Capitolul 10. Gestul, micuţa Natalia.

După ce timp de câteva secunde nu a ştiut cum să reacţioneze în această situaţie neprevăzută, Pesimis se ridică de pe scaun, căută ceva într-un dulăpior aflat în perete, îl închise şi merse către telefon. Împinse uşor receptorul, se aplecă şi cu o foarfecă tăie firele. Zâmbind se aşeză pe scaun sub  privirile amuzate şi uimite ale celorlalţi angajaţi. Se uită cu superioritate la ei preţ de câteva secunde, îşi scoase portofelul şi le zise:
-Să fiţi recunoscători în fiecare secundă pentru că lucraţi în firma asta. Astăzi v-am oferit o lecţie supremă de inteligenţă, creativitate şi genialitate. Ce credeaţi că Pesimis vă permite vouă simpli angajaţi să-mi aflaţi detalii preţioase din viaţă? Vedeţi cu ce mă deosebesc eu de voi, am ceva ce  voi nu aveţi, minte pentru a rezolva situaţii delicate. Un mare ghinion s-a abătut asupra voastră, nu numai că nu v-am  oferit privilegiul de a vedea cum triumfă inteligenţa mea în faţa celei ce a sunat, dar gestul făcut de tine Andrei, felul inuman în care mi-ai vorbit vor avea repercusiuni foarte grave. Cu ce preferaţi să încep, cu regulile blânde,   sau cu cele dure?
-Vă rog eu să nu ne mai certăm, gata, Andrei încetează şi tu, Pesimis haide lasă-l că nu o să mai facă. Zise Optimis împăciuitor.
-Pesimis ştiu că ţi-ai găsit o nouă modalitate de a-ţi petrece timpul liber, a explora prostia încercând să-i pătrunzi fiecare taină. Permite-mi  să-ţi explic ce am înţeles din lecţia ta, că aşa-i frumos. Pe când creerul tău îşi epuiza resursele, într-un colţişor câţiva neuroni se  chinuiau de zor să desluşească sensul cuvântului penibilitate. După  lungi eforturi au priceput, dar ce s-au gândit ei, că o aplicaţie practică n-ar  strica. Ei bine, tu ai decis azi să ne-o arăţi  şi  nouă. Vrei să mă ocup eu să-ţi organizez puţin timpul liber? Aş începe cu două activităţi care cred că te-ar pasiona foarte tare. O vizită la psiholog, măcar psihologul e o persoană care ştie mai bine decât noi cum să stopeze înmulţirea prostiei. Iar cea de-a doua activitate este un curs de actorie. Rolul principal este de poliţist sub acoperire, geniu, om de ştiinţă, ce doreşti tu, pentru că deja ştim, tu eşti cel mai bun în toate, nimeni nu are cum să depăşească o personalitate a lumii în care trăim. Uite îţi propun pentru cea de-a doua activitate să exersezi real, pe la o celulă, cu poliţişti adevăraţi, ce zici? Cu ce activitate să începem, cu prima sau cu a doua?
-Andrei, cum să-ţi explice ţie Pesimis, până acum ne-am jucat, te-am lăsat să crezi tu că poţi să faci ce vrei, de acum  puterea lui Pesimis, statutul superior şi personalitatea de neînvins încep să se dezvăluie. Bucură-te de ultimele clipe de linişte. Vezi tu că cineva în afară de tine e interesat să afle adevărul? Vezi tu că vreunul dintre angajaţi îţi împărtăşeşte sentimentul, că te susţine, nu. De ce mai continui să te încăpăţânezi în aflarea adevărului? Ei bine, dacă vrei să îţi zic cine era domnişoara aia, nu-ţi zic decât atât, da mă da, o cunosc, ştiu cine e fata aia, dar nu îţi voi spune de unde  o ştiu, oricum nu vei afla, pentru că nimeni nu e dispus să-ţi spună. Ştiu, eşti la vârsta în care lumea cu bulinuţe roz există, în care bunătatea oamenilor e răspândită peste tot. Îţi permit să întrebi pe oricine, n-am nici o problemă să afli adevărul, pentru că ştiu că e imposibil, îi bat pe toţi dacă îndrăznesc măcar să îţi sufle un cuvinţel.
-Da, da, da, am mai auzit asta de atâtea ori, tu eşti cel mai cel dintre toţi de pe planeta asta, o să vorbesc cu soarele şi stelele să  mai strălucească şi pentru noi, că ţie îţi oferă prea multă nu-i aşa? Stai, stai nu te entuziasma, asta ţi-ai dori tu, e doar un vis,  slujitorii există doar în basme. Hai, hai mai arată-ţi puţin din inferioritatea pe care o ai faţă de alţii, dezvăluie-ţi încă un element ce te face să te afli în inferioritate, violenţa. Te-ai gândit mult la soluţia asta? Ba da, voi  afla asumându-mi orice risc. Nu vreau să îmi imaginez ce-i faci fetei ăleia, dacă aici te comporţi oribil,  cine ştie ce îi faci ei. Eu aştept  un răspuns, cu ce începem?
Pesimis se ridică, împinse nervos scaunul,  căută într-o geantă nişte bani şi se apropie ameninţător de Andrei. Îl privi timp de câteva secunde, timp în care toţi ceilalţi se uitau speriaţi, neîndrăznind să intervină.
-Cum preferi să facem, să-ţi aplic eu o lecţie sau să-mi folosesc relaţiile pentru a face alţii asta? Să-ţi traduc în limbajul tău, cum vrei, mai simplu şi blând, sau mai complicat şi dur?
-Scuză-mă, vorbeşti limbi străine pentru mine. Ce ai zis? Nu  cunosc acest tip de comportament şi limbaj.  A fost o zi lungă în care ţi-ai  dezvăluit comportamentul inuman. Cel deştept cedează aşa că voi pleca, mâine te voi revedea din nou, stai liniştit că nu scapi, lucrurile nu vor rămâne aşa.
Andrei se ridică, îşi strânse lucrurile şi vru să deschidă uşa, dar Pesimis îl împinse brusc prinzându-l de haină şi începu să-i aplice o serie de lovituri ritmice medii ca intensitate. Ceilalţi se uitau stupefiaţi la această scenă, în timp ce Andrei abia  mai putea să-şi ţină echilibrul. Deşi  dorinţa de a interveni, poate că era prezentă la unii, curajul şi laşitatea au predominat astfel că toţi priveau dar nimeni nu a făcut nimic. Dimpotrivă, la un momentdat văzând că nu se opreşte, Optimis şi secretara s-au speriat, părăsind biroul.
Pe hol, secretara începu să plângă zicându-i lui Optimis:
-Optimis, Optimis, ce ne facem, nu putem interveni, la cât de nervos e poate ni se întâmplă şi nouă ceva.   Trebuie să găsim o soluţie.
-Da, trebuie să facem ceva, nu-l putem lăsa pe Andrei aşa. Problema este ce facem? Hai să încercăm să-i spunem lui Pesimis să înceteze.
-Păi am putea să facem asta, dar crezi că ne va asculta?
-Nu ştiu, sper să ne asculte.
-Eu am o altă idee, mai bine plecăm şi ne prefacem că n-am văzut nimic, oricum nu putem să intervenim.
Optimis deşi nu păru prea încântat, a   fost de acord. Nici bine nu apucară să coboare scările că se auzi o mică bubuitură. Speriaţi ei se întoarseră şi intrară în birou.  Aici peisajul era dezolant. Andrei era întins pe jos, inconştient, în timp ce zâmbitor, Pesimis îşi strângea lucrurile pentru a pleca acasă. Înnainte de a ieşi, Pesimis se uită cu o privire agresivă la toţi zicându-le aproape urlând:
-După ce plec eu, mai staţi câteva minute şi chemaţi salvarea, să nu cumva să spuneţi că m-aţi văzut pe mine făcând ceva, dimpotrivă, spuneţi că sunt acasă, mă sunaţi şi eu voi veni la birou. Inventaţi orice, spuneţi că are dereglări de comportament,  ce vreţi voi, numai nu numele meu.S-a înţeles?
Toţi au dat din cap aprobator. După ce s-a asigurat că totul va merge conform planului, Pesimis a plecat. După câteva minute ce păreau secole, Optimis a sunat la salvare. În acest timp, secretara ieşise din birou întorcându-se cu un pahar cu apă. Se apropie de Andrei stropindu-l, el însă nu reacţiona în niciun fel. Optimis se apropie şi el, încercânnd să îl trezească, fără succes. După aproximativ o jumătate de oră, a sosit şi mult aşteptata ambulanţă.
-Am înţeles că pacientul a leşinat, cum s-a întâmplat?
Nimeni însă nu a fost binevoitor în a   coopera cu medicii. Doar secretara zise ceva grăbită.
-Staţi să îi dau un telefon şefului meu. Nu ştiu, poate avea probleme de sănătate. După o convorbire scurtă, Pesimis promise că vine.  După 15 minute îşi făcu apariţia afişând o privire vizibil îngrijorată.  Medicii făceau manevre de a-l trezi pe Andrei. După alte 30 de minute, eforturile au fost încununate de succes. Andrei s-a trezit.
-Domnule, ne-au anunţat colegii că aţi leşinat. Vă mai amintiţi cum s-a întâmplat?
-Serios? Zise Andrei aproape în şoaptă. Colegii au anunţat salvarea nu? Aşa suntem noi, acţionăm când se întâmplă o tragedie, probabil că circumstanţele i-au obligat. Păcat că trăim într-o lume aparent civilizată,  unde banii şi statutul social ne devin ţeluri, furându-ne trăsătura ce ne făcea să fim genii, umanitatea. Au anunţat ambulanţa pentru că dacă nu o făceau intrau în probleme, era anchetă iar frumosul lor castel de cărţi se zguduia  serios. Am leşinat pentru că unii ţin cu tot din adinsul să îşi arate gradul de inferioritate. Ce dacă asta presupune violenţă şi  egoism? Ce dacă asta înseamnă să îi considerăm pe alţii incapabili de a face faţă? Am  leşinat pentru  că adevărul reprezintă pentru mine un ţel, pentru că în firma asta se petrec numai ilegalităţi şi eu am avut curajul să spun asta!
-Păi bine şi cum de a constituit un punct de vedere cauza unui leşin?
-Întrebaţi-i, întrebaţi-i să vedeţi ce a constituit cauza.
-I-am întrebat şi ne-a zis secretara că aţi avea  probleme de sănătate.
-Da, da, probleme de sănătate, sigur, ilegalitatea şi lipsa adevărului, violenţa şi aroganţa se pun pe seama  problemelor de sănătate. Dacă vreţi să aflaţi de ce am leşinat vă zic eu  acum, deşi ştiu că nu veţi face nimic, totuşi e bine să încerci.
Andrei le povesti pe scurt întâmplarea, spunându-le că are de gând să depună o plângere.
-Priviţi partea pozitivă a lucrurilor, acum sunteţi relativ bine, puteţi pleca acasă, n-aţi păţit nimic grav, un proces durează ani, mai bine treceţi cu vederea incidentul,  indiferent cum  s-ar fi petrecut el. Mai bine decât să vă cheltuiţi banii prin tribunale,  faceţi cu ei ceva constructiv.
-Păi normal, dacă a trecut, doamne fereşte să prevenim încă un incident de felul acesta. Ce rost mai are să ne căutăm dreptatea. Eu nu vreau să gândesc aşa, prin urmare voi merge la secţia de poliţie şi voi depune plângere.
Deşi au insistat, nimeni nu-l putu convinge pe Andrei să renunţe. Deşi  nici fizic, nici emoţional nu era în cea mai bună formă, el a luat un taxi şi şi-a pus speranţele în organele legii, crezând că acestea vor rezolva situaţia.  Ajuns în secţia de poliţie, paznicul  îl întrebă plictisit  pe cine caută. După ce  Andrei îi spuse că doreşte să vină un poliţist, paznicul îl direcţionă scurt către un birou. Andrei urcă emoţionat treptele şi bătu la uşă. Din  birou ieşi o domnişoară.
-Cu ce vă pot ajuta?
-Sărut mâna, aş dori să depun şii eu o plângere.
-Îmi pare rău, nu acesta este biroul. Urcaţi un etaj .
Oftând, Andrei urcă un etaj şi bătu la uşă.
-Intră! Zise cel din spatele uşii, fără a-şi ridica privirea din  dosarul pe care îl studia.
-Aş dori să depun şi eu o plângere.Am înţeles că dumneavoastră vă ocupaţi de asta.
-Mnu, îmi pare rău. Trebuie să ieşiţi din clădirea asta şi mergeţi drept în faţă, acolo este o altă clădire, intraţi, urcaţi scările şi  intraţi în primul birou din stânga.
-Specific României,  incompetenţă la tot pasul. Bine, mă duc în primul birou de la Hololulu. La revedere! Andrei ieşi nervos din clădire, merse câţiva metri şi văzu o altă clădire. Intră şi urcă treptele. Merse în biroul indicat şi bătu la uşă.
-Intraţi!
-Aş dori să depun şi eu o plângere, mi s-a spus că trebuie să merg aici.
-Da, aici trebuie să veniţi, vă rog să aşteptaţi pe hol pentru că şeful meu s-a dus să fumeze.
-Incredibil aşa ceva! Bine, abia aştept să vină să îmi dea nişte explicaţii.
Stresul şi oboseala şi-au spus cuvântul, aşezându-se pe unul din  scaune, Andrei a aţipit. După 15 minute, din  birou se auzi:
-Puteţi intra!
Andrei s-a ridicat  şi a intrat în birou.
După formalităţile de rigoare, şeful îl întrebă:
-Spuneţi, am înţeles că doriţi să depuneţi o plângere, povestiţi-mi, ce s-a întâmplat?
Andrei îi povesti cu lux de amănunte ce se întâmplase.
-Aşa că am venit să depun plângere, acest om şi libertatea nu se potrivesc. Tuturor le inspiră teamă, e violent, dovada o aveţi chiar în faţa dumneavoastră. Ce trebuie să completez sau să fac pentru a vă ajuta să-l prindeţi?
-Domnule, îmi pare rău, dar ceea ce ne-aţi povestit dumneavoastră nu constituie dovezi  pentru ca noi să ne sesizăm. Fiecare om are dreptul la prezuncţia de nevinovăţie.
-Dacă moare un om constituie  oare o dovadă suficient de puternică? Tocmai v-am spus că omul ăsta m-a lovit, a venit ambulanţa, am leşinat. Asta nu e o dovadă?
-Nu, nu este o dovadă, nu putem şti cu certitudine dacă loviturile au fost provocate de el. Dacă într-un moment de furie dumneavoastră aţi făcut asta pentru a obţine ceva?
-Poftim? Tot eu sunt de vvină? Adică eu vin la dumneavoastră şi vă povestesc că omul ăsta e periculos şi tot eu greşesc nu? Aşa cum există prezuncţia de nevinovăţie, de ce nu există şi prezuncţia de adevăr? De ce nici măcar nu vreţi să cercetaţi, să vedeţi despre ce e vorba? Credeţi că nu am altceva de făcut decât să vin la dumneavoastră inventând poveşti?
-Să vă fie clar, nu vă pot ajuta pentru că nu aveţi dovezi suficiente! Vă rog frumos să părăsiţi încăperea! Fiind mult prea obosit, stresat şi simţindu-se destul de rău, Andrei se ridică şi spuse:
-Voi pleca acum, chiar nu am forţa şi energia necesară să vă explic motivele pentru care această atitudine v-ar putea aduce demisia. Mai e şi mâine zi. Mă voi adresa superiorilor dumneavoastră, cu care sper să mă înţeleg mai bine, să fie mai receptivi şi competenţi.
Andrei plecă însfârşit acasă. După un drum de aproximativ 20 d minute ajunse în faţa blocului. Deschise şi urcă în apartament. Deschizând uşa, uimirea şi bucuria se instalară deopotrivă pe chip. În prag, micuţa Nattalia îi sări veselă în braţe, în timp ce misteriosul pacient pe care Andrei îl adusese acasă, privea zâmbind scena.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Capitolul 10. Gestul, micuţa Natalia.&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s