Mulţumesc, dar eu nu vreau locuri speciale, îmi place normalitatea!

Încep articolul ăsta prin a-ţi pune o întrebare simplă: Tu, cititorul care nu ai avut contact cu mediul lor, câte persoane cu dizabilităţi cunoşti? Stai câteva secunde şi răspunde-ţi sincer. Dacă ai un răspuns la această întrebare, mai am una: Din aceste persoane pe care le cunoşti, pe câte le-ai văzut cum se descurcă în viaţa de zi cu zi? Nu, nu ce ai auzit în presă, nici de la alţii, tu, câţi prieteni cu dizabilităţi ai? Câţi din aceşti oameni au ieşit cu tine la o prăjitură? Câţi din aceşti oameni au avut curajul să-şi depăşească limitele, fără a fi interesaţi de părerile altora? Câte din persoanele cu dizabilităţi pe care le cunoşti au înţeles că normalitatea poate face parte din viaţa lor dacă îşi doresc asta?

Eu sunt în mediul ăsta, iar cu timpul am cunoscut o mulţime de persoane cu dizabilităţi. Din toţi aceşti oameni pe care i-am cunoscut, 5% au fost cu adevărat lecţii de viaţă pentru mine. Restul de 95%, nu fac altceva decât să mă sfătuiască să mă închid în colţişorul lor, fără a arăta lumii că nu sunt mai diferită decât ea doar pentru că am o problemă. Am propus într-o zi să facem o activitate în care să îi includem şi pe adolescenţii care nu au nici o problemă. Unul dintre răspunsuri a fost că vor râde de noi, că ne vor marginaliza. Dar de ce vor face asta? Simplu, pentru că 95% din această categorie de persoane nu au curajul să interacţioneze şi cu cei ce nu au nici un fel de problemă, pentru că izolarea, din păcate, e la fel de prezentă ca acum câteva zeci de ani. Pentru că oamenii cu dizabilităţi sunt speciali, deci totul trebuie să fie special, tastaturi speciale, plajă specială, locuri la facultate speciale. Păi dacă suntem atât de speciali, nu se poată inventa ceva special conceput să ne ajute să ne deplasăm prin casă, să ne preparăm de mâncare? Pentru că a fi special e greu, necesită efort, mai ales statul la soare, trebuie un loc unde soarele să strălucească doar pentru persoanele cu dizabilităţi, aşa că plaja asta e soluţia ideală.
Revenind la lucruri serioase, de ce rampele de acces, cărucioarele plutitoare, grădina senzorială de pe plaja care urmează să fie construită, nu se pot integra pe plajele deja existente? De ce se doresc locuri specialle la facultăţi? Se presupune că dacă ajungi până aici, nivelul tău intelectual trebuie să fie unul destul de ridicat nu? De ce avem nevoie de centre speciale de socializare, sau cum se numesc? Nu văd care ar fi impedimentul în a socializa împreună,fără a se ţine seamă de dizabilităţi?

Urăsc comoditatea, nu mi-a plăcut să mă victimizez, indiferent ce mi s-ar fi întâmplat şi niciodată nu am zis nu unei activităţi din pricina inconvenientelor vizuale. Da, am avut momente în care zecile de oameni noi pe care trebuia să-i întâlnesc în activităţile mele, mă speriau, mă speria faptul că nu vor reacţiona ok la întâlnirea unei persoane diferite, mă gândeam că mă vor exclude din grupurile lor şi da, am avut parte de câte un pic din toate. Au fost activităţi unde am fost pusă pe o băncuţă, considerându-se că dacă am o dizabilitate, nu pot să mă descurc la fel ca ceilalţi, dar au fost şi activităţi şi oameni care m-au făcut să-mi depăşesc limitele, învăţându-mă că atitudinea pe careo afişez în faţa celorlalţi, e cartea mea de vizită. Pentru excluderea mea, tot eu am greşit, poate că trebuia să fiu mai hotărâtă şi să spun că pot face şi eu ce fac restul. Îmi amintesc cu emoţie de un training pe tema comunicării,la care mă invitase un prieten să particip. Iniţial am ezitat, dar mi-am spus fie ce o fi, oricum n-am ce să pierd şi bine am făcut. Ajunsă acolo, după câteva zeci de minute de discuţii şi exerciţii menite să ne antreneze creativitatea, a venit punctul în care limitele mele au fost depăşite. Mi s-a pus o foaie în faţă, un creion în mână, iar în spatele meu s-a aşezat o persoană văzătoare, care la rândul ei a primit o altă foaie cu figuri geometrice. Sarcina era de a desena ce-mi spune respectiva persoană că e pe foaie, fără a-i mai cere indicaţii suplimentare. Ştiţi care a fost prima mea reacţie? Nu, eu nu pot să desenez ce e acolo, voi greşi, nu am făcut asta niciodată, cum să nu-mi dea nimeni indicaţii? Mi s-a spus că trebuie, că nu contează cum fac desenul ăla, important e cum se produce comunicarea. Îmi tremura mâna, mă gândeam că voi depăşi spaţiul, dar nimic din toate astea nu s-a întâmplat, învăţând astfel că a-ţi depăşi limitele îţi aduce satisfacţii enorme. Desenul ăla probabil că nu era reuşit deloc, dar sufletul meu era cu de toate.

Ce am vrut să spun prin asta? Data trecută când am îndrăznit, adevărul meu a supărat pe mulţi, dar aşa-s eu, intransigentă, prin urmare vă voi spune ce cred. Lipsa asta a implicării unora în formarea copiilor cu dizabilităţi are consecinţe grave. Se ştie încă din timpuri străvechi că mediul are influienţe asupra dezvolttării unui om, iar într-un mediu în care ţi se spune că nu se poate, nu se poate, nu vei reuşi, e cumplit de greu, n-ai şanse, există un moment în care chiar ajungi să te întrebi: „Dacă aşa e? Dacă eu chiar nu pott face nimic?” Ei bine şi vine câte un moment din ăsta revelator, în care propriile limite îţi sunt depăşite şi îţi spui: „Da mă, nu-s chiar aşa de incapabil cum zic unii, pot face mai multe decât îmiimaginam”!

 

Ei bine însă, momentul ăsta revelator despre care scriam nu vine aşa, bătând din palme, el vine în urma unor eforturi, cum ar fi să iasă din casă, să îndrăznească să-şi spună punctul de vedere, să nu le mai fie teamă, izolându-se în locuri special amenajate pentru dizabilitatea lor, să nu îşi mai ascundă frica de a interacţiona cu oamenii în cereri pentru locuri speciale prin facultăţi, plajeamenajate pentru ei şi mai ştiu eu ce minuni. Dacă în loc să se discute pe grupurile de facebook numai despre mărirea pensiilor speciale, s-ar aduce în discuţie lucruri utile, proiecte pe care să le implementăm, incluzându-ne în societate, nu excluzându-ne din ea, România ar putea ajunge în câţiva ani la nivelul ţărilor din occident, unde nu, cuvântul incluziune nu e folosit cu sensul lui figurat. Înţeleg că discriminarea e prezentă peste tot, înţeleg că unii sunt intoleranţi, dar asta ar trebui să constituie odorinţă şi mai mare de a ieşi de sub anonimatum, nu de a ne izola şi mai tare!!!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s