Ajută-i să nu-şi abandoneze viitorul!

S-a terminat şcoala! Pentru unii este un motiv de bucurie, iar pentru alţii este un motiv de teamă, emoţie şi speranţă, vorbesc despre adolescenţii care vor susţine Evaluarea Naţională, Bacalaureatul şi examenul de admitere la facultatea mult dorită, pentru cei care le-au promovat pe celelalte. Acum 2 ani pe vremea asta, emoţiile mele erau ca ale lor, mă gândeam la matematică, cifre, procente, formule, teoreme, cum şi ce am să fac? Limba română nu mi-a pus probleme, fiind sigură că acolo mă voi descurca de minune. Bineînţeles, la proba asta am avut cele mai mari emoţii. Cu o seară înainte de prima probă, la orele 00:00 în loc să dorm, eu râdeam şi povesteam cu colegele. A trecut şi asta, ajungând la liceu, la profil uman, acolo unde mi-am dorit.

În clasa a Ix-a, într-o zi pe când aşteptam autobuzul să merg spre şcoală, m-a abordat un copilaş care era însoţit de bunica lui, dacă îmi amintesc bine. Dacă tot s-a terminat şcoala, mi-am zis că e o ocazie bună de a scrie despre asta, deşi e un subiect destul de sensibil. Nu sunt profesoară, nu sunt nici părinte, dar sunt elevă şi ştiu cât de important, necesar şi satisfăcător este să mergi să studiezi. Revenind la întâmplare. Iniţial nu i-am dat atenţie, deşi îl auzeam vorbind. Câteva secunde mai târziu, s-a apropiat de mine şi după ce ne-am prezentat, m-a întrebat curios:
-Şi tu acum dece aştepţi autobuzul?
-Pentru că merg la şcoală.
-Da, am fost şi eu un an, dar după aceea nu am mai mers.
-A, am înţeles, păi şi de ce nu ai mai mers?
-Pentru că trebuia să îi ajut pe ai mei. Ţie îţi place acolo?
-Da, da, Delia merge la concursuri, învaţă foarte bine. a intervenit mama. Nu vrei să fii şi tu aşa?
-Ba da.
-Da, da şcoala este un loc minunat unde poţi cunoaşte mulţi oameni noi, poţi să-ţi faci prieteni. i-am spus eu destul de emoţionată.
-Eu vreau, dar nu avem posibilităţi. În anul în care am fost eu am luat premiul I.
După aceea s-au urcat în autobuz şi au plecat.

Nici tehnologia avansattă, nici sumele exorbitante pe care le putem avea în conturi nu înlocuiesc educaţia şi cunoştinţele pe care le putem acumula în timpul şcolii. Mulţi se lasă acaparaţi de problemele lor cotidiene, uitând să privească în societatea actuală, unde ar observa probleme nu gravve, ci inadmisibile. La ce ajută laptopul sau tableta dacă unii nu ştiu să le folosească pentru că literele de pe ecrane reprezintă o enigmă? Cum să fie mediul protejat, să nu se mai taie copacii dacă unii nu ştiu cu ce resurse vitale ne aprovizionăm din ei? La ce folosesc codurile de programare celor care nu ştiu să primească restul la magazin pentru că operaţii precum adunări, scăderi, înmulţiri sau împărţiri nu au avut unde să fie învăţate? La ce le folosesc aplicaţiile moderne, rapide şi practice de angajare, comandat online, etc în condiţiile în care ei nu ştiu să-şi completeze în câmpurile corespunzătoare datele personale?Cum se poate recupera timpul ăla ideal, lipsit de griji, când erau centrul universului, orele în care îşi povesteau nostalgici amintiri din anii anteriori? Cum se poate recupera perioada în care treceau prin emoţii copleşitoare la teste şi teze? Cum se pot recupera zilele alea în care puteau vărsa primele lacrimi pentru o notă mică, când se îndrăgosteau, când ieşau la suc în loc să vină la ore, de ce nu? Problema e că nu se mai pot recupera toate astea, pentru că fiecare din ele, are o perioadă specifică.

Lipsa banilor, lipsa timpului, gânduri greşite de tipul: „Oricum are o problemă de sănătate şi nu-i va trebui la nimic şcoala”, nu numai că nu ajută, dar răpesc viitorul unei persoane care peste ani, putea fi un geniu! Nu accept nici o scuză, iar cei care refuză să-şi trimită copiii la şcoală, nu doar că au comis o ilegalitate juridică, ci şi una morală, cu bună ştiinţă i-au frânt unui destin primele tentative de cunoaştere. Fie că sunt albi, negri, etc, fie că sunt Romi, Francezi, Români, englezi etc, fie că sunt bogaţi sau săraci, cu sau fără dizabilităţi, toţi oamenii de pe pământul ăsta trebuie să beneficieze de dreptul fundamental la informaţie! Iar când văd situaţii de tipul celei povestite aici, copii dornici de a învăţa, dar nu au unde sau cum, aş vrea să am puteri supranaturale pentru o zi, să îi înscriu pe toţi la şcoală, să mă asigur că au condiţii optime de învăţat, iar după aceea să revin la loc în vechiul meu personaj. Dar cum nu suntem într-o poveste cu final fericit, ci în viaţa reală, am aranjat literele pe tipsia sufletului, am cules cuvintele şi le-am pus într-un articol pentru voi, pe care sper că îl veţi distribui.
Fie că vrem, fie că nu, şcoala nu este o etapă opţională din viaţa noastră, ci una obligatorie!!! Toţi copiii au dreptul să o cunoască şi să fie prieteni cu informaţia!!!

Capitolul 11. Un nou personaj, o situaţie neprevăzută.

După ce Andrei şi Natalia se îmbrăţişară bucuroşi de misterioasa revedere, merseră toţi 3 în bucătărie. Andrei luă 3 pahare, turnă în ele suc de portocale, îi servi pe cei 2, îşi luă şi el unul şi curios, se aşeză lângă micuţa Natalia zicându-i cu o voce  uşor emoţionată:
-Bună, Natalia, eu sunt…
-Bună, da, tu eşti Andrei. Ne-am întâlnit la  birou la domnul cel rău.
-Vai ce fetiţă deşteaptă avem noi. Bine, dar a trecut ceva timp de atunci şi în plus, acolo nici nu am avut timp să ne cunoaştem. Cum  de îţi mai aduci aminte de mine?
-Păi când mami Maria te-a rugat să o urmezi în birou, l-am întrebat pe Pesimis despre tine şi de ce noi nu putem să ascultăm discuţia. S-a enervat şi a ţipat la mine, eu m-am  speriat şi am început să plâng, atunci el a rugat-o pe secretară să ieşim afară zicând că nu trebuie să afli deoarece îi vei crea probleme. Când am auzit asta, ştiind că Pesimis e rău, ţipă şi se comportă urât cu toată lumea, am înţeles că  vrea să ascundă ceva, dar nu avea cum să ascundă  de oamenii răi la fel ca el, pentru că ei îl vor înţelege. Andrei, de ce atunci când le e frică de ceva oamenii mari  încearcă să ascundă greşeala în loc să o repare? Pe ei de ce nu are cine să-i certe? Am venit la   tine deoarece  ştiu  că eşti un om bun. Nu-i aşa că pot să stau aici? Nu mai vreau să mă întorc acasă unde mami şi Pesimis ţipă mereu la mine. Prietenul tău e simpatic, apartamentul e drăguţ, îmi place să ştii!  Mi-am adus şi câteva jucărele.
Uimit de cuvintele fetiţei, Andrei rămase pentru câteva momente fără replică. După un moment de tăcere îi răspunse mângâind-o uşor:
-Draga mea Natalia, tu eşti binevenită oricând pentru oricât timp doreşti. Sigur că da, poţi să stai aici cât vrei. Mă bucur mult că te-ai împrietenit cu el şi că îţi place la mine.  Răspunsul la întrebările tale nu este deloc simplu, nu îi ceartă nimeni pentru că nu toţi oamenii sunt atât de curajoşi cum eşti tu. Unii din ei se tem de reacţiile şi gestturile celui ce face o greşeală, iar alţii nu îi spun nimic pentru că se gândesc că oricum nu îi va asculta. Tu draga mea, indiferent de ce oameni vei întâlni, să fii la fel ca până acum, să ai curajul să le spui ceea ce îţi doreşti, să nu-ţi fie teamă să le spui, fără- a-i crittica, atunci când crezi că greşesc.
-Ce bun eşti cu mine Andrei. Eu şi jucărelele mele te vom răsplăti pentru asta, vom fi foarte ascultătoare şi vom avea grijă de tine.
-Îţi mulţumesc mult pentru grijă.  Acum că am aflat de ce ai venit la mine, sunt foarte curios să aflu cum ai ajuns tu singurică aici?
-Păi azi dimineaţă  îmi pregăteam păpuşelele de o nouă zi, când Pesimis a intrat nervos în cameră şi mi le-a dărâmat pe toate. I-am spus că frumos ar fi să  le strângă, iar  el atunci a ţipat la mine şi a spus că abia aşteaptă să scape de mine. Eu i-am zis că nu trebuie să mai aştepte mult pentru că voi pleca singură, el nu a crezut şi mi-a zis că nu e totul aşa de uşor ca în poveşti. După aceea a plecat  trântind uşa, dar spre bucuria mea şi-a uitat teleffonul pe masă.  Atunci l-am luat şi l-am sunat pe Optimis şi i-am povestit ce s-a întâmplat. L-am rugat dacă poate să vină pe la noi, a spus că da. Peste o oră şi-a făcut apariţia, după ce l-au certat mami şi tati că a venit atât de devreme şi i-a deranjat, m-au lăsat să merg cu el la plimbare. Înainte să ieşim am luat fără să mă vadă nimeni o  pungă cu haine şi jucării. Imediat cum am ieşit şi Optimis m-a întrebat ce-i cu punga i-am spus că eu nu mai  stau cu mami şi tati şi vreau să stau la el. Atunci m-a luat în braţe şi mi-a zis că nu se poate, că îi e frică să  nu îl certe mami şi  tati. A vrut să ne întoarcem acasă, dar eu i-am zis că nu mai vreau, iar el mi-a zis că dacă vreau totuşi să nu mă întorc, mă poate aduce la tine, eu am acceptat bucuroasă şi uite acum sunt aici. Sunt puţin supărată pe Optimis că nu a vrut să  stau la el, dar nu-i nimic, eu şi jucărelele mele suntem fericite că avem un nou prieten.
-Vai, dar ce experienţă interesantă ai avutt tu. Şi eu mă bucur să am o nouă prietenă. Dar cred că eşti  tare obosită nu-i aşa? A fost o zi lungă şi este timpul să dormi. Hai să mergem să explorezi magica lume a viselor.
-Mergem, dar cu o singură condiţie, mâine dimineaţă  vreau să vin şi eu cu tine la birou,  vreau să văd şi eu unde lucrezi tu, mami nu a vrut niciodată în afară de ziua aceea să mergem.
Andrei stătu câteva clipe pe gânduri, după care îi răspunse fetiţei:
-Bine draga mea, mâine vom merge împreună să vezi undelucrez eu. Acum însă trebuie să alergăm către pernuţe şi pătuţ, ne aşteaptă.
După ce Natalia adormi, Andrei se reîntoarse în sufragerie la noul şi misteriosul său invitat.
-Sincer îţi spun, zise Andrei vizibil obosit, o zi mai grea decât asta nu am avut niciodată
-Se obbservă Andrei, atât fizic cât şi psihic. Te ascult cu drag, povesteşte-mi, ce s-a întâmplat. Cine te-a lovit, cine e Natalia, de ce a venit tocmai la tine, cine-i Pesimis, cine-i domnul care a adus-o?
Obosit, emoţionat, nerăbddător şi oarecum revoltat, Andrei îi povesti aproape printre lacrimi toate întâmplările din acea zi.
-Andrei, linişteşte-te, vom găsi noi o soluţie pentru Pesimis ăsta.  Poate că în ultimele zile nu ţi s-a spus, dar eşti de admirat Andrei, pentru curajul şi tăria cu care înfrunţi toate problemele, pentru sufletul tău aurit, scăldat în bunătate şi altruism, pentru gesturile tale pline de frumuseţe şi delicateţe. Uneori  destinul îţi poate schimba viaţa în câteva minute, mă bucur sincer că am fost ales să cunosc un om special. Mulţi în locul tău s-ar  fi lăsat pradă descurajării, tu nu numai că nu ai făcut-o, dar te-ai lăsat pradă zâmbetului şi ai continuat să luminezi prin purtare şi vorbe fiecare om cu care ai interacţionat, iar asta o pot face doar oamenii wow!
Andrei nu apucă să îi răspundă invitatului său, deoarece telefonul începu să sune insistent. Curios, dar puţin îngrijorat de persoana care ar putea fi la capătul firului la această oră târzie, Andrei nu îndrăzni să se ridice de pe canapea. Văzând că nu face nimic, invitatul său îl întrebă:
-Andrei, de ce nu răspunzi
-Pentru că mi-e puţin teamă de cine ar putea fi la ora asta?
-Vrei să văd eu?
-Da, te rog mult!
El întinse mâna, luă telefonul şi zise:
-Ştii tu cum se spune, oamenii educaţi ştiu întotdeauna când să sune, bineînţeles că nu e cineva important, e Pesimis. Îi răspunzi?  Vrei să îi răspund eu?
-Nu, dă-mi-l mie, poate a realizat şi el acum că nu e în regulă ce face, poate e îngrijorat  din cauza Nataliei.
-Da, deşi nu cred! Poftim!
Andrei luă telefonul, răspunse şi voii să-i spună lui Pesimis că Natalia e la el, însă…
-Ai încurcat-o, dar de data asta rău de tot. Păi bine măi Andrei, nu ştiai tu oare că Pesimis e cu un pas înaintea ta, deci află tot? Ce te-ai gândit tu să o răpeşti pe Natalia pentru că nu ţi-am plătit salariul şi te-am dat afară nu? Ce ai zice dacă ar afla  despre asta autorităţile şi colegii tăi? Mi-a zis Optimis totul,  om deştept care a învăţat să mă respectte, se pare că tu nu, iar  naivitatea şi sufletul tău bun te vor costa scump. Înainte Optimis era tatăl răniţilor, aţi făcut schimb de roluri? Bine, acum ştii cum e, totul în lumea asta are un preţ, să nu crezi că îmi pasă de fetiţa aia, poţi să o păstrezi de tot, dar să îndeplineşti anumite sarcini, dacă nu, s-ar putea să  te vizitez prin închisoare. Ce zici, ne înţelegem? Am putea începe prin a-mi plăti o sumă de bani, hai că eşti tânăr şi nu-ţi iau mult.  Uite, te las pe tine să stabileşti cât.
-Doamne, Pesimis, cum se numeşte filmul la care te-ai uitat? De la poliţişti sub acoperire ai trecut la răpiri, şantaj şi închisori? Măi ultima dorinţă, e supper simplu de îndeplinit, spune faptele tale poliţiei şi vei avea ocazia să stai într-o celulă. Într-adevăr, Natalia e la mine, dar nu o  voi mai lăsa să stea cu tine pentru că nu meriţi asta. Poţi spune cui vrei ce vrei, un copil nu trebuie să treacă prin toate astea doar pentru că unii nu ştiu ce înseamnă educaţia, responsabilitatea şi umanitatea. Nu voi îndeplini nici măcar o jumătate de sarcină. Ne vedem mâine la birou, sunt obosit, altceva mai ai să-mi comunici?
-Bine Andrei, mai fă tu pe eroul cât încă vei mai avea ocazia. Nu, nu mai am nimic să-ţi spun, ne vedem mâine! După ce închise, Andrei puse telefonul pe masă.
-Incredibil aşa ceva, Pesimis ăsta nici acasă nu te lasă în pace? Ce voia?
-Se pare că nici acasă nu pot avea linişte cu el.  M-am înşelat din nou în privinţa lui, am vrut să îi acord o şansă dar degeaba. Ştia foarte bine unde e Natalia pentru că nu, atunci când   ne e teamă  şi de propriile gesturi, cel mai uşor lucru din lume e să dăm vina pe alţii. I-a spus Optimis unde e fetiţa, dar el nu de asta mă sunase. M-a sunat să-mi spună că ne putem înţelege, să-i dau bani şi nu mai ştiu ce să fac, pentru că altfel anunţă autorităţile.
-Andrei, nu-ţi pierde speranţa, am văzut amândoi că fetiţa era speriată de tot ce-i fac Pesimis şi prietena lui, de ce nu mergi la Protecţia Copilului? Mergi, povesteşte-le şi poate că te vor ajuta.
-Nu îmi voi pierde nici o clipă speranţa indiferent de ce va urma, nu mă voi lăsa descurajat de Pesimis pentru că încă mai cred că oamenii ca el odată şi odată vor răspunde în faţa cuiva pentru greşelile făcute. Vreau să aflu adevărul indiferent de cât va trebui să aştept, doar că vreau să nu fiu singurul care face asta, vreau ca  nu doar eu să mă implic, vreau să fim mai uniţi, vreau să aibă mai mulţi curajul să îi spună lui Pesimis că greşeşte, vreau să  merg la birou nu pentru a vedea stresul cum pluteşte peste tot, ci să îmi fac prieteni noi, să ies cu colegii în oraş. De ce nu se pot întâmpla toate astea? De ce în fiecare zi trebuie să fie presiune pentru a fi de partea lui Pesimis, când eu ştiu că lucrurile pe care le face sunt imorale?
-Of, dragă Andrei, viaţa nu e întotdeauna cum vrem noi să fie, nu toţi oamenii sunt ca tine, corecţi şi sinceri, devotaţi şi modeşti. Mulţi din păcate, nu au în subconştient noţiunile ce îi includ pe alţii aşa cum le ai tu. Haide, nu te mai gândi la asta, a fost o zi super lungă şi pentru tine, câteva ore de somn ţi-ar face bine.
Andrei îl ascultă şi merse şi el să  doarmă. Orele trecură mai repede decât voia Andrei şi o nouă dimineaţă caldă de vară aduse pe cerul albastru  o pploaie  de raze de soare.  Cei 3 se treziră şi după ce schimbară câteva vorbe, Andrei şi Natalia îşi luară la revedere de la invitat şi plecară   grăbiţi spre birou. În compania lui Andrei, Natalia era tare fericită, privea cu atenţie fiecare loc prin care treceau şi îi punea întrebări lui Andrei, fără să-i mai fie teamă că o va certa cineva. După ceva timp, ajunseră la  firmă. Urcară treptele şi  voiră să meargă în birou, însă fură opriţi de Optimis care zise:
-Bună dimineaţa  Andrei! Pesimis te aşteaptă urgent la el în birou.
-Bună dimineaţa! Serios? Fetiţa asta frumoasă de lângă mine vrea să-i arăt biroul, vreau să-mii petrec timp cu ea, dacă are ceva atât de important să-mi comunice, să se deplaseze el la mine.
-Andrei, te rog, o să mă certe dacă nu te aduc la el.
-Optimis, încetează  să fii atât de egoist, când te-am cunoscut eu erai mai altfel. Nu mă interesează ce o să-ţi facă. Andrei o luă pe fetiţă de mânuţă şi intrară în birou. Nici bine nu se aşezară că Pesimis dădu buzna extrem de nervos în birou.
-Cum îţi permiţi   nerecunoscătorule să nu asculţi de şeful acestei… Andrei, Andrei, vorbim limbi străine, ţi-am zis să îndeplineşti dacă vrei anumite sarcini pentru a o păstra pe asta, nu să mi-o aduci aici, pentru că…
Andrei bătu în masă întrerupându-l pe Pesimis.  Se ridică apropiindu-se.
-Taci, acum taci că dacă nu s-ar putea să se schimbe rolurile, vor chema salvarea angajaţii pentru tine de data asta. Orice, îţi permitem , să te  crezi agent sub acoperire, şef, ce vrei tu, dar nu îţi revărsa  grosolănia şi lipsa de tact asupra copiilor. Zii mai repede ce vrei şi pleacă!
-Andreiuţ, tu uiţi cu cine vorbeşti. Hai, lasă, te iertăm azi. Să revenim! Ai adus banii?
Andrei se apropie de Pesimis, îl prinse de   sacou, fixându-l cu privirea.
-M-ai enervat destul pe ziua de azi, dacă nu te dai din calea mea acum, nu ştiu ce îţi fac. Du-te, vezi că or mai fi ieşit filme din alea la care te uiţi tu, vezi că te caută aroganţa, du-te şi prinde-o, fă orice numai pleacă de aici!
-Da Pesimis, mi-ai trezit din nou păpuşica roz, chiar nu ai treabă deloc? Să ştii că nu vreau să mă întorc la tine şi la mami. În plus  s-a răcit încăperea de când ai intrat, nu ţi-ai mai încălzit şi tu sufletul deloc cu vorbe frumoase şi fapte bune.
-Fetiţă,  copiii nu se bagă în treburile adulţilor, aşa că tu trebuie să nu vorbeşti, mai ales în prezenţa unei persoane nobile şi distinse cum sunt eu. Nu vrei tu să te întorci din nou acasă, Andrei e rău şi nu îţi va cumpăra jucărele.
-Pesimis, ţi-am spus de un milion de ori că nici eu, nici jucărelele mele nu te mai vrem, ba nu, Andrei e bun, are răbdare,se joacă cu mine, tu nu ai făcut niciodată asta. Eu vreau să stau la Andrei! Ţi-am acordat prea multă importanţă. Poţi să pleci, nu mă supăr!
Nici bine nu apucă Pesimis să deschidă uşa, că secretara firmei intră plângând. Văzând asta, Pesimis se aşeză lângă Andrei întrebând-o pe tonul său superior şi agresiv:
-Ce ai măi fătucă de plângi? Ai 3 secunde să-mi spui ce ai păţit.
-Ştiu domnule Pesimis că în această firmă intră doar cine doriţi dumneavoastră, dar în urmă cu câteva minute a intrat o domnişoară elegant îmbrăcată care a spus că a angajat-o…
-Măi, vrei să-ţi tai din salariu? Vorbeşti prea mult! A intrat de câteva minute şi tu abia acum îmi spui? Du-te, du-te că vin imediat şi eu.
-Andrei, fii atent la mine, că dacă ai vreo legătură cu treaba asta, nu te vor mai recunoaşte prietenii tăi la ce o să-ţi fac!
-Iar ameninţi? Nu am nici o legătură. De când intră doar cine vrei tu în firma asta? Tu tot nu ai înţeles că eşti neimportant, mai bine du-te şi vezi ce se întâmplă. Vin şi eu imediat.
Pesimis plecă în grabă. După ce îi explică Nataliei că are puţină treabă, Andrei deschise calculatorul şi o lăsă pe fetiţă în compania personajelor sale preferate. Coborâ treptele şi deschise uşa curios şi emoţionat. Se aşeză cu grijă lângă domnişoara misterioasă şi aşteptă.
Tânăra domnişoare era foarte frumoasă.  Trăsăturile sale fizice  armonizându-se de minune.  Rochia roşie  acoperită de floricele îi evidenţia talia perfectă, iar părul ei lung şi negru completa cu succes câmpul vizual. Postura ei dreaptă te ducea cu gândul la o persoană serioasă, dornică de a realiza tot ce-şi propune.
-Ce vrei? a întrebat Pesimis.
Puţin şocată, domnişoara răspunse:
-Scuze, am greşit locaţia? Am înimerit pe câmp? Eu caut o firmă de IT. Mă puteţi îndruma?
-Fetiţo, te-a adus Andrei? Ce vrei mai exactt? Noi suntem o firmă de IT. Te ascult!
-Nu ştiu cine este Andrei,nu, nu m-a adus el. Totuşi mi-am dat seama, nu-s pe câmp, cred că sunt printr-o zonă părăsită unde au aterizat din greşeală oameni. Cu tine n-am ce vorbi! Cu mine vorbeşti în momentul în care vei învăţa să mă respecţi. Acum, cu cine pot vorbi şi eu în firma asta? Dorinţă: Vreau să fie cineva  din firmă, nu de pe câmp.
Andrei se apropie de domnişoară spunându-i calm:
-Sărut mâna stimată domnişoară! Numele meu este Andrei! Dumneavoastră cine sunteţi şi cu ce vă pputem ajuta?
-Îmi ppare bine să vă  cunosc. Eu sunt Ariana. În urmă cu câteva luni m-am prezentat aici la un  stagiu de practică. Şefa companiei m-a observat, i-a plăcut cum lucrez şi am semnat un conntract de angajare. Am terminat facultatea, am luat licenţa cu o notă mare şi m-am prezentat conform contractului la serviciu.
-A, am înţeles. Şefa companiei acesteia nu ştiu unde este, dar dacă aţi semnat contractul sunteţi binevenită printre noi. Dacă aveţi vreo nelămurire, cu cel mai mare drag încerc să vă ajut.
-Mulţumesc, sunteţi foarte amabil.
-Alo, ia, ia, ce e mă aici, în firmă la mine? N-avem nevoie de noi angajaţi. Poţi să pleci de unde ai venit. Vrei să te conduc?
-Mi s-a părut că a sunat telefonul, mnu, a sunat ceva în gol, cred că erau vorbele tale pline de răutate. Domnule Andrei, vă rog, îmi puteţi arăta împrejurimile, dacă nu e prea mult?
-Nu, nu-ţi poate arăta împrejurimile, e prea mult.
-Sigur că da! Cu mare plăcere. Haideţi să mergem, poate îi cumpărăm lui Pesimis un bilet la circ.
-Pesimis, dă-te din calea noastră! zise Ariana hotărâtă.
-Hai Pesimis, nu trebuie să-ţi faci griji, nu-ţi cerem bani pe bilet. continuă Andrei ironic.
După ce Andrei îi arătă birourile, Ariana dori să vadă şi restul împrejurimilor şi ieşiră afară. Văzduhul îi răsfăţa din plin pe cei 2 tineri cu esenţele îmbietoare ale florilor, iar concertul vocilor melodioase ale păsărelelor completa începutul unei frumoase prietenii. Când ajunseră în dreptul unei potecuţe cu flori, Andrei rupse câteva aruncându-le în direcţia fetei. Ea îl răsplăti cu zâmbete şi priviri admirative.
-Nu, nu cred că am înimerit nici într-o firmă de IT, ci într-un loc fermecat în care sufletele umane sunt îmbrăţişate de oameni înfloritori şi decorate cu vorbe alese. Andrei, mulţumesc mult pentru grija acordată.
-Cu  deosebită plăcere, dragă Ariana. Eşti un om frumos care meriţi să fii înconjurat de frumuseţe.
După ce străbătură câteva potecuţe, ei ajunseră într-un parc şi  se aşezară pe o băncuţă .
-Aici e linişte şi putem comunica în voie, îmi poţi povesti te rog ce se întâmplă? Cine-i fetiţa şi de ce se comportă omul ăla aşa?
Răbdător şi calm, Andrei îi povesti fetei atât cât ştia şi el. Auzind toate acestea, ea rămase perplexă.
-Incredibil ce mi-ai povestit. Foarte ciudat într-adevăr că nimeni nu vrea să-ţi spună ce-i cu Aliela, şefa companiei. Dar uite, de azi voi fi şi eu aici şi împreună, unindu-ne forţele vom reuşi noi să desluşim misterul.
-Mulţumesc din suflet Ariana că eşti alături de mine, contează foarte mult să ai cui să povesteşti.
După câteva minute, Andrei şi Ariana se ridicară luând-o agale spre firmă. La un moment dat însă, un poliţist şi un asistent social îi opriră. Pesimis se ţinuse de cuvânt!
-Tu eşti Andrei? întrebă poliţistul dur.
-Da, eu sunt, dar ce s-a întâmplat?
-Asta vei afla la secţie. Urmează-ne!
Ariana şi Andrei se urcară în maşina poliţiei, îndreptându-se către secţie.

Capitolul 10. Gestul, micuţa Natalia.

După ce timp de câteva secunde nu a ştiut cum să reacţioneze în această situaţie neprevăzută, Pesimis se ridică de pe scaun, căută ceva într-un dulăpior aflat în perete, îl închise şi merse către telefon. Împinse uşor receptorul, se aplecă şi cu o foarfecă tăie firele. Zâmbind se aşeză pe scaun sub  privirile amuzate şi uimite ale celorlalţi angajaţi. Se uită cu superioritate la ei preţ de câteva secunde, îşi scoase portofelul şi le zise:
-Să fiţi recunoscători în fiecare secundă pentru că lucraţi în firma asta. Astăzi v-am oferit o lecţie supremă de inteligenţă, creativitate şi genialitate. Ce credeaţi că Pesimis vă permite vouă simpli angajaţi să-mi aflaţi detalii preţioase din viaţă? Vedeţi cu ce mă deosebesc eu de voi, am ceva ce  voi nu aveţi, minte pentru a rezolva situaţii delicate. Un mare ghinion s-a abătut asupra voastră, nu numai că nu v-am  oferit privilegiul de a vedea cum triumfă inteligenţa mea în faţa celei ce a sunat, dar gestul făcut de tine Andrei, felul inuman în care mi-ai vorbit vor avea repercusiuni foarte grave. Cu ce preferaţi să încep, cu regulile blânde,   sau cu cele dure?
-Vă rog eu să nu ne mai certăm, gata, Andrei încetează şi tu, Pesimis haide lasă-l că nu o să mai facă. Zise Optimis împăciuitor.
-Pesimis ştiu că ţi-ai găsit o nouă modalitate de a-ţi petrece timpul liber, a explora prostia încercând să-i pătrunzi fiecare taină. Permite-mi  să-ţi explic ce am înţeles din lecţia ta, că aşa-i frumos. Pe când creerul tău îşi epuiza resursele, într-un colţişor câţiva neuroni se  chinuiau de zor să desluşească sensul cuvântului penibilitate. După  lungi eforturi au priceput, dar ce s-au gândit ei, că o aplicaţie practică n-ar  strica. Ei bine, tu ai decis azi să ne-o arăţi  şi  nouă. Vrei să mă ocup eu să-ţi organizez puţin timpul liber? Aş începe cu două activităţi care cred că te-ar pasiona foarte tare. O vizită la psiholog, măcar psihologul e o persoană care ştie mai bine decât noi cum să stopeze înmulţirea prostiei. Iar cea de-a doua activitate este un curs de actorie. Rolul principal este de poliţist sub acoperire, geniu, om de ştiinţă, ce doreşti tu, pentru că deja ştim, tu eşti cel mai bun în toate, nimeni nu are cum să depăşească o personalitate a lumii în care trăim. Uite îţi propun pentru cea de-a doua activitate să exersezi real, pe la o celulă, cu poliţişti adevăraţi, ce zici? Cu ce activitate să începem, cu prima sau cu a doua?
-Andrei, cum să-ţi explice ţie Pesimis, până acum ne-am jucat, te-am lăsat să crezi tu că poţi să faci ce vrei, de acum  puterea lui Pesimis, statutul superior şi personalitatea de neînvins încep să se dezvăluie. Bucură-te de ultimele clipe de linişte. Vezi tu că cineva în afară de tine e interesat să afle adevărul? Vezi tu că vreunul dintre angajaţi îţi împărtăşeşte sentimentul, că te susţine, nu. De ce mai continui să te încăpăţânezi în aflarea adevărului? Ei bine, dacă vrei să îţi zic cine era domnişoara aia, nu-ţi zic decât atât, da mă da, o cunosc, ştiu cine e fata aia, dar nu îţi voi spune de unde  o ştiu, oricum nu vei afla, pentru că nimeni nu e dispus să-ţi spună. Ştiu, eşti la vârsta în care lumea cu bulinuţe roz există, în care bunătatea oamenilor e răspândită peste tot. Îţi permit să întrebi pe oricine, n-am nici o problemă să afli adevărul, pentru că ştiu că e imposibil, îi bat pe toţi dacă îndrăznesc măcar să îţi sufle un cuvinţel.
-Da, da, da, am mai auzit asta de atâtea ori, tu eşti cel mai cel dintre toţi de pe planeta asta, o să vorbesc cu soarele şi stelele să  mai strălucească şi pentru noi, că ţie îţi oferă prea multă nu-i aşa? Stai, stai nu te entuziasma, asta ţi-ai dori tu, e doar un vis,  slujitorii există doar în basme. Hai, hai mai arată-ţi puţin din inferioritatea pe care o ai faţă de alţii, dezvăluie-ţi încă un element ce te face să te afli în inferioritate, violenţa. Te-ai gândit mult la soluţia asta? Ba da, voi  afla asumându-mi orice risc. Nu vreau să îmi imaginez ce-i faci fetei ăleia, dacă aici te comporţi oribil,  cine ştie ce îi faci ei. Eu aştept  un răspuns, cu ce începem?
Pesimis se ridică, împinse nervos scaunul,  căută într-o geantă nişte bani şi se apropie ameninţător de Andrei. Îl privi timp de câteva secunde, timp în care toţi ceilalţi se uitau speriaţi, neîndrăznind să intervină.
-Cum preferi să facem, să-ţi aplic eu o lecţie sau să-mi folosesc relaţiile pentru a face alţii asta? Să-ţi traduc în limbajul tău, cum vrei, mai simplu şi blând, sau mai complicat şi dur?
-Scuză-mă, vorbeşti limbi străine pentru mine. Ce ai zis? Nu  cunosc acest tip de comportament şi limbaj.  A fost o zi lungă în care ţi-ai  dezvăluit comportamentul inuman. Cel deştept cedează aşa că voi pleca, mâine te voi revedea din nou, stai liniştit că nu scapi, lucrurile nu vor rămâne aşa.
Andrei se ridică, îşi strânse lucrurile şi vru să deschidă uşa, dar Pesimis îl împinse brusc prinzându-l de haină şi începu să-i aplice o serie de lovituri ritmice medii ca intensitate. Ceilalţi se uitau stupefiaţi la această scenă, în timp ce Andrei abia  mai putea să-şi ţină echilibrul. Deşi  dorinţa de a interveni, poate că era prezentă la unii, curajul şi laşitatea au predominat astfel că toţi priveau dar nimeni nu a făcut nimic. Dimpotrivă, la un momentdat văzând că nu se opreşte, Optimis şi secretara s-au speriat, părăsind biroul.
Pe hol, secretara începu să plângă zicându-i lui Optimis:
-Optimis, Optimis, ce ne facem, nu putem interveni, la cât de nervos e poate ni se întâmplă şi nouă ceva.   Trebuie să găsim o soluţie.
-Da, trebuie să facem ceva, nu-l putem lăsa pe Andrei aşa. Problema este ce facem? Hai să încercăm să-i spunem lui Pesimis să înceteze.
-Păi am putea să facem asta, dar crezi că ne va asculta?
-Nu ştiu, sper să ne asculte.
-Eu am o altă idee, mai bine plecăm şi ne prefacem că n-am văzut nimic, oricum nu putem să intervenim.
Optimis deşi nu păru prea încântat, a   fost de acord. Nici bine nu apucară să coboare scările că se auzi o mică bubuitură. Speriaţi ei se întoarseră şi intrară în birou.  Aici peisajul era dezolant. Andrei era întins pe jos, inconştient, în timp ce zâmbitor, Pesimis îşi strângea lucrurile pentru a pleca acasă. Înnainte de a ieşi, Pesimis se uită cu o privire agresivă la toţi zicându-le aproape urlând:
-După ce plec eu, mai staţi câteva minute şi chemaţi salvarea, să nu cumva să spuneţi că m-aţi văzut pe mine făcând ceva, dimpotrivă, spuneţi că sunt acasă, mă sunaţi şi eu voi veni la birou. Inventaţi orice, spuneţi că are dereglări de comportament,  ce vreţi voi, numai nu numele meu.S-a înţeles?
Toţi au dat din cap aprobator. După ce s-a asigurat că totul va merge conform planului, Pesimis a plecat. După câteva minute ce păreau secole, Optimis a sunat la salvare. În acest timp, secretara ieşise din birou întorcându-se cu un pahar cu apă. Se apropie de Andrei stropindu-l, el însă nu reacţiona în niciun fel. Optimis se apropie şi el, încercânnd să îl trezească, fără succes. După aproximativ o jumătate de oră, a sosit şi mult aşteptata ambulanţă.
-Am înţeles că pacientul a leşinat, cum s-a întâmplat?
Nimeni însă nu a fost binevoitor în a   coopera cu medicii. Doar secretara zise ceva grăbită.
-Staţi să îi dau un telefon şefului meu. Nu ştiu, poate avea probleme de sănătate. După o convorbire scurtă, Pesimis promise că vine.  După 15 minute îşi făcu apariţia afişând o privire vizibil îngrijorată.  Medicii făceau manevre de a-l trezi pe Andrei. După alte 30 de minute, eforturile au fost încununate de succes. Andrei s-a trezit.
-Domnule, ne-au anunţat colegii că aţi leşinat. Vă mai amintiţi cum s-a întâmplat?
-Serios? Zise Andrei aproape în şoaptă. Colegii au anunţat salvarea nu? Aşa suntem noi, acţionăm când se întâmplă o tragedie, probabil că circumstanţele i-au obligat. Păcat că trăim într-o lume aparent civilizată,  unde banii şi statutul social ne devin ţeluri, furându-ne trăsătura ce ne făcea să fim genii, umanitatea. Au anunţat ambulanţa pentru că dacă nu o făceau intrau în probleme, era anchetă iar frumosul lor castel de cărţi se zguduia  serios. Am leşinat pentru că unii ţin cu tot din adinsul să îşi arate gradul de inferioritate. Ce dacă asta presupune violenţă şi  egoism? Ce dacă asta înseamnă să îi considerăm pe alţii incapabili de a face faţă? Am  leşinat pentru  că adevărul reprezintă pentru mine un ţel, pentru că în firma asta se petrec numai ilegalităţi şi eu am avut curajul să spun asta!
-Păi bine şi cum de a constituit un punct de vedere cauza unui leşin?
-Întrebaţi-i, întrebaţi-i să vedeţi ce a constituit cauza.
-I-am întrebat şi ne-a zis secretara că aţi avea  probleme de sănătate.
-Da, da, probleme de sănătate, sigur, ilegalitatea şi lipsa adevărului, violenţa şi aroganţa se pun pe seama  problemelor de sănătate. Dacă vreţi să aflaţi de ce am leşinat vă zic eu  acum, deşi ştiu că nu veţi face nimic, totuşi e bine să încerci.
Andrei le povesti pe scurt întâmplarea, spunându-le că are de gând să depună o plângere.
-Priviţi partea pozitivă a lucrurilor, acum sunteţi relativ bine, puteţi pleca acasă, n-aţi păţit nimic grav, un proces durează ani, mai bine treceţi cu vederea incidentul,  indiferent cum  s-ar fi petrecut el. Mai bine decât să vă cheltuiţi banii prin tribunale,  faceţi cu ei ceva constructiv.
-Păi normal, dacă a trecut, doamne fereşte să prevenim încă un incident de felul acesta. Ce rost mai are să ne căutăm dreptatea. Eu nu vreau să gândesc aşa, prin urmare voi merge la secţia de poliţie şi voi depune plângere.
Deşi au insistat, nimeni nu-l putu convinge pe Andrei să renunţe. Deşi  nici fizic, nici emoţional nu era în cea mai bună formă, el a luat un taxi şi şi-a pus speranţele în organele legii, crezând că acestea vor rezolva situaţia.  Ajuns în secţia de poliţie, paznicul  îl întrebă plictisit  pe cine caută. După ce  Andrei îi spuse că doreşte să vină un poliţist, paznicul îl direcţionă scurt către un birou. Andrei urcă emoţionat treptele şi bătu la uşă. Din  birou ieşi o domnişoară.
-Cu ce vă pot ajuta?
-Sărut mâna, aş dori să depun şii eu o plângere.
-Îmi pare rău, nu acesta este biroul. Urcaţi un etaj .
Oftând, Andrei urcă un etaj şi bătu la uşă.
-Intră! Zise cel din spatele uşii, fără a-şi ridica privirea din  dosarul pe care îl studia.
-Aş dori să depun şi eu o plângere.Am înţeles că dumneavoastră vă ocupaţi de asta.
-Mnu, îmi pare rău. Trebuie să ieşiţi din clădirea asta şi mergeţi drept în faţă, acolo este o altă clădire, intraţi, urcaţi scările şi  intraţi în primul birou din stânga.
-Specific României,  incompetenţă la tot pasul. Bine, mă duc în primul birou de la Hololulu. La revedere! Andrei ieşi nervos din clădire, merse câţiva metri şi văzu o altă clădire. Intră şi urcă treptele. Merse în biroul indicat şi bătu la uşă.
-Intraţi!
-Aş dori să depun şi eu o plângere, mi s-a spus că trebuie să merg aici.
-Da, aici trebuie să veniţi, vă rog să aşteptaţi pe hol pentru că şeful meu s-a dus să fumeze.
-Incredibil aşa ceva! Bine, abia aştept să vină să îmi dea nişte explicaţii.
Stresul şi oboseala şi-au spus cuvântul, aşezându-se pe unul din  scaune, Andrei a aţipit. După 15 minute, din  birou se auzi:
-Puteţi intra!
Andrei s-a ridicat  şi a intrat în birou.
După formalităţile de rigoare, şeful îl întrebă:
-Spuneţi, am înţeles că doriţi să depuneţi o plângere, povestiţi-mi, ce s-a întâmplat?
Andrei îi povesti cu lux de amănunte ce se întâmplase.
-Aşa că am venit să depun plângere, acest om şi libertatea nu se potrivesc. Tuturor le inspiră teamă, e violent, dovada o aveţi chiar în faţa dumneavoastră. Ce trebuie să completez sau să fac pentru a vă ajuta să-l prindeţi?
-Domnule, îmi pare rău, dar ceea ce ne-aţi povestit dumneavoastră nu constituie dovezi  pentru ca noi să ne sesizăm. Fiecare om are dreptul la prezuncţia de nevinovăţie.
-Dacă moare un om constituie  oare o dovadă suficient de puternică? Tocmai v-am spus că omul ăsta m-a lovit, a venit ambulanţa, am leşinat. Asta nu e o dovadă?
-Nu, nu este o dovadă, nu putem şti cu certitudine dacă loviturile au fost provocate de el. Dacă într-un moment de furie dumneavoastră aţi făcut asta pentru a obţine ceva?
-Poftim? Tot eu sunt de vvină? Adică eu vin la dumneavoastră şi vă povestesc că omul ăsta e periculos şi tot eu greşesc nu? Aşa cum există prezuncţia de nevinovăţie, de ce nu există şi prezuncţia de adevăr? De ce nici măcar nu vreţi să cercetaţi, să vedeţi despre ce e vorba? Credeţi că nu am altceva de făcut decât să vin la dumneavoastră inventând poveşti?
-Să vă fie clar, nu vă pot ajuta pentru că nu aveţi dovezi suficiente! Vă rog frumos să părăsiţi încăperea! Fiind mult prea obosit, stresat şi simţindu-se destul de rău, Andrei se ridică şi spuse:
-Voi pleca acum, chiar nu am forţa şi energia necesară să vă explic motivele pentru care această atitudine v-ar putea aduce demisia. Mai e şi mâine zi. Mă voi adresa superiorilor dumneavoastră, cu care sper să mă înţeleg mai bine, să fie mai receptivi şi competenţi.
Andrei plecă însfârşit acasă. După un drum de aproximativ 20 d minute ajunse în faţa blocului. Deschise şi urcă în apartament. Deschizând uşa, uimirea şi bucuria se instalară deopotrivă pe chip. În prag, micuţa Nattalia îi sări veselă în braţe, în timp ce misteriosul pacient pe care Andrei îl adusese acasă, privea zâmbind scena.

Declaraţie pentru optimism.

Subsemnata, Moise Elena Delia, declar pe proprie răspundere că îmi asum toate acţiunile, gesturile şi vorbele rezultate în urma relaţiei mele foarte strânse cu optimismul. Mă angajez să folosesc ca forme de  manipulare asupra celorlalţi următoarele:

 

Zâmbetul. În urma trainingului intensiv numit „Experienţe de Viaţă” am învăţat  că are un efect miraculos asupra celui afectat. Boala zâmbitoză este o afecţiune rar întâlnită la oamenii din zilele noastre, dar odată ce ai fost diagnosticat, şansele să scapi de ea sunt minime. Tratamentul este unul simplu, dar mai ales gratuit. Să ai puterea de a mângâia, iubi şi dărui această boală tuturor celor pe care îi iubeşti, să ai forţa de a te trezi în fiecare dimineaţă neobosind să-ţi aplici pe faţă machiajul care te face să radiezi în ochii celorlalţi.

 

Entuziasmul. Boala entuziasmită are simptome foarte grave şi este uşor  transmisibilă dacă şti cum să o faci. Stările prin care treci sunt ciudate, ai momente în care  o cantitate uriaşă de energie pozitivă îţi pune stăpânire pe corp, gândurile tale  trec printr-un proces    riguros de selecţie, fiind păstrate doar cele ce te fac să fii fericit. Tratamentul este  gratuit, singurele condiţii ce trebuie îndeplinite sunt: disponibilitatea  de a te prezenta la întâlnirile programate de către optimism, ai grijă că nu se acceptă scuze de tipul celor: „Nu am timp, nu pot, mi-a fost teamă de ce vor spune ceilalţi”! Iniţiativa e  plină de stil şi eleganţă, îmbrăcându-se mereu în idei ce par mici în ochii celorlalţi, însă dacă şti să o accesorizezi   cum trebuie, toată ţinuta va fi bogată de idei uriaşe şi strălucitoare.

 

-Inspiraţia. Ascultă-mă pe mine, dacă o priveşti pentru câteva secunde te îndrăgosteşti de ea iremediabil. Frumuseţea orbitoare care îţi vrăjeşte sufletul şi puterea infinită de a-ţi oferi noi idei în fiecare zi, sunt două dintre elementele ce m-au făcut să o îndrăgesc pe zi ce trece mai tare. Neobosită, mereu cu noutatea la ea, inspiraţia mi-a dat de multe ori din elanul ei, uite aşa ieşind articolele pe care le citiţi voi.

 

-Perseverenţa şi ambiţia. Le folosesc asupra celorlalţi deoarece  atunci când realitatea mi-a  împachetat cadourile în feţe zâmbitoare şi aparent prietenoase care de fapt se purtau astfel pentru că o impunea conjunctura, ambiţia şi perseverenţa mi-au spus la fel de zâmbitoare să nu-mi pierd speranţa, că mai am cadouri de desfăcut. Le-am ascultat şi zâmbind am desfăcut sufletul larg, lăsând toate cadourile pregătite de realitate să-mi pătrundă în el, astfel am dat de oameni pregătiţi să mă asculte, ajute, înţeleagă şi să-mi ofere un infinit de clipe frumoase. Vă recomand să vă lăsaţi măcar pentru câteva momente grijile să zboare, tristeţea, pesimismul, abia aşteaptă să mai aibă pe cineva în grupul lor. Ambiţia şi perseverenţa sunt asemenea razelor de lumină, plimbărilor răcoroase în serile de primăvară, odată ce ai intrat în contact cu ele, cuvântul renunţă s-a retras pentru că a fost învins!

 

Îţi declar aceste lucruri publice pentru că trebuie să ştie toată lumea ce mi-ai făcut din momentul în care am decis că trebuie să-ţi  calc pe urme, să te iau ca pe un model.  Optimismul m-a învăţat că perfecţiunea nu există, că fiecare din noi avem defecte şi calităţi. Optimismul m-a învăţat să fiu eu însămi indiferent de cum şi ce vor spune ceilalţi. Fie că plâng des, că sunt copilăroasă uneori,  că mă supăr mult prea repede la lucruri neînsemnate, că sunt nesigură şi timidă când nu am motive, optimismul mi-a dat forţa, chiar dacă nu pe moment, de a zâmbi şi a merge mai departe.

 

Optimismul m-a bătut pe umăr chemându-mi prietenii încărcaţi de gânduri şi vorbe frumoase, atunci când voiam să renunţ să merg la un concurs, voiam să renunţ să scriu, învăţându-mă astfel că numai  curajul şi gândul că va fi bine pot să îţi dea aripi! Optimismul e cel care îmi construieşte zilnic visurile, chiar dacă eu uneori sunt nesigură, mereu îmi spune: „Construcţia unui vis nu se realizează prin critici, descurajări şi păreri, ci prin pasiune, răbdare şi perseverenţă”!

 

Cred în toate principiile, valorile şi convingerile tale, cred că sufletele pot fi înfloritoare, cred că putem  traversa problemele înnotând prin ele, cred că ne putem scufunda în dragoste şi afecţiune, cred că putem zbura să atingem performanţa cu ajutorul tău!

 

Data: 06.05.2017

Semnătură: J

 

P.S. Dacă şi tu eşti de acord cu declaraţia asta, semneaz-o şi  distribui-o şi prietenilor tăi!

Capitolul 9. Telefonul buclucaş, pacientul misterios.

Ajuns la spital, Andrei a fost condus într-un salon nu foarte primitor. După ce uşa se închise, el privi în jur. Cei 3 colegi de salon dormeau. Se ridică şi se îndreptă cu paşi şovăielnici către fereastră. O deschise, întrucât pe ea era un strat gros de praf, nu prea putea observa nimic, o închise repede. În salon intră un doctor. Se apropie uşor de Andrei şi îl întrebă:
-Ţi s-a adus la cunoştinţă de ce te afli aici?
-Nu, dar mi-am dat seama şi singur. Aştept să văd cum decurg lucrurile pentru a putea spune mai multe. Zise el calm.
-Îţi spun eu atunci. Ai fost diagnosticat cu o depresie severă. Ai idee care ar putea fi cauza? Ai avut parte de vreo traumă în ultimul timp?
-Diagnosticat de cine? A, am uitat, banii oferiţi persoanelor potrivite pot avea funcţii multiple, inclusiv aceea de a pune diagnostice. Da, am o mare traumă, sunt înconjurat de prea multă indolenţă, de prea multă superficialitate, aveţi reţeta miraculoasă prin care pot scăpa de ele?
-Da, simptomele sunt vizibile. Îţi vom administra un tratament care te va vindeca. Bine?
-Sigur, sigur. Da înainte am şi eu o curiozitate, una mică promit. Îmi arătaţi şi mie plicul cu banii primiţi? Sunt curios dacă sunt mulţi, puţini? Aştept, nu-i problemă. Zise el ironic.
Doctorul părăsi salonul furios.
În acest timp, Pesimis ajunse acasă obosit. Nici bine nu apucă să intre că a fost întâmpinat de Nattalia. Fetiţa se apropie şi zise:
-Pesimis, eu şi jucărelele ne-am plictisit de prezenţa ta, mai se fac mult reparaţii  la tine acasă?
La auzul acestei replici, Pesimis fu cât pe ce să o lovească pe fetiţă, însă se opri în ultimul moment şi zise:
-Mă fetiţă, cine te învaţă pe tine să spui toate lucrurile astea? Andrei ăla, ia să vezi ce-i fac eu. La mine acasă nu se fac reparaţii, eu locuiesc cu voi. Vrei să-ţi desenez să înţelegi?
-Of, tot timpul? Pe mine mami m-a învăţat că oamenii nu e frumos să stea neinvitaţi. Tu de ce stai, cine te-a invitat? Andrei e foarte drăguţ, mai drăguţ decât tine, arată mai bine şi în plus de asta a zis că sunt un îngeraş şi pe tine nu te-am auzit niciodată să spui asta.
-Da de ce nu te duci să stai cu el? Să ştii şi tu, mai bine decât mine  nu arată nimeni. M-am autoinvitat, eu sunt mult prea important, dacă se apropie cineva de mine riscă să devină super inteligent, aşa că eu pot să stau unde vreau şi cât vreau.
-Nu, tu nu eşti inteligent, tu eşti foarte rău şi mereu mă sperii când te văd.
Pesimis urcă în grabă treptele, fără a-i mai răspunde. Deschise uşa şi merse în sufragerie. Maria stătea pe canapea, uitându-se la televizor. Văzându-l, zâmbi şi îl îmbrăţişă.
-Pesimis, cât mă bucur să te văd! A funcţionat planul?
-Şi mie îmi pare bine draga mea. Da, a funcţionat de minune. Andrei e la spital. Am scăpat pentru totdeauna de el. Să petrecem pentru asta. Începând de azi toţi angajaţii ni se vor supune!
-Nu, nici nu vreau să aud, cum să petrecem înainte de a ne savura victoria?
-Ce vrei să spui? O întrebă el nedumerit.
-Hai să vedem cum se simte Andrei, să-l vizităm, mai ne amuzăm şi noi puţin pe seama lui.
-Uite că nu m-am gândit, o idee excelentă, hai! Stai, stai, pe fetiţa asta cu cine o lăsăm?
-De ce trebuie întotdeauna să-mi strice mie planurile? Nu ştiu, o lăsăm singură.
Cei 2 au plecat către spital, lăsând-o pe Natalia singură. Au încălcat regulile de circulaţie şi în mai puţin de 20 de minute au ajuns. Au coborât nerăbdători din maşina pe care o parcaseră neregulamentar, au traversat şi cu câteva hârtii oferite persoanelor potrivite, erau în faţa salonului. Deschiseră uşa. Andrei  citea. Pesimis pe acelaş ton superior cu care îi obişnuise pe toţi, îi luă cartea din mână şi aşteptă cu un zâmbet larg reacţia lui Andrei. Ea nu a întârziat să apară. Andrei îi privi pe cei 2 şi le zise:
-Vai, dar nu ştiţi câtă plăcere îmi face să vă revăd din nou. Pesimis, nu puteai să nu îmi mai arăţi încă odată inteligenţa ta ieşită din comun nu-i aşa? Trebuia să te faci remarcat şi pe aici. Stai liniştit, nu te cert nici măcar că îţi lipseşte  educaţia şi crezi că singurul mod de a comunica cu alţii e prin egoism şi autoritate. Nu te cert nici măcar pentru că ilegalitatea şi imoralitatea îţi sunt principii de viaţă. Prin urmare îţi dau cuvântul, am ce învăţa de la tine.
Pesimis triumfând de bucurie  îi răspunse:
-Andrei, mă bucur nespus că încet-încet te vindeci. Dacă mergem în ritmul ăsta, în câteva zile vei fi externat. Îmi pare rău că nu vei mai putea lucra la firmă, dar îţi dai seama, nu te pot ţine în starea ta printre angajaţi, i-ai speria. Mă bucur că te simţi din ce în ce mai bine. Îţi place aici?
-Este un loc foarte primitor, deja m-am acomodat cu toată lumea, cu medicii, cu pacienţii care dorm, cu asistentele neprietenoase. Nu-i nimic, înţeleg că nu mai pot lucra la firmă, e cât se poate de normal.
-Minunat Andrei, eşti pe drumul cel bun, ai făcut progrese uriaşe. Uite acum trebuie să plecăm, să mergem la micuţa Natalia. Vom mai veni pe la tine.
După ce Pesimis şi Maria au plecat, Andrei adormi. A fost trezit după doar câteva minute de zgomotul din salon. Unul din pacienţi se trezise. Andrei îl privi atent preţ de câtevva secunde. Deşi chipul lui nu inspira nimic, totuşi Andrei decise să afle cine e.
-Vă pot răpii câteva clipe pentru a face cunoştinţă?
-Sigur! Răspunse pacientul al cărui chip se lumină.
-Numele meu este Andrei.
-Îmi pare bine! Din păcate eu nu vă  pot dezvălui numele pentru că nu-l ştiu.
Puţin intrigat, Andrei se apropie.
-Cum adică nu-l ştiţi? Păi atunci cum aţi fost internat?
-Nu ştiu nimic despre trecutul meu, nici cum am fost internat. Tot ce ştiu e că mi se administrează zilnic o cantitate uriaşă de pastile.
-Mda, nu mă miră, o sumă de bani adesea ne răpeşte calitatea de a fi oameni. Şi nu vă amintiţi chiar nimic? Nu aţi  încercat să contactaţi pe nimeni, să-i spuneţi ce problemă aveţi? Nu v-a vizitat nimeni?
-Nu, nu m-a vizitat nimeni. Oricum nu voi ieşi de aici niciodată.
-Cea mai frecventă  greşeală pe care o fac oamenii e aceea de a-şi pierde speranţa, de a renunţa atunci când totul pare fără ieşire, de a accepta în viaţa lor comoditatea. De ce vreţi să fiţi ca ei? De ce nu vreţi să eliminaţi din vocabular cuvântul imposibil?
-Câtă ambiţie şi iniţiativă într-un suflet de aur. Uneori ai nevoie doar de câteva  minute pentru a-ţi da seama de intenţiile oamenilor wow. Sunt sigur că sufletele de o frumuseţe infinită şi raritate nemaiîntâlnită, aşa cum e al tău, vor avea foarte multe de câştigatt în viaţă. Permite-mi să cunosc acest suflet nobil, spune-mi despre tine. În ce circumstanţe ai ajuns aici? Nu mai întreb la ce nivel a fost incompetenţa unora, pentru că e vizibil.
-Vă mulţumesc pentru cuvintele deosebite. Povestea mea este una foarte lungă. Pe scurt, eu lucrez într-o firmă de I.T, avem un coleg cu o multitudine de trăsături negative, pe care şi le fructifică zilnic, crezându-se şeful firmei. Pentru că eu nu am vrut să mă supun programului propus fără a mi se cere părerea, am avut o serie de discuţii din care a rezultat asta.
-Păi şi ce ai de gând să faci? Nu pot să cred că vrei să stai aici, să-l laşi să creadă că a reuşit.
-Nu, bineînţeles, am avut o strategie, să îl las să creadă asta acum, pentru că a venit foarte triumfător să vadă ce fac. Mâine  la birou va avea parte de o surpriză la care nu se aşteaptă. Voi pleca imediat, pentru că nu am ce căuta aici. Dar nu vreau să fiu egoist, dumneavoastră trebuie să faceţi la fel, haideţi să plecăm, atât timp cât incompetenţa, ilegalitatea şi egoismul predomină, noi trebuie să le stopăm. Prin urmare, nu voi pleca decât împreună cu dumneavoastră.
Misteriosul pacient, fu surprins de propunerea lui Andrei, dar în acelaş timp un izvor nesecat de emoţii îi scăldau sufletul în trăiri ciudate dar uimitor de plăcute. După câteva secunde de gândire acesta zise:
-Da, da, da, atât pot să spun în compania unei persoane selecte, cu trăsături speciale şi frumoase ca ale tale. Vreau să te însoţesc!
-Mă bucur mult că aţi făcut această alegere! Promit că  ne vom ocupa şi de găsirea persoanelor apropiate, de recăpătarea memoriei. Acum hai să strângem şi să plecăm de aici.
Cei 2 îşi strânseră rapid lucrurile. Alergară pe holurile spitalului, se strecurară pe lângă paznicul care dormea şi ieşiră. Ajunseră acasă la Andrei.Magia se jucă cu timpul şi aduse o nouă dimineaţă însorită. După ce se asigură că invitatul său are tot ce-i trebuie, Andrei plecă la birou. Străbătu vesel străzile şi intersecţiile  aglomerate şi după aproximativ 40 de minute ajunse la birou. Deschise uşa şi urcă treptele încet, pentru a nu fi observat de nimeni. Înainte să meargă la Pesimis, intră  în biroul său. Nici bine nu  înaintă, că sub masă îl zări pe Pesimis, căutând ceva. Aşteptă câteva secunde, după care se apropie şi spuse râzând:
-Pesimis, nu pot să cred că într-un timp atât de scurt toate atuurile tale ieşite din comun te-au abandonat, superioritatea, inteligenţa, situaţia materială. Unde sunt toate? A, am uitat, la oamenii cu suflete îmbibate în răutate şi egoism aceste nobile trăsături nu pot sta mai mult de câteva secunde. Ieşi de acolo să putem discuta!
Pesimis se ridică speriat, se uită în jur iar când îl văzu pe Andrei, se înroşii la faţă, mâinile începură să-i tremure, vocea la fel. Totuşi atitudinea sfidătoare şi cuvintele nepotrivite nu-l părăsiră. Se aşeză pe scaun şi zise:
-Tu ce mai cauţi aici? Credeam că am scăpat de tine. Ieşi afară imediat!
-Crredeai, ce să vezi, oamenii mai şi greşesc. Uite că nu vreau să ies, nu tu eşti şeful. Ce credeai că dacă intru într-o situaţie riscantă, nu voi ieşii din ea? Vezi că nu mă cunoşti deloc? Te-am lăsat să crezi că victoria îţi aparţine, aşa să nu zici că-s eu rău. Ştiu, a  fost cam scurtă perioada.
Nici bine nu termină Andrei că telefonul din biroul secretarei începu să sune. El se duse imediat, intră şi văzând că nu e nimeni răspunse. La capătul firului, o voce abia putând să-şi stăpânească lacrimile zise:
-Aici este firma unde lucrează Pesimis?
Surprins de această situaţie şi tonul extrem de empatic cu care i se adresă vocea, Andrei   zise:
-Da, aici este, cu ce vă putem ajuta?
-Îl cunoaşteţi?
-Da, îl cunosc, destul de bine chiar, spuneţi, cu ce vă putem ajuta?
-E un manager bun?
-Pesimis, manager? Nu ştiu ce să mai zic, s-au întâmplat prea multe în ultimele zile. Dumneavoastră cine sunteţi?
-Îmi pare rău, Pesimis m-a rugat să nu  spun prea multe despre mine întrucât pot fi poliţişti sub acoperire. V-am sunat să văd dacă e în regulă, pentru că nu-mi mai răspundea.
Auzind acestea, Andrei îşi ieşii din fire, abia mai putându-şi  stăpâni furia răspunse:
-Aşteptaţi o clipă vă rog!
Trântind toate uşile care îi ieşeau în cale şi intră în birou, după ce dărâmă câteva obiecte de mobilier,  îl luă de mână pe Pesimis şi cu un ton ridicat îi zise:
-Pesimis, ajunge, până aici, unde te crezi, în filme ştinţificofantastice? Visezi seara poliţişti sub acoperire şi dimineaţa îţi pui în practică imaginaţia? A sunat o domnişoară care mai are un pic şi plânge, e speriată şi întreabă de tine. Am rugat-o să se prezinte şi mi-a zis că nu-i dai voie, că nu ştiu ce poliţişti sub acoperire o vor descoperi. În momentul ăsta, în secunda asta, acum vi să o lămureşti, dacă nu vrei de bună voie, ajungi zburând, haide!
Pentru prima dată în desfăşurarea acţiunii Pesimis nu mai zise nimic, urmându-l pe Andrei sfios şi speriat. În timp ce se îndreptau către birou, Andrei auzii voci.
-Stai, opreşte-te că aud ceva, pregăteşte-te Pesimis că urmează un şir lung de explicaţii pe care îl ai de dat.
Într-un birou, restul angajaţilor se strânseră speriaţi şi discutau în şoaptă.
-Cred că a sunat  Aliela, doamne ce ne facem, dacă ne va da Pesimis afară, dacă ne vom pierde locurile de muncă?
-Lasă, poate nu vom fi afectaţi atât de tare, poate nu va fi atât de grav.
După ce ascultă, Andrei, fără a mai bate la uşă o deschise şi spuse:
-Incredibil aşa ceva! Optimis, tu nu zici nimic? Cine-i Aliela? Măi umanitatea voastră chiar s-a spulberat de tot? Puneţi-vă voi în locul fetei care a sunat, voi cum v-aţi fi simţit? Banii, teama, un statut în societate chiar pot înlocui valorile fundamentale? Chiar pot distruge atât de tare personalitatea unui om? Haideţi, haideţi să ascultaţi cum Pesimis va oferi explicaţiile, hai să vedeţi ce a provocat lipsa de comunicare dintre noi şi teama voastră, haideţi, vă invit să vedeţi singuri!
Toţi intrară în birou, aşteptând să vadă cum va reacţiona Pesimis în această situaţie.

Capitolul 8. Depresia închipuită.

Observând că Andrei nu are nici o reacţie, ea luă o foaie pe care scrise demisia şi spuse:

-O vezi? Vrei să ţi-o semnez? Aprobă propunerea, de mâine te ocupi de darea fetiţei ăsteia în plasament bine?

Andrei îi luă foaia din mână, mai făcu un exemplar pe care îl puse pe masă, iar pe cealaltă o aruncă pe ffereastră. Se aşeză lângă Maria şi cu un ton plin de emoţie îi zise:

-Crezi că viaţa unui om atâta valoare are pentru mine? Crezi că destinul unui copil depinde de demisia ta? Ai impresia că dacă tuturor le e frică de tine nu pot exista excepţii? Ei bine, cum i-am spus şi lui Pesimis, îţi spun şi ţie, eu sunt excepţia de la regulă. Demisia ta fără sens şi prost redactată, trece. Peste ani nu îmi voi mai aminti de ea, dar zâmbetul, inocenţa şi veselia din privirea acelei fetiţe căreia tu îmi ceri să îi sfărâm mediul în care se simţea cât de cât protejată, nu trece, de ea îmi voi aminti mereu. Aşa că surpriză, nu vreau să accept propunerea ta. Dar voi face ceva, voi lua foaia asta de pe masă şi mă voi duce la restul colegilor, să vedem ce predomină, teama  sau umanitatea? Să vedem dacă suntem oameni sau roboţei programaţi să îndeplinim sarcini.

Andrei luă foaia şi reveni în biroul secretarei. Maria îl însoţi curioasă. Îi privi pe angajaţi, pe Pesimis, puse foaia în mijlocul mesei şi zise aproape printre lacrimi:

-După cum observaţi, foaia aceasta semnifică demisia, consecinţă a faptului că nu am acceptat o propunere care îmi încalcă valorile şi principiile. Maria m-a rugat…

Andrei nu apucă să le dezvăluie şi celorlalţi propunerea Mariei,  întrucât în birou intră  un domn înalt, serios, îmbrăcat într-un costum negru, cu o privire rece, dar oficială  salută şi zise:

-Am auzit că în firmă la dumneavoastră este un angajat care ar ascunde o fată amnezică. Domnule Pesimis, cum dumneavoastră ne-aţi sesizat, tot pe dumneavoastră vă întrebăm.

-Da, într-adevăr, acum câteva zile am aflat şi eu  de la un alt angajat.

Pesimis se ridică, merse către Andrei şi uitându-se aspru la el continuă:

-El este angajatul despre care vă spuneam. El este cel mai bun angajat al firmei noastre, iar când am aflat ce a putut face am fost foarte dezamăgiţi. Uitaţi demisia lui, înainte să intraţi tocmai se pregătea să o semneze.

Inspectorul luă demisia şi o semnă, apoi  i se adresă lui Andrei cu agresivitate:

-Unde o  ascunzi şi cine  e fata amnezică?

Cu aceiaşi figură calmă şi privire pătrunzătoare, Andrei întrebă furios:

-Ce ai făcut cu banii primiţi domnule inspector?

Uluit de întrebarea adresată, inspectorul stătu câteva clipe pe gânduri şi răspunse cu ezitare.

-Nu ştiu despre ce bani vorbeşti. Să revenim, e nevoie să-ţi mai repet întrebarea?

-Au fost mulţi? I-ai primit în plic, în tort, cum anume?

-Tu vrei cumva să scapi de adevăr? Îmi pare rău severitatea şi profesionalismul meu nu trec cu vederea nimic. Mai ai o singură şansă să-mi răspunzi, ce e cu fata amnezică?

-Dacă ţi-e teamă să spui câţi bani ai primit, întreb altceva, cine te-a angajat?

-Domnule Pesimis, vă înţeleg, angajatul are un comportament total neprofesionist. Aşa că demisia se consideră semnată.

Inspectorul deschise uşa, dând să plece, dar Andrei trânti uşa şi aşezându-se la masă luă demisia, o rupse şi uitându-se dezaprobator la inspector îi zise:

-E inutil dacă spun că tu şi funcţia de  inspector sunteţi incompatibili, dar totuşi o fac, asumându-mi întreaga răspundere pentru ce se va  întâmpla. Cine ţi-a sugerat ideea de a te deghiza în inspector? Unde ai învăţat, în cărţile scrise de Pesimis sau unde ai învăţatt tu că fraza de bun venit începe cu „am auzit că aveţi un angajat”? Nu ştiu cum te numeşti, ce vrei, dar da, tu eşti inspector. Nu vrei mai bine să-mi spui cum l-ai cunoscut pe Pesimis? Cât despre fata amnezică, nu înţeleg, ce legătură are un inspector cu asta?

-Nu mai stăm la discuţii, tu de mâine nu vei mai veni la firmă!

Inspectorul plecă. În birou se făcu o linişte aproape înfricoşătoare. Toţi aveau priviri pierdute, uitându-se dezorientaţi în jur. Văzând asta Pesimis luă cuvântul:

-Astta să fie o lecţie pentru voi toţi, dacă mai îndrăzneşte cineva să-mi iasă din cuvânt, aţi văzut ce s-a întâmplat cu colegul vostru da? Dacă nu vreţi să păţiţi la fel, cuvântul nostru e lege pentru voi.

Andrei, uimit de repeziciunea cu care lucrurile se petrecură, îi privi empatic pe toţi zicându-le:

– Teama, un cuvânt care a ajuns să vă conducă viaţa şi acţiunile, din teama de a nu vă pierde locul de muncă, din teama de a nu vă strica imaginea, cu toţii uitaţi cel mai preţios lucru, uitaţi că aveţi o putere nemărginită, o putere pe care nu numai că nu ştiţi să o folosiţi, dar o aruncaţi adesea din sufletele voastre, fiindu-vă teamă că dacă o păstraţi consecinţele vor fi prea mari, puterea de a fi oameni! Mă aşteptam că nu veţi interveni pentru mine, dar pentru „fata amnezică” despre care tot aud, pentru prietenie, din respect, nu pot să învăţ să fiu insensibil, deşi viaţa mă face de multe ori să cred că aşa trebuie să fiu, nu pot să învăţ să îmi reduc din capacitatea şi puterea de a-i ajuta pe alţii, de a ascunde adevărul. Pesimis la tine nu am pretenţii, tu deşi m-ai cunoscut nu prea accepţi că mai pot fi oameni care nu ţi se supun, care nu-ţi acceptă felul de a fi, lasă cu timpul te vei obişnui cu ei! Nu mai ameninţa, fără să fii autoritar deja le e teamă de tine, tu nu eşti un manager, nici măcar un coleg nu poţi fii numit.  Prin gesturi şi atitudinea mai mult decât necorespunzătoare, prin tonul agresiv, i-ai făcut să te considere mai presus de ei, fără să aibă curajul de a-ţi ieşii din cuvânt. De ce? Pentru că banii sunt mai importanţi de multe ori, alte lucruri fiind minore, probabil pentru că se gândesc la familiile lor, probabil pentru că s-au obişnuit. Ei bine, eu nu sunt mai diferit, am familie, mă gândesc şi eu la partea financiară, dar înţeleg să-mi protejez familia nu prin afundarea în minciună şi comoditate, ci prin curajul de a fi altfel, chiar dacă asta e riscant. Înainte să intre persoana deghizată în inspector, eram pregătit să vă spun propunerea stimabilei voastre „şefe”, având încredere că vom face împreună ceva. După cele întâmplate, încrederea mea în voi s-a diminuat considerabil, însă propunerea tot v-o voi aduce la cunoştinţă. Pesimis, e şansa ta, le spui?

-Andrei, nu ştiu despre ce propunere vorbeşti, cert e că ai probleme serioase. Pari trist, apatic, poate ai probleme în familie, dacă vrei să te ajutăm, această atitudine nu e potrivită, ia spune-ne te-ai certat cu cineva?

-Wow, Pesimis, ai o imaginaţie bogată, pe care ţi-ai pune-o într-o carte, nu în viaţa reală. Normal, dacă îndrăzneşti să fii altfel, să-ţi expui punctul de vedere, fie eşti depresiv, fie nu trebuie să fii în anturajul celorlalţi. Ştii foarte bine despre ce propunere vorbesc, ai o funcţie, o simplă funcţie, nimeni nu-ţi dă dreptul să te joci cu destinul unui om. Natalia, fetiţa care a fost aici, de ce vreţi să o daţi spre adopţie? Da dragi colegi, Maria, cea de care vouă vă e teamă m-a chemat în birou, spunându-mi că a fost un plan, să mă ocup de întocmirea actelor de adopţie pentru că Natalia nu e fetiţaa ei. Eu nu ştiu despre ce e vorba, dar nu am acceptat, vreţi să lăsaţi teama să mă lămuriţi despre ce e vorba?

În birou linişte, toţi se uitau speriaţi în jur, un sentiment ciudat se instalase în sufletele lor, erau confuzi.

-Vezi Andrei, toţi se uită şocaţi la tine, nimeni nu ştie despre ce vorbeşti acolo. Prin urmare, strângeţi lucrurile că oricum nu mai lucrezi începând de mâine la firmă.

-Nu, nu sunt şocaţi, ci sunt speriaţi, speriaţi că cineva a îndrăznit să le ceară sfatul şi vrea să ţină cont de părerile lor. Ba da, de mâine mai lucrez la firmă, pentru că nu accept falsitatea şi ilegalitatea Ca mod de viaţă. Când vine un inspector în sensul adevărat al cuvântului, dar mai ales, când are motive reale, da, atunci voi pleca, până atunci, ce să vezi, voi sta aici.

-Andrei, pentru tine viaţa e un film. N-ai înţeles că eu sunt cel mai important şi toţi trebuie să mă respecte, poziţia mea e foarte superioară faţă de tine.

Amuzat, Andrei zise:

-La şcoală ai fost teoretic nu? Mda, altele decât învăţatul şi bunele maniere au fost probabil preocupările tale. Nici felul în care te exprimi nu îmi demonstrează superioritatea funcţiei tale.  Aşa cum superior n-are grad de comparaţie, nici atitudinea şi purtarea ta nu au. Acum mă retrag să llucrez, nu de alta dar am pierdut destul timp explicându-ţi ţie ceva ce oricum nu înţelegi.

Andrei se retrase în birou şi începu să  lucreze. Maria şi Pesimis plecară acasă. Ajunşi aici se aşezară la masă şi Pesimis zise:

-Maria se vede treaba că  Andrei ne cam încurcă planurile, trebuie să găsim altă metodă prin care să îl înlăturăm.

Din sufragerie, Natalia auzii discuţia şi  venii în bucătărie.

-Mami, mami, pe cine să înlăturaţi şi ce înseamnă asta? Iar nenea ăsta, nu-mi place de el, e rău, va locui la noi?

-Fetiţă, ţipă Pesimis, uite ce e, eu locuiesc cât vreau la voi, ia ocupă-te tu de jucăriile tale şi nu te mai băga în treburile adulţilor. A înlătura o să înveţi tu când vei fi mai mare ce înseamnă.

-Păi ştii, jucărioarele mele sunt mai ascultătoare decât tine, aşa că de ele am terminat să mă ocup. Nu, eu nu vreau să locuieşti la noi.

-Păi ştii, aici nu e după cum vrei tu, ci după cum hotărăsc eu. Aşa că acum mergi în camera ta.

După ce fetiţa plecă supărată, Pesimis dădu un telefon suspect. Închise şi cu un zâmbet larg îi spuse Mariei triumfător:

-Gata, planul ăsta funcţionează perfect, nu vrea să plece singur, îl vom da noi afară şi eu voi fi  şeful aşa cum meritam de mult. Ăstora le e frică de mine, iar dacă pleacă Andrei, e ocazia perfectă pentru a le demonstra că sunt de mii de ori mai deştept decât ei.

-Minunat dragul meu Pesimis, facem o echipă excepţională! Totuşi fetiţa asta ne încurcă planurile, cine se ocupă de adopţia ei?

-Lasă că găsesc eu, secretara, ia să vezi  cum excelentele mele abilităţi de comunicare şi educaţia de un ridicat nivel vor rezolva totul.

După alte câteva minute de discuţii cei 2 adormiră.  Dimineaţa îşi făcu apariţia veselă, cu noi provocări pentru protagonişti.

Pesimis şi Maria ajunseră la birou pe la 09:30, intrară fără a saluta, se aşezară. Uimit, Pesimis se uită în jur, toţi cu excepţia lui Andrei lucrau de zor. Pesimis se apropie de el.

–Fă-mi o cafea, după discutăm!

-Nu pot, pe masa asta e un simplu filtru de cafea, pe ăsta îl folosesc  doar angajaţii. Cum aşa măi Pesimis, importanţa şi superioritatea despre care tot ne  vorbeşti au îndrăznit să nu ţi se supună, nu ţi-au făcut şi ţie o cafea?

-Andrei, tocmai că îţi sunt mult superior nu-ţi dau dreptul să fii impertinent. Cuvântul meu e literă de lege. Hai, fă-mi o cafea, acum!

-Nu, nu Pesimis, nu-mi permit să-ţi fur impertinenţa, cred că se simte bine în compania ta. Uite că nu pot, nu ştiu, o forţă ciudată mă ţine captiv în scaunul ăsta, poate mâine.

Enervat la culme de atitudinea lui Andrei, Pesimis puse apa şi cafeaua în filtru, doar că filtrul în cauză, se dovedi a fi tare buclucaş, căci deşi îl introduse în priză acesta nu se aprinse. Din cale afară de nervos el se îndreptă glonţ către Andrei, îl prinse de gulerul hainei adresându-i-se aspru şi poruncitor :

-Andrei, stop cu fiţele şi atitudinea nepotrivită în faţa mea da? Eu sunt liber să fac ce vreau cu tine, deşteptăciunea ieşită dinn comun pe care o am, ţinutaa mea impecabilă şi situaţia materială mult peste medie îmi permit să fac cum şi ce vreau. Uneori mă întreb cum de am aterizat eu printre atâţia oameni proşti şi incapabili.

Timp de câteva zeci de secunde, Andrei nu răspunse nimic, pe chip i se puteau citi revolta că nici unul din colegii săi nu avea curajul să intervină, teama de reacţiile puţin necontrolate ale lui Pesimis, dar şi dorinţa de a nu lăsa lucrurile aşa, de a-i  răspunde într-un mod mult mai inteligent. Înainte de a o face, în birou intrară o doamnă şi 2 domni.

-Bună dimineaţa! Numele meu este Raluca şi sunt psiihiatru cu o experienţă vastă în depistarea problemelor psihicului uman. Şeful acestei companii, domnul Pesimis, m-a anunţat că aici ar exista un angajat cu grave probleme emoţionale. Despre cine este vorba domnule Pesimis?

-Bună dimineaţa doamna psihiatru, îmi pare atât de bine că aţi venit! El este angajatul, se numeşte Andrei, era până în urmă cu ceva timp un angajat excepţional al firmei noastre, însă de câteva săptâmâni are un comportament ciudat, e agresiv cu toţi colegii, întârzie la serviciu, a furat chiar şi bani din firmă. Acum eram lângă el deoarece l-am văzut că voia să sustragă nişte bani.

-Andrei, i se adresă psihiatrul apropindu-se, ia spune-mi, ce s-a întâmplat?

-Bună întrebare, ce s-a întâmplat cu copiii mici din colegii mei? Unde or fi dispărut zâmbetul, sensibilitatea, dragostea pentru alţii? Nu am nici un fel de problemă, pur şi simplu nu vreau să respect nişte reguli care sunt stupide. Eu am învăţat să îmi păstrez umanitatea, nu o voi detaşa din suflet pentru nimic. Pesimis visează, se crede într-un film unde toţi îi sunt subordonaţi, normal, când întâlneşte excepţia nu-i vine să creadă.

-Da domnule Pesimis, aveţi dreptate, pacientul are o depresie severă, îl vom transporta la spital unde va fi tratat.

Fără să apuce a mai spune ceva, Andrei fu luat pe sus de cei 2 domni şi transportat la spitalul de psihiatrie.

Am fost în vizită la Facultatea de Drept. Visul meu prinde aripi!

Încep a vă scrie aceste rânduri emoţionată, fericită şi optimistă, vă scriu rândurile astea având încredere că experienţe de tipul celei de azi voi mai  trăi peste ceva timp. Vă scriu rândurile astea despre oameni şi trăiri cu totul speciale.  Da, putem vorbi şi despre entuziasmul experienţei proaspăt trăite, dar am rămas plăcut impresionată de inteligenţa şi normalitatea cu care se comporta toată lumea. Astăzi vă scriu despre construcţia visului ce mi-a dat aripi să port peste tot cu mine optimismul, despre visul ce m-a făcut să îndrăznesc mai mult, despre visul ce astăzi m-a făcut să cred mai mult ca oricând că pasiunea, indiferent de impedimente se poate ridica triumfătoare deasupra tuturor celor ce îi împiedică ascensiunea. Gata, las literele să exprime într-un articol experienţa mea.

 

Uitându-mă într-o zi pe site-ul Universităţii din Bucureşti, căutând cu totul altceva, dau de un titlu care suna cam aşa: „Facultatea de Drept din Bucureşti vă invită  la „Săptămâna Porţilor Deschise”, cine mă cunoaşte, deja îmi anticipează reacţia. Am ţopăit de bucurie timp de câteva minute bune, după care am încercat să evapor din entuziasm încercând să citesc articolul. În final am reuşit, aflând astfel că în perioada 3-8 aprilie putem merge la cursuri şi seminarii. Atât mi-a trebuit să aud, am luat imediat decizia de a-mi contacta o prietenă, studentă aici, pentru a vedea cum pot ajunge şi eu. Ei bine, după ceva ezitări, m-am decis că trebuie să-i scriu, am făcut-o şi iată-mă într-o frumoasă zi de 4 aprilie 2017 mergând voioasă către Facultatea de Drept.

 

Odată ajunsă aici, cuvântul wow avea să-mi fie însoţitor pe tot parcursul timpului. Am sunat-o pe prietena mea spunându-i că am ajuns, după câteva minute şi-a făcut apariţia însoţită de alte prietene de-ale ei, am făcut cunoştinţă şi am urcat în amfiteatru.  Băncile mici, unde abia ai loc să te mişti, să-ţi depozitezi ceva iese din discuţie,  m-au făcut să conştientizez prestigiul şi vechimea pe care o are facultatea. Deşi la început mi s-a părut un inconvenient, mi-am dat seama că pe aceste scaune, în fiecare an, se aşează probabil tineri dornici şi entuziaşti, aceste amfiteatre vechi au  poveştile a zeci de generaţii, a mii de cursuri, în ele aşezându-se deopotrivă stresul de dinaintea sesiunii, bucuria primului 10, entuziasmul primului curs, dăruirea pentru drept şi alte trăiri îmbrăcate în haina timpului. Priveam uimită în jur, ascultam cu atenţie vocile studenţilor care discutau despre ce s-a predat  la cursul anterior. În primele minute nu ştiam cum şi ce să fac să nu deranjez buna desfăşurare a cursului. I-am mai pus câteva întrebări prietenei mele, îmbogăţindu-mă cu noi informaţii şi am aşteptat.

 

După câteva minute, intră profesorul. Cursul? Drept penal, partea specială. Montează ceva, întreabă dacă e în regulă, se aşează la catedră şi începe să predea. Ne-a vorbit despre delapidare. Nu ştiu dacă am voie să-i dau numele aşa că nu o voi face, însă profu este un excelent jurist, asta spun eu care încă nu ştiu drept. Obiect material, gestionar, cine e şi cine poate fi gestionar, folosire, traficare şi multe altele am aflat eu despre delapidare.  Spun că e un jurist şi profesor excelent pentru că felul în care ne-a prezentat cursul, chiar dacă a folosit limbaj juridic, chiar dacă pusese şi ceva în PowerPpoint, felul în care a explicat m-a făcut timp de două ore să stau cu urechile ciulite. Proful vorbea, tastele laptopurilor îl acompaniau.  La un momentdat se ridică şi începe să se plimbe printre noi, mi-am zis că atunci sigur îmi va spune ceva, bineînţeles că nu mi-a zis nimeni nimic. Domnul profesor nu numai că e un specialist în ale dreptului, dar ţine la studenţii săi, ne-a dat şi pauză între cele două ore ale cursului, le-a vorbit despre examen. În pauză entuziasmul meu avea cote uriaşe, două zile dacă mă ţinea cineva, eram dispusă să stau. A venit şi  profesorul, ne-a mai predat despre delapidare ilustrându-ne explicaţiile cu exemple din viaţa reală. Ce am înţeles eu? Am înţeles că dacă eu ca fată bună sunt vânzătoare într-un magazin şi scot de sub gestiune un bun care nu îmi aparţine, comit infracţiunea de delapidare, pentru că nu-s tanti Maricica ci se numeşte că-s funcţionară. Nu ştiu când au trecut două ore şi proful a plecat.

 

În pauză, am alergat către o sală unde aveam să particip şi la seminar. Ajunse acolo, prietena mea m-a asigurat că totul va decurge minunat. După câteva minute în care am mai socializat, intră profesorul. Seminarul la care participam era la Drept Civil, succesiuni. După chestiuni organizatorice, de noi se apropie profesorul, ţinând în mână nişte fişe. Deoarece prietena  mea vorbise cu dumnalui   să nu primim speţe,nu am primit. După ce a împărţit fişele, pe rând  câţiva studenţi au ieşit la tablă  rezolvând speţele. Din acest seminar nu prea am înţeles nimic. 1 supra 2+3 supra 2*2 supra 4. Totul era bazat pe matematică, calcule, reguli pe care nu le ştiam. Cotă parte, clasa 2, clasa 3, fraţi consangvini, astea sunt doar câteva dintre cuvintele pe care le-am auzit eu la seminarul de succesiuni. Abia aştept ca ele să nu fie o enigma pentru mine, ci să le folosesc în calitate de specialist.

Atmonsfera a ffost una mai dinamică, fiind seminar. Proful a întrebat chiar şi ce clasă sunt, cu ce ocazie la drept? Şi despre acest profesor am numai cuvinte de laudă, nu era genul de persoană care ştia numai muncă şi atât, deschiderea sa fiind cu mult peste aşteptările mele Ne-a vorbit despre filme, ne-a spus despre un profesor pe care l-a avut dumenalui în facultate, ne-a povestit despre examen. Avea darul de a nu plictisi, presârând seminarul cu glumiţe şi experienţe de viaţă, recomandări şi zâmbet. La fiecare câteva minute printre predecedaţi şi clase, o glumiţă îşi făcea intrarea. Nici unul  din cei 2 profesori nu mi-a dat impresia de superioritate, nici unul dintre ei nu avea atitudini sfidătoare sau exagerate.

 

4 ore am simţit că au fost 4 milisecunde, mediul ăsta nu ştiu, poate că e ciudat, sau poate că de neînţeles dar eu simţeam că mă regăsesc, aş fi vrut să ştiu să răspund şi eu la speţe în timpul seminarului, aş fi vrut să stau toată seara să îi ascult pe profesori. Da, poate că sunt la început, da, poate că uneori va fi stres enorm, dar mă regăsesc în asta, îmi place acest domeniu.

Sfat: Pentru cei care aveţi de gând să mă descurajaţi, n-am de gând să renunţ oricât de greu ar fi şi imposibil ar părea. Nu, nu vreau să fiu o specialistă desăvârşită în masaj aşa cum spun mulţi, pentru că masajul e limbă străină, nu înţeleg nimic şi nici nu văd ceva wow în a face acelaş lucru zilnic. Să nu se înţeleagă că am ceva cu cineva care face asta, nu, dimpotrivă, am prieteni, dar mie nu-mi place, iar dacă nu-ţi place niciodată nu poţi să fii specialist. Vreau pentru mine ceva provocator, ceva nou în fiecare zi, ceva care să-mi necesite concentrarea, efortul şi pasiunea, iar dreptul simt că îmi oferă asta.  Speţele şi legislaţia sunt în permanentă schimbare, oamenii noi pe care va  trebui să îi cunosc zilnic, orele în care situaţia se poate schimba brusc asta e pentru mine. Orice carieră are şi suişuri  şi coborâşuri, de ce ar face dreptul excepţie? Nu mai descurajaţi spunând că trebuie să ai sute de mii de euro ca să intri în profesie, că nu te ia nimeni stagiar, dacă nu ştiţi toate lucrurile astea. Nu spun că e super super uşor să fii jurist, pentru că sunt conştientă că e foarte foarte greu, că trebuie sute de ore de muncă, că trebuie ambiţie cât infinitul, că trebuie dedicare din belşug, că vor fi momente de stres intens dar cred că să fii jurist nu e imposibil.  Da, chiar şi în condiţiile în care vederea nu te ajută, pentru că o dizabilitate poate fi fructificată într-o abilitate, totul depinde de atitudine.

 

În câteva, multe cuvinte, acesta a fost primul meu contact cu domeniul juridic, vizita la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, experienţă ce m-a făcut să îmi dublez pasiunea pentru drept, experienţă ce mi-a demonstrat că dacă ai o atitudine normală, vei fi perceput normal! Visul meu vreau să prindă aripi!!!