă de voi, și să nu uitați că cel mai frumos lucru la un om, e zâmbetul, care pentru unii poate fi lecție de viață, pentru alții încurajare,

și cel mai important, pentru tine, cea mai bună dovadă că sunteți luptători și încă din ăia la categoria grea, să nu vă descurajeze un eșec, o înfrângere,

ci să vă folosească pentru a căpăta experiență și pentru a vă mai adăuga încă o treaptă la scara realizărilor în viață.

Ne auzim pe youtube.

Pace și respect, celor care mă respect.