De ce nu am îndrăznit atunci?

Am alergat prin alfabet, încercând atunci să găsesc literele potrivite pentru a exprima în rânduri ceea ce simţeam, am stat îndelungi minute de vorbă cu Delia din mine, încercând să o conving să se elibereze de emoţii, să convoace literele de urgenţă la o şuetă, dar n-am reuşit! Acum, gândindu-mă despre ce să vă mai scriu, mi-am spus că ar fi un moment potrivit pentru a transmite un mesaj printr-o experienţă.

Anul trecut, prin septembrie, un prieten de familie, ştiind că vreau să învăţ mai bine limba engleză, mi-a spus că există o şcoală care ar fi foarte potrivită dorinţelor mele. M-am uitat atunci puţin pe site, dar atât. Au mai trecut câteva zile şi ai mei mă tot întrebau dacă am aflat ceva, un număr de telefon, preţuri, eu nimic. M-am decis totuş într-o seară să mă documentez serios cu privire la Shakespeare School. Am reintrat pe site, am citit despre ce e vorba, am vizionat filmuleţe cu părerile participanţilor şi mi-am spus gata, e momentul să sun şi eu. Zis şi ffăcut, am luat numărul de telefon şi a doua zi am sunat. Dialogul a fost absolut revoltător, ţinând cont că persoana care mi-a răspuns, era un cadru didactic, aveam eu să aflu mai târziu. Asta credeam atunci, acum, la un an după experienţă, realizez că a fost revoltător pentru că am permis asta, pentru că nu am ştiut să îmi susţin drepturile, pentru că am preferat să plâng şi să apelez la sfaturile prietenilor, decât să fiu fermă, susţinându-mi dreptul la educaţie. Dar să încerc să redau dialogul nu? Aveam emoţii uriaşe, îmi tremura mâna pe telefon, fiecare secundă mi se părea încărcată de suspans. Totul s-a schimbat când…
-Alo, Shakespeare School, cu ce informaţii vă putem ajuta?
-Bună ziua, mă numesc Moise Delia, sunt elevă şi aş dori să învăţ limba engleză. M-am documentat şi cred că sunteţi cei mai potriviţi. Se mai fac înscrieri?
-Sigur, abia au început. Ca să ne putem da seama la ce nivel sunteţi, ar trebui să veniţi la unul din sediile noastre pentru a da un test, astfel vă putem evalua nivelul de limbă engleză.
-Sigur că da! Înainte însă, trebuie să vă mai spun ceva. Eu sunt nevăzătoare, dar nu cred să fie asta vreo problemă nu?
-Păi… s-a blocat câteva secunde. Ne pare rău, dar noi nu suntem pregătiţi să venim în întâmpinarea unei astfel de persoane.
M-am blocat şi eu. Toate scenariile pe care mi le făcusem erau pozitive, includeau noi colegi, profesori dornici să ne ofere din cunoştinţele lor, o eu într-un mediu nou, decât cel cu care eram obişnuită. Dar realitatea a ţinut cu tot din adinsul să mă contrazică. Să închid nu puteam, aşa că mi-am neglijat lacrimile şi am continuat discuţia.
-Bine, dar pot veni măcar la lecţia demonstrativă? Am citit că pot participa gratuit la o lecţie. Aşa puteţi vedea cum mă descurc, eu pot să-mi dau seama care sunt metodele dumneavoastră.
-Îmi pare rău, nu se poate. În plus, noi nu avem cursuri în alfabetul acela al dumneavoastră.
-Bine, dar cursurile pot fi şi în format electronic. Totuşi, nu avem nimic de pierdut dacă încerc.
-Da, dar mai există o problemă, copiii. Copiii nu sunt pregătiţi să interacţioneze cu dumneavoastră, sunteţi mai diferită decât ei. Nu, nu se poate, îmi pare sincer rău. Sfatul meu este să încercaţi în altă parte.
-Dar de ce? Problema de vedere nu cred că este un impediment imposibil de trecut. Metodele se pot adapta.
-Nu ştiu ce să spun, mai încercaţi în altă parte! Copiii nu sunt pregătiţi să interacţioneze cu o persoană atât de diferită,, metodele se bazează şi pe vizual, ne cerem scuze, dar nu suntem pregătiţi!
-Bine atunci, vă mulţumesc mult!

 

Telefonul s-a închis, iar eu am început să plâng, dar plâns din ăla cu tremurat, nervi, tot tacâmul. Mama, care fusese lângă mine pe tot parcursul discuţiei, nu m-a luat în braţe spunându-mi că vom trece noi şi peste asta, dimpotrivă, mi-a spus pe un ton ferm, dar extrem de motivaţional, că plâng fără motiv, că trebuia să am mai mult curaj să îmi susţin drepturile, că trebuia să nu îi arăt că mă afectează ceea ce spune. Atunci m-am supărat pe ea, spunându-mi în sinea mea că aveam nevoie doar de o îmbrăţişare, nu de sfaturi. Adevărul era că mai ales la finalul convorbirii, vocea mea era stinsă, ochii îmi erau gata să reverse oceane, iar inima îmi bătea cu putere. 10, 20, 30 sau…. nu am mai avut noţiunea timpului am plâns şi nu voiam nimic altceva decât să stau în pat, acompaniată de clapele pianului şi să plâng. Să plâng de nervi, de tristeţe, de… o, erau atâtea motive pentru care voiam să o fac. Am pus mâna pe telefon şi mi-am sunat o prietenă, în speranţa că la ea stă soluţia salvatoare pentru problema mea. dar nu. Cuvintele au fost cele care au funcţionat pe post de mijloc de transport între sufletele noastre, gândurile pozitive au fost combustibilul, dar destinaţia mea fusese ocolită, faptul fiind deja consumat. M-a mai liniştit, dar visul meu de a studia la Shakespeare School, tot nu cunoscuse realitatea. O altă prietenă, aflând problema, a dat dovadă de curaj, bunătate şi toată gama sentimentelor umane, scriindu-le pe facebook, dur şi ferm, dar politicos şi civilizat, că nimeni şi nimic nu le dă opţiunea de a refuza dreptul la educaţie unui om, indiferent ce problemă ar avea. Răspunsul lor a fost diplomat, dar negativ.

De ce nu am îndrăznit atunci să spun mai mult? Din teamă, din teama de a nu spune ceva greşit, din teama de a nu fi refuzată din nou, din teama de a nu îmi provoca emoţii şi mai mari. Dacă privesc acum în trecut, aş fi avut atâtea contraargumente. Nu contest nici o clipă că Shakespeare School e o instituţie unde profesionalismul e la nivel înalt, pentru că nu am beneficiat de serviciile lor, dar ce pot spune cu certitudine e că Shakespeare School este o instituţie unde deschiderea şi toleranţa nu prea sunt prezente. Pentru refuzul primit e şi vina mea, vina mea pentru că trebuia să nu o las să închidă, până când nu o făceam să înţeleagă că diferită eram doar în concepţia dumneaiei, iar posibilii mei colegi puteau interacţiona cu mine fără probleme, nu trebuia să închid convorbirea aia până când nu o convingeam că e dreptul meu să beneficiez de o educaţie corespunzătoare, nu trebuia să o las să închidă până când nu încercam să o fac să-şi dea seama că asta e discriminare. Poate că da, sunt diferită, pentru că eu ştiu să îmi imaginez soarele, oamenii, cerul, privind din interior, da, sunt diferită pentru că am învăţat să îmi dau seama de lucruri fără să mă ghidez după imagini, da, sunt diferită pentru că te pot asculta, fără să îţi observ mimica şi îmi pot da seama de problema ta, dar diferenţele se opresc aici. Pot interacţiona prin cuvinte, pot scrie, pot citi, pot face, intelectual, tot ce face cineva care nu are o problemă de vedere. Prin urmare, motivele invocate sunt discriminatorii. Dar toate astea le spun în scris, pentru că dacă aveam curajul să le spun telefonic, acum probabil studiam deja engleza la Shakespeare School!!!

Toată experienţa asta m-a învăţat un singur lucru, pe care promit că de acum înainte îl voi pune în aplicare anume că: Orice vis, trebuie să străbată demn refuzurile, întâlnindu-se cu realittatea. Dacă voi mai primi un refuz şi mi se vor invoca astfel de motive, sunt dispusă să merg mult mai departe decât acum un an! O experienţă neplăcută mi-a mărit aripile şi deşi la început m-a derutat din traseul de zbor, acum, după ceva timp, mi-a dat mai multă siguranţă. Înainte de a posta articolul ăsta vreau să vă mai spun ceva: I want to learn english!!! Sunt sigură că voi reuşi!!!

Anunțuri

Capitolul 16. Vrei să fii soţia mea? Copilul regăsit!

Razele blânde ale soarelui străluceau, oferind, aşa cum erau obişnuite, spectacolul zilnic de lumină. Un fluturaş se plimba jucăuş printre florile plantate de Aliela, câteva păsărele îşi începuseră de minute bune concertul. Era o zi genială de august, o zi în care singura activitate pe care ţi-o puteai dori era aceea de a te relaxa. Cu toate astea, în sufletul alielei, frânturi de amintiri confuze, se amestecau cu sentimente şi trăiri inexplicabil de ciudate.  Stătea aşezată pe băncuţa ruptă, uitându-se parcă speriată în gol. Puteai observa, fără să ai prea multe cunoştinţe de psihologie, câte putea dezvălui acea privire pierdută. Simţea că sufletul ei e pe marginea unei prăpăstii şi nimeni nu-i mai  poate împiedica alunecarea. Vedea în depărtare fericirea, dar ceva o ţinea captivă să alerge până la ea. Privea portiţa, sperând că singurul om care îi era alături, va veni, oferindu-i siguranţă, încredere şi o atât de necesară şi valoroasă îmbrăţişare. Timpul i-a auzit parcă dorinţa, astfel că după câteva minute, portiţa s-a deschis. Pe ea a intrat calm, cu o servietă în mână, având o atitudine agresivă, omul ce pentru Aliela reprezenta cel mai bun prieten. Pesimis s-a apropiat de ea ameninţător, a tras-o de păr, ţinând-o strâns de mijloc,  a scos din servietă o eşarfă şi o frânghie,  legându-i ochii şi mâinile. A luat-o în braţe, ducând-o într-o  maşină de poliţie de care făcuse rost.  A închis poarta şi s-a urcat şi el. A pornit imediat, gonind nebuneşte pe străzile capitalei.   În acest timp, ea abia dacă mai putea respira de teamă, se simţea străină în propriul corp, iar faptul că el nu vorbea, o îngrozea de-a-dreptul. Nu a durat mult însă.
-Om mai prost ca tine n-am văzut. Fetiţo, trezeşte-te, realitatea nu se rezumă doar la flori şi gătit prăjituri. Tu chiar credeai că eu te ajut gratuit? Astăzi a venit timpul să îmi oferi viaţa, în schimbul serviciilor pe care ţi le-am oferit. Ca  să îţi arăt totuşi că te consider un experiment aproape reuşit, te voi duce într-un loc în care înainte să mori, îl vei reîntâlni pe Adonis, ăla pe care îl căutai tu cândva. Acum taci, n-am chef să îţi aud vocea, ajungem imediat.
Totul părea desprins dintr-un film de groază, refuza să primească săgeţile ce îi străpungeau sufletul. Încerca să le retrimită, dar bunătatea le oprea mereu, rămânând astfel doar în gândul ei. Îi era teamă să vorbească sau să se mişte, pentru a nu-l supăra. După nici 15 minute, maşina s-a oprit în faţa unei case, Pesimis a coborât, spunându-i că se îmtoarce imediat. A scos din buzunar cheile şi a intrat în casa Alielei, unde se afla Maria.  Cei 2 s-au sărutat şi au intrat împreună în sufragerie. Au dat drumul la TV, uitându-se îmbrăţişaţi la un film. În acest timp, după ce a încercat să se calmeze, Aliela a bătut în geam, în zadar însă, nimeni nu a auzit-o. Văzând  că nu apare niciun rezultat, începu să dea din mâini. După ceva timp, cum  frânghia nu era foarte bine strânsă, se desfăcu. Fericită, îşi deslegă şi eşarfa. Le puse pe scaunul şoferului, deschise uşa încet şi dispăru. Străbătu fără o direcţie anume câteva străzi şi ajunse într-un parc. Întâmplător, pe acolo trecea şi Optimis. S-a oprit câteva secunde în dreptul fetei, părândui-se cunoscută. Cu timiditate a întrebat-o:
-Bună,  scuze că te deranjez, dar semeni foarte tare cu o prietenă de-a mea pe care o chema Aliela.
-Ce coincidenţă. Eu mă numesc tot Aliela.
-Am întrebat să fiu sigur, dar bănuiam că tu trebuie să fii. Aliela, serios, cât de bucuros pot să fiu că te-ai întors, că pot să te îmbrăţişez, să-ţi vorbesc, dar ia spune-mi, cum ai ajuns aici?
După ce îi povesti toate întâmplările pe care şi le aminti, cum a  dispărut profitând de neatenţia lui Pesimis, el s-a uitat trist la ea spunându-i:
-În cazul ăsta, îmi pare rău, dar va trebui să-l sun să-i spun că te-am găsit. Ştii, tot ceea ce mi-ai povestit tu, din fericire, nu seamănă cu realitatea. Nu erai o persoană retrasă, iar Andrei nu e şeful nici unui clan mafiot, el a fost cel care a încercat să  dea de fata care l-a intervievat, întrebându-ne zilnic aproape dacă ştim ceva. Voi fi sincer cu tine, mie mi-a fost teamă să-i spun, pentru că mă gândeam că mi se va întâmpla ceva. Mai multe nu mai pot să-ţi spun, pentru că nu vreau să-l supăr pe domnul Pesimis, dar ce pot să fac e să îţi dau un sfat: Ai grijă de tine!
-Ştiu tot! Aşteptam, ca acum, în ultimul moment să ai ceea ce se numeşte demnitate, să nu îţi pese de consecinţe, de ce vei păţi din cauza prieteniei noastre, iar dacă o făceai acum, eram dispusă să te iert, pentru că tu ai fost omul care m-ai susţinut în momentele în care credeam că nu sunt capabilă să fac nimic, m-ai sprijinit emoţional aşa cum nu o făcuse nimeni, dându-mi atunci dovadă că există oameni cu suflete mari. Acum, la aproape un an după accident, vorbeşti cu fata pe care ai vizitat-o primul la spital, implorând medicii să mă salveze, o fată care s-a maturizat în acest an, cât pentru o viaţă. Ştii, a doua zi când trebuia să plec la Londra, eram nedumerită, dar am crezut că vizita ta e în imaginaţia mea, că au medicamentele efecte adverse, dar astăzi, văzându-te, te-am recunoscut şi mi-a explodat sufletul de bucurie, însă când în loc să mă salvvezi, după ce ţi-am povestit prin câte am trecut, tu ai spus că îl suni pe Pesimis, am realizat că eşti un monstru cu chip uman care ar trebui să îţi petreci restul vieţii singur, pe o insulă pustie, înconjurat de munţi de nisip şi praf. Ai ştiut atâta timp de dispariţia mea şi nu ai făcut nimic, pentru că aşa se întâmplă din păcate, străinii, oamenii la care nu te-ai fi aşteptat niciodată, te surprind cu gesturi wow. Haide, sună-l pe Pesimis, poţi să-i spui unde   sunt, nu-mi pasă ce mi se va întâmpla, atât timp cât tu vei trăi restul vieţii singur, fără oameni pe umărul cărora poţi să plângi, pe ale căror chipuri poţi aşterne zâmbete, cărorapoţi să le scrii de sărbători. Cea mai mare pedeapsă pe care o poate primi un om e să fie singur, să vrea să-şi  împărtăşească bucuriile şi supărările, dar să nu aibă cui. Singurul regret pe care îl am e acela că nu-l pot cunoaşte pe Andrei, tânărul despre care îmi povesteşti că m-a căutat. Cum a făcut-o nu te îîntreb, nu mai eşti capabil de încrederea mea. Hai, ce mai aştepţi? De ce nu îl suni?
-Aliela, viaţa mea în ultimele  luni a fost un dezastru, am fost un egoist, fără a-mi păsa de ceilalţi, dar în sinea mea am sperat mereu că te vei întoarce şi vei lămurii toate neînţelegerile astea. Te rog, îţi promit că fac orice, iartă-mă. Optimismul va învinge, da, recunosc, mi-a fost teamă şi m-am aliat cu laşitatea, fără să mă gândesc cât suferă alţii din cauza mea. Te rog Aliela, hai să o luăm de la capăt împreună. Am şi o idee, îl atragem pe Pesimis într-o capcană, acum e ocazia perfectă să-i arăţi că te-ai întors şi eşti de 1000 de ori mai puternică decât el.  Crezi că poţi să mă ierţi? Îţi promit că voi face toate eforturile să salvez ce se mai poate salva.
-Nu, nu te iert. Chiar dacă aş vrea, nu mai pot şi nu mai meriţi iertarea mea. M-ai dezamăgit mult prea mult pentru a-ţi mai permite accesul în sufletul meu. Mi-e teamă să te întreb de ce ai mai fost capabil, pentru a nu suferi şi mai mult. Oricum, azi voi afla cu orice preţ tot ce s-a întâmplat de la dispariţia lui Adonis şi până acum.
-Cuuuum? Ţi-ai recăpătat memoria? Dar cum s-a putut întâmpla aşa ceva?
-Aţi fi vrut să rămân o legumă nu? Probabil că ăsta era scopul vostru, să fiu un roboţel uşor de manevrat, dar se pare că soarta v-a dezamăgit. Într-o zi, destul de recent, mi s-au terminat medicamentele pe care le luam, am  încercat să-l sun în nenumărate rânduri pe Pesimis, dar în zadar, la telefon nu a răspuns nimeni. Mi-am spus fie ce o fi, oricum nu aveam ce să fac. ei bine, şi ce să vezi, a doua zi de când nu mai luasem medicamentele mă trezisem cu o stare foarte ciudată. Îmi veneau în minte frânturi de amintiri, iar încet-încet ele au început  să  se lege. Uite aşa, memoria mea a revenit la normal.
-Asta este splendid, acum chiar putem să o luăm de la capăt. Aliela, oricine merită încă  o şansă. Te rog, acordă-mi-o şi îţi promit că nu te voi mai dezamăgi niciodată.
-Nu, tu nu eşti capabil şi nu meriţi nici măcar să mai vorbesc cu tine, de iertare nu se mai pune problema. Nu vrei să-l suni tu? Nici o problemă, lasă că îl sun eu şi îl chem aici.
Aliela îşi scoase telefonul şi îl sună pe Pesimis.
-Aliela, aşa mă răsplăteşti tu pe mine după muntele de bine pe care ţi l-am făcut?
-Termină cu teatrul Pesimis, ştiu tot! Ţi-am trimis un mesaj cu adresa exactă unde sunt, dacă tot vrei să lămurim lucrurile, vino, abia aştept să primesc nişte explicaţii.
Imediat cum închise telefonul, Pesimis îşi luă pistolul şi servieta şi  se îndreptă furios către locaţia indicată de Aliela. După 10 minute, el ajunse, alergă câţiva metri şi se opri în faţa celor 2.
-Trădătorule, ce cauţi cu asta aici? Vieţile voastre se vor sfârşi acum. Aşa ne-am înţeles noi mă tâmpitule? Unde ţi-a fost capul? Cum te-ai întâlnit cu asta? Eu trebuia să o omor, a profitat de neatenţia mea şi a dispărut. Mă gândeam la tăticuţul răniţilor că dacă doamne fereşte o va găsi nu îmi va spune, nu la tine. Ia spuneţi, care dintre voi vrea să părăsească primul lumea asta?
-Calmaţi-vă Măria voastră, încet să nu vi se spargă vreun vas de sânge sau ceva. Dar cum, ne întrebaţi pe noi, nişte bieţi supuşi? O decizie atât de importantă numai un om  de competenţa dumneavoastră o poate lua. Ia să vedem, ai curaj să o faci aici, în parc, unde se plimbă oameni, unde se joacă copiii? Doriţi să aveţi atâţia martori? Îl întrebă ea cu o oarecare doză de sarcasm.
-Nu crezi nu? Ei bine, pentru că eşti aşa de nerăbdătoare, voi începe chiar cu tine.
Pesimis o  trase de mână pe Aliela, îi puse pistolul la tâmplă, ţinând mâna pe trăgaci.
–Staţi, staţi, vă rog opriţi-vă, lăsaţi-o pe ea să plece, e tânără are tot viitorul în faţă. Eu v-am greşit, eu nu v-am spus unde este, cred că fiecare din noi am fi procedat la fel dacă am fi fost în situaţia ei. Vă rog, îmi cer iertare, dar lăsaţi-o să plece. Puteţi să-mi faceţi mie ce doriţi!
Imediat după ce Optimis termină ce avu de spus, o bubuitură puternică răsună în tot parcul. Mulţumit, Pesimis lăsă pistolul pe o bancă şi aşteptă. Oamenii din zonă, şocaţi de cele întâmplate, au început să alerge în direcţii diferite. Ţipete de spaimă amestecate cu lacrimi şi durere transformaseră un loc unde veselia trebuia să fie la ea acasă, în cel mai negru coşmar. Pesimis îi privi spunându-le extrem de amuzat:
-Proştilor, nu mă cunoaşteţi deloc. Păi credeţi că sunt chiar aşa de tâmpit? Mereu cu un pas înaintea voastră. Arta de a omorâ, te face să fii asemenea lui Dumnezeu, să ai drept de viaţă şi de moarte asupra celuilalt, doar tu, nu şi alţii care îţi pot strica planurile. Uite, priviţi lumina lumânării acesteia, este în cinstea trecerii voastre în nefiinţă. Hai, la maşină cu voi, vă voi omorî la ascunzătoarea  secretă a soţului tău. Ştiu, ştiu, nu înţelegi despre ce e vorba, dar nu-i nimic, vei afla în curând. Să vezi că nu am suflet aşa de rău, înainte să mori, îţi vom povesti totul.
După o oră şi jumătate de mers, Optimis, Pesimis şi Aliela, ajunserăla ascunzătoarea lui Adonis, acolo unde Andrei şi Ariana îi aşteptau de ore bune. Neştiind că ei se află acolo, Pesimis, urmat de cei 2, intră în curte. Îl strigă pe Adonis, iar el îşi făcu apariţia însoţit de cei 2 tineri. Văzându-i, Pesimis, mai avea puţin şi leşina. Andrei şi Ariana, nu au mai stat pe gânduri, ducându-se la Aliela şi îmbrăţişând-o puternic.
-Vai, dar câtă plăcere să vă avem în mijlocul nostru domnule Pesimis. Ia spuneţi, aveţi nevoie de vreo priză pentru a vă conecta  firele roboţelului dumneavoastră, Optimis? Lucrez în IT, nu am un program momentan pentru el, dar promit solemn şefului meu iubit că mă voi revanşa, nu mă supăr dacă îmi tăiaţi din salariu.
-Andrei, te rog, îl enervezi pe şefu’ cine eşti tu să faci asta? Uite, deja a întins mâna către tine, îl pui la asemenea eforturi? Doriţi să vă ajut, dându-vă cu ceva în cap? Să nu vă faceţi griji, obiecte sunt suficiente. Vreţi să vă las ceva timp de gândire? Ştiu că procesaţi mai greu.
-Permite-mi să ţi-i prezint pe Andrei şi Ariana, 2 proşti şi incapabili, care încă de când au venit în firmă mi-au făcut numai probleme. Ăştia te-au căutat inconştient luni de zile, nu s-au supus deciziilor mele, nu  au respectat programul şi s-au sacrificat în aflarea adevărului. Trebuie să recunosc că niciodată n-am reuşit să scap de ei, sunt ca două insecte cu venin, m-au enervat în fiecare secundă, tocmai de aceea, ei vor sfârşi primii. Înainte însă, trebuie să afle şi ei dezvăluirile pe care ţi-am promis că ţi le fac. Aşa cum ţi-ai dat seama, memoria ta nu a fost chiar un accident, nu ai mai luat substanţa iar memoria ţi-a revenit. Prin urmare, cred că ţi-ai readus aminte scopul iniţial plecării tale de acasă, căutarea lui Adonis, ei bine…
Iar Pesimis îi povesti totul până în cele mai mici amănunte. De la dispariţia lui Adonis, până acum.  După ce l-a ascultat, frumoasa Aliela şi-a pus faţa în palme începând să plângă. Corpul îi tremura de furie, revoltă, umilinţă şi indignare. Voia să se afle cu totul alt undeva, voia să nu fi existat niciodată. După ce se mai liniştii, se ridică tremurând de  la locul ei, mergând direct în braţele lui Adonis.  Acesta începu să plângă, punându-şi mâinile pe după gâtul ei. O strânse puternic la piept, spunându-i umil, aproape şoptit:
-Iubito, am fost un prost, sunt un om de nimic. Dumnezeu mi-a dat atâtea şanse de a-mi răscumpăra greşelile, dar eu nu am ştiut să profit de ele. Iată-mă la 40 şi ceva de ani  un om cu atât de puţine realizări semnificative, cu atât de puţine lucruri pe care sunt mândru că le-am făcut. Nu mai am nimic de pierdut, oricum tu ai aflat adevărul, aşa că o să fiu sincer cu tine. Iniţial te tratam ca pe un  experiment extrem de benefic pentru organizaţie, doar că odată cu trecerea timpului, mi-am dat seama că nu îmi mai eşti indiferentă, că faţă de tine nu simt doar satisfacţia unei misiuni, ci de miliarde de ori mai mult. Ştii, totul a început prin nişte stări puţin ciudate. Simţeam nevoia să-ţi zâmbesc din ce în ce mai des, să îmi plimb mâinile prin părul tău lung, să îţi ofer chestiile alea numite îmbrăţişări, să ne plimbăm prin parc uitându-ne la stele, să petrec cu tine momente speciale, iar toate astea m-au făcut să îţi pun întrebarea aia nu formal, aşa cum ar fi trebuit, ci din toată fiinţa. Atunci, mi-ai răspuns fără ezitare pozitiv, făcându-mă să simt că nimic nu mă mai poate face să sufăr vreodată. Umil, cad în genunchi în faţa ta, cerându-mi sincere scuze pentru câtă laşitate am dat dovadă. Ştiu că inima ţi-e ruptă în mii de bucăţele, dar sunt dispus să fac orice pentru a o face din nou fericită, ca altădată, de data asta sincer, fără să mă mai ascund sau tem de cineva. Ştiu că nu va fi uşor, dar aşa cum ţi-am spus în scrisoarea de la început, iubirea ne ajută să escaladăm munţii şi să înotăm prin oceane. Astăzi poate fi un nou început, începutul nostru, un început timid, dar sincer, un început promiţător ce ne poate duce unde nici nu am visat. Chiar dacă e un moment tensionat, e momentul 0, aşa că: VREI SĂ FII SOŢIA MEA? Vrei să o creştem pe cea mică împreună şi să fim fericiţi?
Cu ochii în lacrimi şi inima aproape explodându-i de fericire, Aliela îi strânse mâna, îl sărută şi spuse  emoţionată:
-DA! Acestea sunt cele două litere ce mi-au adus pentru ani buni fericirea. DA, acestea sunt cele două litere ce vor face, începând de astăzi un legământ al sincerităţii şi comunicării, cele două litere ce reprezintă începutul unei frumoase şi puternice relaţii. Sunt conştientă că am greşit şi eu, dar şi tu. Se vede în privirea ta regretul, vocea ta îmi dezvăluie suferinţa, tocmai de aceea sunt dispusă să te iert şi să o luăm împreună de la început.
Cei 2 se îmbrăţişară strâns, sub privirile furioase ale lui Pesimis, Andrei, îşi scoase imediat aparatul din servietă, făcându-le câteva poze. Treptat, ea se desprinse din braţele lui Adonis, apropiindu-se uşor de Andrei, chemându-l şi pe Adonis. Ariana se apropie şi ea. Aliela  îl  privea călduros şi admirativ pe Andrei. stătu câteva secunde şi spuse:
-Fiule, te rog să mă ierţi pentru că deşi am avut grijă de o fetiţă, nu am învăţat nimic, pentru momentele în care o simplă îmbrăţişare valora mai mult decât tot aurul lumii, dar nimeni nu era acolo să ţi-o ofere. Te rog să mă ierţi pentru că am fost mamă doar teoretic, poate nici aşa. Andrei, nu visezi, sunt aici, persoana pe care ai căutat-o, ghidat doar de instincte sunt eu, mama ta. Ieri, am împlinit 41 de primăveri,  acum 23 de ani, viaţa mea avea să se schimbe în cel mai frumos mod cu putinţă.
La auzul acestor vorbe, toţi cei prezenţi rămaseră perplecşi.
-Ştiu, o să te întrebi cum s-a întâmplatasta, ştiu, poate o să mă critici, dar sunt dispusă să îmi asum vina, sunt perfect conştientă că am greşit. Totul a început acum  mai bine de 23 de ani. Eram la liceu, mă îndrăgostisem nebuneşte de un coleg de clasă.  Am ieşit împreună din ce în ce mai des. Părinţii mei nu erau de acord, dar mie nu mi-a păsat. Era ziua lui, mă invitase acasă la el. Organizase o petrecere la care erau invitate foarte multe persoane. La un moment dat noi ne-am retras şi uite aşa, am avut parte de una dintre cele mai frumoase nopţi din viaţa mea. O noapte care m-a schimbat în 1000 de feluri, o noapte în care câteva micuţe celule porniseră în călătoria creării unui suflet nobil. Când i-am spus că am rămas însărcinată, nici măcar nu a vrut să audă, fiind nevoit să plece în Barcelona cu ai lui. De atunci nu mai ştiu nimic de el. A trebuit să nasc, părinţii mei erau nişte oameni extrem de răi, care îşi duceau viaţa după nişte reguli foarte stricte, nedorind să se abată de la principiile lor conservatoare. Uite aşa au luat în numele meu decizia că tu ar fi mai bine să fii dus într-un centru de plasament. Atunci eram de acord cu ei, fără să-mi dau seama cât rău îţi pot face.Te-am ţinut o singură dată în braţe, erai aşa micuţ. Am apucat să-ţi fac doar o poză neclară, o mai am şi acum. Anii au trecut, iar eu îţi pierdusem de tot urma. Era o zi drăguţă de vară, căutam  să angajez tineri dornici de a-şi pune în valoare abilităţile, tineri competenţi şi muncitori. Uşa s-a deschis şi ai intrat tu, iar atunci instinctul matern mi s-a activat din nou. Am făcut ceva investigaţii aflând astfel că ai crescut la un centru şi da, eşti fiul meu. Am fost foarte fericită, voind să-ţi spun, mi-am făcut curaj, dar mi-era teamă, am spus că mă duc puţin să mă relaxez, prin urmare m-am dus la ştrand, numai  că de la ştrand m-am întors o altă Aliela, pierzându-mi memoria. Mă uit acum la tine şi observ că eşti mult mai mult decât un tânăr curajos, eşti un model demn de respect, iubire şi admiraţie. Îmi înclin sufletul în faţa vitejiei şi încăpăţânării tale demne de film. Ai lângă tine o fată pe măsura aşteptărilor. Viaţa nu a fost până acum prea blândă cu nici unul dintre voi, dar acum a venit timpul să îşi ia revanşa. Vezi dragul meu Adonis, nici unul nu am fost sinceri, din teama de a nu ne pierde unul pe celălalt, nefiind conştienţi că purtările noastre tocmai asta au ffăcut. Fiule, crezi că eşti dispus să mă ierţi şi să încerci să ai încredere în mine?
Drept răspuns, cu lacrimi  în ochi, se aşeză în braţele mamei sale punând copilăros capul pe umărul ei. Strălucirea sufletească, liniştea pe care o simţea acum, le emana parcă prin toţi porii.
-Mamă! Nu pot să cred că acest cuvânt nu îl citesc doar în poeziile lui Coşbuc, e cuvântul pe care am visat o viaţă să pot să-l spun cuiva. Azi pot să fac asta fără să-mi fie teamă, sau ruşine că nu am cui să-l spun. Nu mai contează nimic din ce a fost, important e că acum eşti alături de mine. Tot acest timp pe care nu l-am petrecut alături de tine m-a format ca persoană, învăţându-mă să delimitez binele de rău,  indiferenţa de aroganţă, cum să mă comport cu oamenii şi mai ales, cum să fiu om! Ne-am regăsit şi nu voi mai lăsa pe nimeni să mi te ia.
-Andrei, orice mamă de pe acest pământ ar fi mândră că are un asemenea fiu, un geniu şi nu, nu sunt subiectivă şi nici nu exagerez când spun asta. Îţi mulţumesc ţie, dar mai ales sufletullui tău care printre nuanţe gri, a strălucit, picurând iubire şi bunătate.
-Andrei este, fără să exagerez unul din cei mai minunaţi şi sensibili oameni pe care i-am cunoscut. Încă din prima clipă când  am intrat în firmă, manierele şi jovialitatea lui, i-au fost carte de vizită. Niciodată nu l-am putut considera un simplu coleg, ci mult mai mult decât atât. S-a luptat  cu toată lumea în aflarea adevărului, fără să ştie că cea pe care o căuta cu atâta dorinţă era chiar mama  lui. A avut atât de multe probleme, dar a ştiut mereu cum să şi le lase la uşa biroului, iar asta nu o pot face decât nişte oameni pe care viaţa ar trebui să-i răsplătească regeşte.
-Ia gata, cam mult sirop, nu vi se pare? Măi Aliela, te credeam prostuţă, dar se pare că te duce capu’, nu mă aşteptam ca nimicul ăsta să fie fiul tău. Acum, că s-au vărsat sticle cu sirop, ar trebui să introducem şi nişte sânge nu? Ia să vedem, care e primul voluntar? Hai mă, chiar nimeni? Ştiu că eu reprezint o importanţă majoră în societatea asta, dar puteaţi şi voi să profitaţi de oportunitatea de a lua o .decizie. Foarte bine, dacă nu vreţi, să începem cu… Andrei.
Pesimis îl luă pe Andrei, apropie pistolul, dar când era pregătit să tragă, în spatele lui veni Ariana, îi luă pistolul şi trase fără să mai stea pe gânduri. Pesimis, căzu la pământ inconştient. Optimis, se ridică imediat  de pe scaunul lui, voind să-l  ajute. Însă Andrei îl opri, imobilizându-i mâinile. Calmă, Ariana luă un telefon sunând la salvare. Îl luă cu extrem de multă grijă pe Pesimis, ieşind cu toţii în stradă. Îl puse pe o bancă, aşteptând. Ca niciodată, salvarea a  ajuns extrem  de rapid, l-au stabilizat pe Pesimis.
-Ne puteţi spune cine l-a împuşcat?
-Nu ştim. Răspunse Andrei. Omul ăsta era tare misterios şi cred că făcea numai lucruri în afara legii. Cine ştie ce „prieten”s-a supărat. Dar spuneţi-ne, va fi bine? A păţit ceva grav?
-Asta nu ştim să vă spunem decât după operaţie.
Cei 5 au urmat salvarea până la cel mai apropiatt spital. Imediat cum a fost dat jos din ambulanţă, Pesimis a fost condus direct în sala de operaţie. După mai bine de 4 ore, un medic a ieşit spunând:
-Operaţia a fost un succes! L-am putut salva pe pacient. Din păcate însă, glonţul i-a străpuns urechile, iar auzul său a fost pierdut în întregime. Va trebui să se ocupe cineva de el. Dumneavoastră sunteţi rude?Doriţi să-l vedeţi? I-ar face bine.
-Nu, nu suntem rude şi nici nu dorim să îl vedem. Le răspunse Aliela pe un ton formal. Atât timp cât viaţa nu îi este pusă în pericol, merită să sufere pentru tot ceea ce ne-a făcut. Nu mai aude? Nici o problemă, superioritatea lui a încetat aici. Puteţi să-l duceţi într-un loc unde să se ocupe cineva de el, să aibă cineva grijă de el acolo, pentru că nu mai merită să stea printre ceilalţi oameni. Înainte de a-l duce, faceţi-i cunoştinţă cu un om care are aceeaşi dizabilitate ca a lui, să vadă cât de bine se descurcă ceilalţi în  comparaţie cu el, cât de extraordinari pot fi, câţi prieteni au, deşi au aceeaşi problemă. Totul pentru că nu se cred ceea ce nu sunt.
După ce au primit asigurări că Pesimis e bine, s-au urcat în maşină iar Andrei a zis:
-Roboţelu, tu faci o plimbare aproape, pe la minunata închisoare, aia cu gratii multe şi gardieni răi. Vii cu mine şi te predai. Ne-am înţeles? Întrebă el aproape  urlând.
-Da, desigur. Oricum, nu-i mai  pasă nimănui de mine.
-Vezi că ştii?
După un drum destul de relaxant, au ajuns în faţa secţiei de poliţie.
Au urcat, intrând în biroul şefului secţiei. Aici, după ce şi-a mărturisit vina, un mandat  de percheziţie a fost emis pe numele lui Optimis. În timp ce anchetatorii îi percheziţionau casa, el răspundea la interogatoriu. Peste două ore, anchetatorii s-au întors cu probele. Înregistrări cu un conţinut explicit de violenţă, droguri şi acte false erau ascunse în casa lui Optimis. El a  recunoscut că a fostobligatt de Pesimis să le ţină. Poliţiştii l-au arestat imediat, dându-i  pedeapsa maximă.

Câteva luni au trecut pe nesimţite. Fericirea era acum parte integrantă din frumoasa familie. Micuţa Natalia era crescută cu dragoste şi iubire de Adonis, Aliela, Ariana şi Andrei. Era acum clasa i şi pe lângă  şcoală, era foarte ocupată cu pregătirile de frumoasa nuntă a cuplului Ariana şi Andrei. Rochie de mireasă, verghete, restaurant, invitaţi, nici un detaliu nu era gata  până nu era aprobat de micuţa Natalia.
-Andrei, să ştii că dacă mă uit bine la tine, tu eşti mai frumos decât păpuşile mele, de mii de ori mai frumos. Trebuie să le dai nişte lecţii de modeling, dar asta după ce mergiîn locul ăla unde  o să spui DA. Acum grăbeşte-te, du-te şi ia-ţi costumul, limuzina ne aşteaptă, n-am timp să aştept după tine. Tu ar trebui să aştepţi după mireasă, nu ea. Haide odată că s-ar putea să mă supăr şi să nu te mai primesc! Să ştii că dacă nu vi, mă supăr şi nu mai dansez la nunta ta, nici eu, nici păpuşelele mele!!!
Sfârşitul poveştii!!!

Explicaţie suplimentară:
Dacă sunt cititori care se întreabă cum se poate  ca Andrei să fie fiul Alielei, se poate, întrucât în poveste nu ni s-a specificat vârsta ei, doar acum, la  final aţi aflat-o.

Iată-mă ajunsă acolo unde mi-am dorit în ianuarie, adică la finalul micuţei cărţi. Dorinţa mea de  a vă surprinde s-a transformat în 16 capitole, multe emoţii şi lucruri valoroase pe care le-am învăţat! Vă mulţumesc din inimă pentru tot şi abia aştept să văd ce părere aveţi despre final! Vă aştept cu inima deschisă comentariile!

Razele blânde ale soarelui străluceau, oferind, aşa cum erau obişnuite, spectacolul zilnic de lumină. Un fluturaş se plimba jucăuş printre florile plantate de Aliela, câteva păsărele îşi începuseră de minute bune concertul. Era o zi genială de august, o zi în care singura activitate pe care ţi-o puteai dori era aceea de a te relaxa. Cu toate astea, în sufletul alielei, frânturi de amintiri confuze, se amestecau cu sentimente şi trăiri inexplicabil de ciudate. Stătea aşezată pe băncuţa ruptă, uitându-se parcă speriată în gol. Puteai observa, fără să ai prea multe cunoştinţe de psihologie, câte putea dezvălui acea privire pierdută. Simţea că sufletul ei e pe marginea unei prăpăstii şi nimeni nu-i mai poate împiedica alunecarea. Vedea în depărtare fericirea, dar ceva o ţinea captivă să alerge până la ea. Privea portiţa, sperând că singurul om care îi era alături, va veni, oferindu-i siguranţă, încredere şi o atât de necesară şi valoroasă îmbrăţişare. Timpul i-a auzit parcă dorinţa, astfel că după câteva minute, portiţa s-a deschis. Pe ea a intrat calm, cu o servietă în mână, având o atitudine agresivă, omul ce pentru Aliela reprezenta cel mai bun prieten. Pesimis s-a apropiat de ea ameninţător, a tras-o de păr, ţinând-o strâns de mijloc, a scos din servietă o eşarfă şi o frânghie, legându-i ochii şi mâinile. A luat-o în braţe, ducând-o într-o maşină de poliţie de care făcuse rost. A închis poarta şi s-a urcat şi el. A pornit imediat, gonind nebuneşte pe străzile capitalei. În acest timp, ea abia dacă mai putea respira de teamă, se simţea străină în propriul corp, iar faptul că el nu vorbea, o îngrozea de-a-dreptul. Nu a durat mult însă.
-Om mai prost ca tine n-am văzut. Fetiţo, trezeşte-te, realitatea nu se rezumă doar la flori şi gătit prăjituri. Tu chiar credeai că eu te ajut gratuit? Astăzi a venit timpul să îmi oferi viaţa, în schimbul serviciilor pe care ţi le-am oferit. Ca să îţi arăt totuşi că te consider un experiment aproape reuşit, te voi duce într-un loc în care înainte să mori, îl vei reîntâlni pe Adonis, ăla pe care îl căutai tu cândva. Acum taci, n-am chef să îţi aud vocea, ajungem imediat.
Totul părea desprins dintr-un film de groază, refuza să primească săgeţile ce îi străpungeau sufletul. Încerca să le retrimită, dar bunătatea le oprea mereu, rămânând astfel doar în gândul ei. Îi era teamă să vorbească sau să se mişte, pentru a nu-l supăra. După nici 15 minute, maşina s-a oprit în faţa unei case, Pesimis a coborât, spunându-i că se îmtoarce imediat. A scos din buzunar cheile şi a intrat în casa Alielei, unde se afla Maria. Cei 2 s-au sărutat şi au intrat împreună în sufragerie. Au dat drumul la TV, uitându-se îmbrăţişaţi la un film. În acest timp, după ce a încercat să se calmeze, Aliela a bătut în geam, în zadar însă, nimeni nu a auzit-o. Văzând că nu apare niciun rezultat, începu să dea din mâini. După ceva timp, cum frânghia nu era foarte bine strânsă, se desfăcu. Fericită, îşi deslegă şi eşarfa. Le puse pe scaunul şoferului, deschise uşa încet şi dispăru. Străbătu fără o direcţie anume câteva străzi şi ajunse într-un parc. Întâmplător, pe acolo trecea şi Optimis. S-a oprit câteva secunde în dreptul fetei, părândui-se cunoscută. Cu timiditate a întrebat-o:
-Bună, scuze că te deranjez, dar semeni foarte tare cu o prietenă de-a mea pe care o chema Aliela.
-Ce coincidenţă. Eu mă numesc tot Aliela.
-Am întrebat să fiu sigur, dar bănuiam că tu trebuie să fii. Aliela, serios, cât de bucuros pot să fiu că te-ai întors, că pot să te îmbrăţişez, să-ţi vorbesc, dar ia spune-mi, cum ai ajuns aici?
După ce îi povesti toate întâmplările pe care şi le aminti, cum a dispărut profitând de neatenţia lui Pesimis, el s-a uitat trist la ea spunându-i:
-În cazul ăsta, îmi pare rău, dar va trebui să-l sun să-i spun că te-am găsit. Ştii, tot ceea ce mi-ai povestit tu, din fericire, nu seamănă cu realitatea. Nu erai o persoană retrasă, iar Andrei nu e şeful nici unui clan mafiot, el a fost cel care a încercat să dea de fata care l-a intervievat, întrebându-ne zilnic aproape dacă ştim ceva. Voi fi sincer cu tine, mie mi-a fost teamă să-i spun, pentru că mă gândeam că mi se va întâmpla ceva. Mai multe nu mai pot să-ţi spun, pentru că nu vreau să-l supăr pe domnul Pesimis, dar ce pot să fac e să îţi dau un sfat: Ai grijă de tine!
-Ştiu tot! Aşteptam, ca acum, în ultimul moment să ai ceea ce se numeşte demnitate, să nu îţi pese de consecinţe, de ce vei păţi din cauza prieteniei noastre, iar dacă o făceai acum, eram dispusă să te iert, pentru că tu ai fost omul care m-ai susţinut în momentele în care credeam că nu sunt capabilă să fac nimic, m-ai sprijinit emoţional aşa cum nu o făcuse nimeni, dându-mi atunci dovadă că există oameni cu suflete mari. Acum, la aproape un an după accident, vorbeşti cu fata pe care ai vizitat-o primul la spital, implorând medicii să mă salveze, o fată care s-a maturizat în acest an, cât pentru o viaţă. Ştii, a doua zi când trebuia să plec la Londra, eram nedumerită, dar am crezut că vizita ta e în imaginaţia mea, că au medicamentele efecte adverse, dar astăzi, văzându-te, te-am recunoscut şi mi-a explodat sufletul de bucurie, însă când în loc să mă salvvezi, după ce ţi-am povestit prin câte am trecut, tu ai spus că îl suni pe Pesimis, am realizat că eşti un monstru cu chip uman care ar trebui să îţi petreci restul vieţii singur, pe o insulă pustie, înconjurat de munţi de nisip şi praf. Ai ştiut atâta timp de dispariţia mea şi nu ai făcut nimic, pentru că aşa se întâmplă din păcate, străinii, oamenii la care nu te-ai fi aşteptat niciodată, te surprind cu gesturi wow. Haide, sună-l pe Pesimis, poţi să-i spui unde sunt, nu-mi pasă ce mi se va întâmpla, atât timp cât tu vei trăi restul vieţii singur, fără oameni pe umărul cărora poţi să plângi, pe ale căror chipuri poţi aşterne zâmbete, cărorapoţi să le scrii de sărbători. Cea mai mare pedeapsă pe care o poate primi un om e să fie singur, să vrea să-şi împărtăşească bucuriile şi supărările, dar să nu aibă cui. Singurul regret pe care îl am e acela că nu-l pot cunoaşte pe Andrei, tânărul despre care îmi povesteşti că m-a căutat. Cum a făcut-o nu te îîntreb, nu mai eşti capabil de încrederea mea. Hai, ce mai aştepţi? De ce nu îl suni?
-Aliela, viaţa mea în ultimele luni a fost un dezastru, am fost un egoist, fără a-mi păsa de ceilalţi, dar în sinea mea am sperat mereu că te vei întoarce şi vei lămurii toate neînţelegerile astea. Te rog, îţi promit că fac orice, iartă-mă. Optimismul va învinge, da, recunosc, mi-a fost teamă şi m-am aliat cu laşitatea, fără să mă gândesc cât suferă alţii din cauza mea. Te rog Aliela, hai să o luăm de la capăt împreună. Am şi o idee, îl atragem pe Pesimis într-o capcană, acum e ocazia perfectă să-i arăţi că te-ai întors şi eşti de 1000 de ori mai puternică decât el. Crezi că poţi să mă ierţi? Îţi promit că voi face toate eforturile să salvez ce se mai poate salva.
-Nu, nu te iert. Chiar dacă aş vrea, nu mai pot şi nu mai meriţi iertarea mea. M-ai dezamăgit mult prea mult pentru a-ţi mai permite accesul în sufletul meu. Mi-e teamă să te întreb de ce ai mai fost capabil, pentru a nu suferi şi mai mult. Oricum, azi voi afla cu orice preţ tot ce s-a întâmplat de la dispariţia lui Adonis şi până acum.
-Cuuuum? Ţi-ai recăpătat memoria? Dar cum s-a putut întâmpla aşa ceva?
-Aţi fi vrut să rămân o legumă nu? Probabil că ăsta era scopul vostru, să fiu un roboţel uşor de manevrat, dar se pare că soarta v-a dezamăgit. Într-o zi, destul de recent, mi s-au terminat medicamentele pe care le luam, am încercat să-l sun în nenumărate rânduri pe Pesimis, dar în zadar, la telefon nu a răspuns nimeni. Mi-am spus fie ce o fi, oricum nu aveam ce să fac. ei bine, şi ce să vezi, a doua zi de când nu mai luasem medicamentele mă trezisem cu o stare foarte ciudată. Îmi veneau în minte frânturi de amintiri, iar încet-încet ele au început să se lege. Uite aşa, memoria mea a revenit la normal.
-Asta este splendid, acum chiar putem să o luăm de la capăt. Aliela, oricine merită încă o şansă. Te rog, acordă-mi-o şi îţi promit că nu te voi mai dezamăgi niciodată.
-Nu, tu nu eşti capabil şi nu meriţi nici măcar să mai vorbesc cu tine, de iertare nu se mai pune problema. Nu vrei să-l suni tu? Nici o problemă, lasă că îl sun eu şi îl chem aici.
Aliela îşi scoase telefonul şi îl sună pe Pesimis.
-Aliela, aşa mă răsplăteşti tu pe mine după muntele de bine pe care ţi l-am făcut?
-Termină cu teatrul Pesimis, ştiu tot! Ţi-am trimis un mesaj cu adresa exactă unde sunt, dacă tot vrei să lămurim lucrurile, vino, abia aştept să primesc nişte explicaţii.
Imediat cum închise telefonul, Pesimis îşi luă pistolul şi servieta şi se îndreptă furios către locaţia indicată de Aliela. După 10 minute, el ajunse, alergă câţiva metri şi se opri în faţa celor 2.
-Trădătorule, ce cauţi cu asta aici? Vieţile voastre se vor sfârşi acum. Aşa ne-am înţeles noi mă tâmpitule? Unde ţi-a fost capul? Cum te-ai întâlnit cu asta? Eu trebuia să o omor, a profitat de neatenţia mea şi a dispărut. Mă gândeam la tăticuţul răniţilor că dacă doamne fereşte o va găsi nu îmi va spune, nu la tine. Ia spuneţi, care dintre voi vrea să părăsească primul lumea asta?
-Calmaţi-vă Măria voastră, încet să nu vi se spargă vreun vas de sânge sau ceva. Dar cum, ne întrebaţi pe noi, nişte bieţi supuşi? O decizie atât de importantă numai un om de competenţa dumneavoastră o poate lua. Ia să vedem, ai curaj să o faci aici, în parc, unde se plimbă oameni, unde se joacă copiii? Doriţi să aveţi atâţia martori? Îl întrebă ea cu o oarecare doză de sarcasm.
-Nu crezi nu? Ei bine, pentru că eşti aşa de nerăbdătoare, voi începe chiar cu tine.
Pesimis o trase de mână pe Aliela, îi puse pistolul la tâmplă, ţinând mâna pe trăgaci.
–Staţi, staţi, vă rog opriţi-vă, lăsaţi-o pe ea să plece, e tânără are tot viitorul în faţă. Eu v-am greşit, eu nu v-am spus unde este, cred că fiecare din noi am fi procedat la fel dacă am fi fost în situaţia ei. Vă rog, îmi cer iertare, dar lăsaţi-o să plece. Puteţi să-mi faceţi mie ce doriţi!
Imediat după ce Optimis termină ce avu de spus, o bubuitură puternică răsună în tot parcul. Mulţumit, Pesimis lăsă pistolul pe o bancă şi aşteptă. Oamenii din zonă, şocaţi de cele întâmplate, au început să alerge în direcţii diferite. Ţipete de spaimă amestecate cu lacrimi şi durere transformaseră un loc unde veselia trebuia să fie la ea acasă, în cel mai negru coşmar. Pesimis îi privi spunându-le extrem de amuzat:
-Proştilor, nu mă cunoaşteţi deloc. Păi credeţi că sunt chiar aşa de tâmpit? Mereu cu un pas înaintea voastră. Arta de a omorâ, te face să fii asemenea lui Dumnezeu, să ai drept de viaţă şi de moarte asupra celuilalt, doar tu, nu şi alţii care îţi pot strica planurile. Uite, priviţi lumina lumânării acesteia, este în cinstea trecerii voastre în nefiinţă. Hai, la maşină cu voi, vă voi omorî la ascunzătoarea secretă a soţului tău. Ştiu, ştiu, nu înţelegi despre ce e vorba, dar nu-i nimic, vei afla în curând. Să vezi că nu am suflet aşa de rău, înainte să mori, îţi vom povesti totul.
După o oră şi jumătate de mers, Optimis, Pesimis şi Aliela, ajunserăla ascunzătoarea lui Adonis, acolo unde Andrei şi Ariana îi aşteptau de ore bune. Neştiind că ei se află acolo, Pesimis, urmat de cei 2, intră în curte. Îl strigă pe Adonis, iar el îşi făcu apariţia însoţit de cei 2 tineri. Văzându-i, Pesimis, mai avea puţin şi leşina. Andrei şi Ariana, nu au mai stat pe gânduri, ducându-se la Aliela şi îmbrăţişând-o puternic.
-Vai, dar câtă plăcere să vă avem în mijlocul nostru domnule Pesimis. Ia spuneţi, aveţi nevoie de vreo priză pentru a vă conecta firele roboţelului dumneavoastră, Optimis? Lucrez în IT, nu am un program momentan pentru el, dar promit solemn şefului meu iubit că mă voi revanşa, nu mă supăr dacă îmi tăiaţi din salariu.
-Andrei, te rog, îl enervezi pe şefu’ cine eşti tu să faci asta? Uite, deja a întins mâna către tine, îl pui la asemenea eforturi? Doriţi să vă ajut, dându-vă cu ceva în cap? Să nu vă faceţi griji, obiecte sunt suficiente. Vreţi să vă las ceva timp de gândire? Ştiu că procesaţi mai greu.
-Permite-mi să ţi-i prezint pe Andrei şi Ariana, 2 proşti şi incapabili, care încă de când au venit în firmă mi-au făcut numai probleme. Ăştia te-au căutat inconştient luni de zile, nu s-au supus deciziilor mele, nu au respectat programul şi s-au sacrificat în aflarea adevărului. Trebuie să recunosc că niciodată n-am reuşit să scap de ei, sunt ca două insecte cu venin, m-au enervat în fiecare secundă, tocmai de aceea, ei vor sfârşi primii. Înainte însă, trebuie să afle şi ei dezvăluirile pe care ţi-am promis că ţi le fac. Aşa cum ţi-ai dat seama, memoria ta nu a fost chiar un accident, nu ai mai luat substanţa iar memoria ţi-a revenit. Prin urmare, cred că ţi-ai readus aminte scopul iniţial plecării tale de acasă, căutarea lui Adonis, ei bine…
Iar Pesimis îi povesti totul până în cele mai mici amănunte. De la dispariţia lui Adonis, până acum. După ce l-a ascultat, frumoasa Aliela şi-a pus faţa în palme începând să plângă. Corpul îi tremura de furie, revoltă, umilinţă şi indignare. Voia să se afle cu totul alt undeva, voia să nu fi existat niciodată. După ce se mai liniştii, se ridică tremurând de la locul ei, mergând direct în braţele lui Adonis. Acesta începu să plângă, punându-şi mâinile pe după gâtul ei. O strânse puternic la piept, spunându-i umil, aproape şoptit:
-Iubito, am fost un prost, sunt un om de nimic. Dumnezeu mi-a dat atâtea şanse de a-mi răscumpăra greşelile, dar eu nu am ştiut să profit de ele. Iată-mă la 40 şi ceva de ani un om cu atât de puţine realizări semnificative, cu atât de puţine lucruri pe care sunt mândru că le-am făcut. Nu mai am nimic de pierdut, oricum tu ai aflat adevărul, aşa că o să fiu sincer cu tine. Iniţial te tratam ca pe un experiment extrem de benefic pentru organizaţie, doar că odată cu trecerea timpului, mi-am dat seama că nu îmi mai eşti indiferentă, că faţă de tine nu simt doar satisfacţia unei misiuni, ci de miliarde de ori mai mult. Ştii, totul a început prin nişte stări puţin ciudate. Simţeam nevoia să-ţi zâmbesc din ce în ce mai des, să îmi plimb mâinile prin părul tău lung, să îţi ofer chestiile alea numite îmbrăţişări, să ne plimbăm prin parc uitându-ne la stele, să petrec cu tine momente speciale, iar toate astea m-au făcut să îţi pun întrebarea aia nu formal, aşa cum ar fi trebuit, ci din toată fiinţa. Atunci, mi-ai răspuns fără ezitare pozitiv, făcându-mă să simt că nimic nu mă mai poate face să sufăr vreodată. Umil, cad în genunchi în faţa ta, cerându-mi sincere scuze pentru câtă laşitate am dat dovadă. Ştiu că inima ţi-e ruptă în mii de bucăţele, dar sunt dispus să fac orice pentru a o face din nou fericită, ca altădată, de data asta sincer, fără să mă mai ascund sau tem de cineva. Ştiu că nu va fi uşor, dar aşa cum ţi-am spus în scrisoarea de la început, iubirea ne ajută să escaladăm munţii şi să înotăm prin oceane. Astăzi poate fi un nou început, începutul nostru, un început timid, dar sincer, un început promiţător ce ne poate duce unde nici nu am visat. Chiar dacă e un moment tensionat, e momentul 0, aşa că: VREI SĂ FII SOŢIA MEA? Vrei să o creştem pe cea mică împreună şi să fim fericiţi?
Cu ochii în lacrimi şi inima aproape explodându-i de fericire, Aliela îi strânse mâna, îl sărută şi spuse emoţionată:
-DA! Acestea sunt cele două litere ce mi-au adus pentru ani buni fericirea. DA, acestea sunt cele două litere ce vor face, începând de astăzi un legământ al sincerităţii şi comunicării, cele două litere ce reprezintă începutul unei frumoase şi puternice relaţii. Sunt conştientă că am greşit şi eu, dar şi tu. Se vede în privirea ta regretul, vocea ta îmi dezvăluie suferinţa, tocmai de aceea sunt dispusă să te iert şi să o luăm împreună de la început.
Cei 2 se îmbrăţişară strâns, sub privirile furioase ale lui Pesimis, Andrei, îşi scoase imediat aparatul din servietă, făcându-le câteva poze. Treptat, ea se desprinse din braţele lui Adonis, apropiindu-se uşor de Andrei, chemându-l şi pe Adonis. Ariana se apropie şi ea. Aliela îl privea călduros şi admirativ pe Andrei. stătu câteva secunde şi spuse:
-Fiule, te rog să mă ierţi pentru că deşi am avut grijă de o fetiţă, nu am învăţat nimic, pentru momentele în care o simplă îmbrăţişare valora mai mult decât tot aurul lumii, dar nimeni nu era acolo să ţi-o ofere. Te rog să mă ierţi pentru că am fost mamă doar teoretic, poate nici aşa. Andrei, nu visezi, sunt aici, persoana pe care ai căutat-o, ghidat doar de instincte sunt eu, mama ta. Ieri, am împlinit 41 de primăveri, acum 23 de ani, viaţa mea avea să se schimbe în cel mai frumos mod cu putinţă.
La auzul acestor vorbe, toţi cei prezenţi rămaseră perplecşi.
-Ştiu, o să te întrebi cum s-a întâmplatasta, ştiu, poate o să mă critici, dar sunt dispusă să îmi asum vina, sunt perfect conştientă că am greşit. Totul a început acum mai bine de 23 de ani. Eram la liceu, mă îndrăgostisem nebuneşte de un coleg de clasă. Am ieşit împreună din ce în ce mai des. Părinţii mei nu erau de acord, dar mie nu mi-a păsat. Era ziua lui, mă invitase acasă la el. Organizase o petrecere la care erau invitate foarte multe persoane. La un moment dat noi ne-am retras şi uite aşa, am avut parte de una dintre cele mai frumoase nopţi din viaţa mea. O noapte care m-a schimbat în 1000 de feluri, o noapte în care câteva micuţe celule porniseră în călătoria creării unui suflet nobil. Când i-am spus că am rămas însărcinată, nici măcar nu a vrut să audă, fiind nevoit să plece în Barcelona cu ai lui. De atunci nu mai ştiu nimic de el. A trebuit să nasc, părinţii mei erau nişte oameni extrem de răi, care îşi duceau viaţa după nişte reguli foarte stricte, nedorind să se abată de la principiile lor conservatoare. Uite aşa au luat în numele meu decizia că tu ar fi mai bine să fii dus într-un centru de plasament. Atunci eram de acord cu ei, fără să-mi dau seama cât rău îţi pot face.Te-am ţinut o singură dată în braţe, erai aşa micuţ. Am apucat să-ţi fac doar o poză neclară, o mai am şi acum. Anii au trecut, iar eu îţi pierdusem de tot urma. Era o zi drăguţă de vară, căutam să angajez tineri dornici de a-şi pune în valoare abilităţile, tineri competenţi şi muncitori. Uşa s-a deschis şi ai intrat tu, iar atunci instinctul matern mi s-a activat din nou. Am făcut ceva investigaţii aflând astfel că ai crescut la un centru şi da, eşti fiul meu. Am fost foarte fericită, voind să-ţi spun, mi-am făcut curaj, dar mi-era teamă, am spus că mă duc puţin să mă relaxez, prin urmare m-am dus la ştrand, numai că de la ştrand m-am întors o altă Aliela, pierzându-mi memoria. Mă uit acum la tine şi observ că eşti mult mai mult decât un tânăr curajos, eşti un model demn de respect, iubire şi admiraţie. Îmi înclin sufletul în faţa vitejiei şi încăpăţânării tale demne de film. Ai lângă tine o fată pe măsura aşteptărilor. Viaţa nu a fost până acum prea blândă cu nici unul dintre voi, dar acum a venit timpul să îşi ia revanşa. Vezi dragul meu Adonis, nici unul nu am fost sinceri, din teama de a nu ne pierde unul pe celălalt, nefiind conştienţi că purtările noastre tocmai asta au ffăcut. Fiule, crezi că eşti dispus să mă ierţi şi să încerci să ai încredere în mine?
Drept răspuns, cu lacrimi în ochi, se aşeză în braţele mamei sale punând copilăros capul pe umărul ei. Strălucirea sufletească, liniştea pe care o simţea acum, le emana parcă prin toţi porii.
-Mamă! Nu pot să cred că acest cuvânt nu îl citesc doar în poeziile lui Coşbuc, e cuvântul pe care am visat o viaţă să pot să-l spun cuiva. Azi pot să fac asta fără să-mi fie teamă, sau ruşine că nu am cui să-l spun. Nu mai contează nimic din ce a fost, important e că acum eşti alături de mine. Tot acest timp pe care nu l-am petrecut alături de tine m-a format ca persoană, învăţându-mă să delimitez binele de rău, indiferenţa de aroganţă, cum să mă comport cu oamenii şi mai ales, cum să fiu om! Ne-am regăsit şi nu voi mai lăsa pe nimeni să mi te ia.
-Andrei, orice mamă de pe acest pământ ar fi mândră că are un asemenea fiu, un geniu şi nu, nu sunt subiectivă şi nici nu exagerez când spun asta. Îţi mulţumesc ţie, dar mai ales sufletullui tău care printre nuanţe gri, a strălucit, picurând iubire şi bunătate.
-Andrei este, fără să exagerez unul din cei mai minunaţi şi sensibili oameni pe care i-am cunoscut. Încă din prima clipă când am intrat în firmă, manierele şi jovialitatea lui, i-au fost carte de vizită. Niciodată nu l-am putut considera un simplu coleg, ci mult mai mult decât atât. S-a luptat cu toată lumea în aflarea adevărului, fără să ştie că cea pe care o căuta cu atâta dorinţă era chiar mama lui. A avut atât de multe probleme, dar a ştiut mereu cum să şi le lase la uşa biroului, iar asta nu o pot face decât nişte oameni pe care viaţa ar trebui să-i răsplătească regeşte.
-Ia gata, cam mult sirop, nu vi se pare? Măi Aliela, te credeam prostuţă, dar se pare că te duce capu’, nu mă aşteptam ca nimicul ăsta să fie fiul tău. Acum, că s-au vărsat sticle cu sirop, ar trebui să introducem şi nişte sânge nu? Ia să vedem, care e primul voluntar? Hai mă, chiar nimeni? Ştiu că eu reprezint o importanţă majoră în societatea asta, dar puteaţi şi voi să profitaţi de oportunitatea de a lua o .decizie. Foarte bine, dacă nu vreţi, să începem cu… Andrei.
Pesimis îl luă pe Andrei, apropie pistolul, dar când era pregătit să tragă, în spatele lui veni Ariana, îi luă pistolul şi trase fără să mai stea pe gânduri. Pesimis, căzu la pământ inconştient. Optimis, se ridică imediat de pe scaunul lui, voind să-l ajute. Însă Andrei îl opri, imobilizându-i mâinile. Calmă, Ariana luă un telefon sunând la salvare. Îl luă cu extrem de multă grijă pe Pesimis, ieşind cu toţii în stradă. Îl puse pe o bancă, aşteptând. Ca niciodată, salvarea a ajuns extrem de rapid, l-au stabilizat pe Pesimis.
-Ne puteţi spune cine l-a împuşcat?
-Nu ştim. Răspunse Andrei. Omul ăsta era tare misterios şi cred că făcea numai lucruri în afara legii. Cine ştie ce „prieten”s-a supărat. Dar spuneţi-ne, va fi bine? A păţit ceva grav?
-Asta nu ştim să vă spunem decât după operaţie.
Cei 5 au urmat salvarea până la cel mai apropiatt spital. Imediat cum a fost dat jos din ambulanţă, Pesimis a fost condus direct în sala de operaţie. După mai bine de 4 ore, un medic a ieşit spunând:
-Operaţia a fost un succes! L-am putut salva pe pacient. Din păcate însă, glonţul i-a străpuns urechile, iar auzul său a fost pierdut în întregime. Va trebui să se ocupe cineva de el. Dumneavoastră sunteţi rude?Doriţi să-l vedeţi? I-ar face bine.
-Nu, nu suntem rude şi nici nu dorim să îl vedem. Le răspunse Aliela pe un ton formal. Atât timp cât viaţa nu îi este pusă în pericol, merită să sufere pentru tot ceea ce ne-a făcut. Nu mai aude? Nici o problemă, superioritatea lui a încetat aici. Puteţi să-l duceţi într-un loc unde să se ocupe cineva de el, să aibă cineva grijă de el acolo, pentru că nu mai merită să stea printre ceilalţi oameni. Înainte de a-l duce, faceţi-i cunoştinţă cu un om care are aceeaşi dizabilitate ca a lui, să vadă cât de bine se descurcă ceilalţi în comparaţie cu el, cât de extraordinari pot fi, câţi prieteni au, deşi au aceeaşi problemă. Totul pentru că nu se cred ceea ce nu sunt.
După ce au primit asigurări că Pesimis e bine, s-au urcat în maşină iar Andrei a zis:
-Roboţelu, tu faci o plimbare aproape, pe la minunata închisoare, aia cu gratii multe şi gardieni răi. Vii cu mine şi te predai. Ne-am înţeles? Întrebă el aproape urlând.
-Da, desigur. Oricum, nu-i mai pasă nimănui de mine.
-Vezi că ştii?
După un drum destul de relaxant, au ajuns în faţa secţiei de poliţie.
Au urcat, intrând în biroul şefului secţiei. Aici, după ce şi-a mărturisit vina, un mandat de percheziţie a fost emis pe numele lui Optimis. În timp ce anchetatorii îi percheziţionau casa, el răspundea la interogatoriu. Peste două ore, anchetatorii s-au întors cu probele. Înregistrări cu un conţinut explicit de violenţă, droguri şi acte false erau ascunse în casa lui Optimis. El a recunoscut că a fostobligatt de Pesimis să le ţină. Poliţiştii l-au arestat imediat, dându-i pedeapsa maximă.

Câteva luni au trecut pe nesimţite. Fericirea era acum parte integrantă din frumoasa familie. Micuţa Natalia era crescută cu dragoste şi iubire de Adonis, Aliela, Ariana şi Andrei. Era acum clasa i şi pe lângă şcoală, era foarte ocupată cu pregătirile de frumoasa nuntă a cuplului Ariana şi Andrei. Rochie de mireasă, verghete, restaurant, invitaţi, nici un detaliu nu era gata până nu era aprobat de micuţa Natalia.
-Andrei, să ştii că dacă mă uit bine la tine, tu eşti mai frumos decât păpuşile mele, de mii de ori mai frumos. Trebuie să le dai nişte lecţii de modeling, dar asta după ce mergiîn locul ăla unde o să spui DA. Acum grăbeşte-te, du-te şi ia-ţi costumul, limuzina ne aşteaptă, n-am timp să aştept după tine. Tu ar trebui să aştepţi după mireasă, nu ea. Haide odată că s-ar putea să mă supăr şi să nu te mai primesc! Să ştii că dacă nu vi, mă supăr şi nu mai dansez la nunta ta, nici eu, nici păpuşelele mele!!!
Sfârşitul poveştii!!!

Explicaţie suplimentară:
Dacă sunt cititori care se întreabă cum se poate ca Andrei să fie fiul Alielei, se poate, întrucât în poveste nu ni s-a specificat vârsta ei, doar acum, la final aţi aflat-o.

Iată-mă ajunsă acolo unde mi-am dorit în ianuarie, adică la finalul micuţei cărţi. Dorinţa mea de a vă surprinde s-a transformat în 16 capitole, multe emoţii şi lucruri valoroase pe care le-am învăţat! Vă mulţumesc din inimă pentru tot şi abia aştept să văd ce părere aveţi despre final! Vă aştept cu inima deschisă comentariile!

 

„Scrie Povestea Ta,” două zile în care am câştigat mai mult decât o diplomă!

Într-o zi superbă de toamnă, telefonul a început să sune. Răspund somnoroasă.
-Alo, Delia? Livia sunt. Uite de ce te-am sunat, noi organizăm nişte ateliere de scriere creativă pentru addolescente, ai vrea să participi şi tu?
-Wow, foarte frumoasă iniţiativă! Bineînţeles că da!
Ei bine, iar acel weekend superb, a fost 23-24 septembrie 2017. Attât de splendid, genial şi emoţionant a fost totul,în cât merită un întreg articol pe acest blog! Să nu mai pierdem timpul.

Sâmbătă, 23 septembrie:
Ziua a început într-o atmonsferă relaxantă, dar destul de emoţionantă. Trebuia să cunosc încă 6 participante, de vârstă apropiată cu mine, fete superbe, trebuia să aflu 6 poveşti de viaţă costumate în 6 adolescente minunate, pe care odată ce le vezi, nu ai cum să nu fi tentat să îţi rupi din timpul tău pentru a le cunoaşte. Până la sosirea participantelor, am stat de vorbă cu Livia, organizatoarea proiectului. Livia este tipul acela de persoannă, pe care dacă ai avut ocazia să o cunoşti, îţi dai seama că trebuie cu orice preţ să facă parte din cercul tău de persoane apropiate. Cu vocea blândă, caldă şi melodioasă, a animat discuţia timp de aproape o oră. Am vorbit despre atâtea lucruri, şcoală, pasiuni, proiecte. Mergea prin încăpere grăbită, având grijă ca toate lucrurile pentru curs să fie pregătite. După aproximativ o oră, a venit prima participantă, apoi a doua, a treia şi uite aşa toate cele 6 adolescente şi-au făcut apariţia rând pe rând! Le-am cunoscut astfel pe Cristina, Patricia, Alexia, Monica, Doroteia şi Ana Maria, 6 oameni cu pasiuni, visuri şi idealuri comune cu ale mele, 6 voci atât de diferite, dar atât de asemănătoare, ce au strigat timp de două zile cât de importante sunt scrisul şi cititul.
După ce ne-am prezentat fiecare, am început exerciţiile. Ele au fost din cele mai diverse, de la a alege o fotografie de pe masă, pe baza căreia să facem o poveste, până la a ne imagina că suntem pe o insulă, barca se strică, pot pleca doar două persoane, iar fiecare dintre noi a trebuit să le convingem pe celelalte că noi trebuie să supravieţuim, profesia noastră de pe bileţel fiind cea mai importantă. Eu am fost prezentatoarea emisiunii „Viaţa Satului” şi se pare că da, oamenii voiau să îi fac cunoscuţi, aşa că eu am putut să supravieţuiesc, convingându-i cât de importantă sunt. În a doua parte a zilei am cunoscut-o pe Ema, o foarte talentată scriitoare de poezii de la care am avut de învăţat o mulţime de lucruri valoroase! Am făcut şi aici exerciţii menite să ne antreneze creativitatea. A trebuit să scriem despre lucrul de care ne e cel mai frică. A trebuit să ne imaginăm că avem un ou, despre care trebuia să scriem o poveste. Am primit sfaturi şi am pus întrebări.

Duminică, 24 septembrie:
Prima parte a dimineţii am lucrat tot cu Livia. Vocea interioară, emoţiile şi noi din trecut a trebuit să ieşim la lumină, în nişte exerciţii care mi-au produs trăiri foarte puternice. Scrisoarea pe care a trebuit să i-o redactez Deliei din trecut, reprezentarea vocii mele interioare, s-au transformat în amintiri greu de scos din… aş fi spus un cuvânt obişnuit mie dar n-am voie să-l folosesc, intuiţi voi despre ce e vorba! În a doua parte a zilei, am lucrat tot cu Ema un timp, după care invitata ei, Anca, o scriitoare de proză scurtă, şi-a pus la dispoziţie întreaga pricepere, tot talentul şi toată răbdarea pentru a ne răspunde la întrebări şi a ne povesti cum a început să scrie.

Au fost două zile de curs intensiv, două zile în care am râs şi plâns, două zile în care ceva din Delia s-a îmbunătăţit. Am primit feetback la scrierile mele, am învăţat că ar trebui să mă gândesc mai mult la mine. Am fost sfătuită să nu-mi fie teamă să scriu despre zona sunetelor şi a vocilor, să nu îmi fie teamă să aduc ceva diferit. Am învăţat să îmi caracterizez personajele înainte de a mă apuca de scris, să îmi iau mai multă libertate în exprimarea gândurilor. Am cunoscut fete de vârsta mea care în prima zi erau sfioase în a comunica cu mine, fete care vedeau că sunt diferită, dar nu îîndrăzneau să mă întrebe de ce, iar în a doua zi, văzând că sunt la fel ca ele, mi-au devenit prietene pe care nu am cum să le uit vreodată. Nu prea ştiu cum secundele astea şi-au permis să treacă, nu ştiu cum am putut să simt atâtea stări într-un timp atât de scurt, dar ştiu că sunt o norocoasă că am fost aleasă să cunosc oameni absolut încântători.
Mulţumesc Livia pentru că datorită ţie celelalte fete m-au perceput normal, mulţumesc pentru momentele în care mă asigurai că totul va fi bine, pentru sfaturi, pentru că ai transformat weekend-ul într-un vis ce a prins aripi către cunoaştere. Mulţumesc celor două scriitoare pentru că m-au încurajat să îmi fructific pasiunea, oferindu-mi sfaturi constructive şi preţioase, pe care promit că încerc să le pun în practică. Mulţumesc fetelor pentru că mi-aţi oferit o colecţie de fotografii mentale cu zâmbetele voastre, mulţumesc pentru ajutor, pentru deschidere, pentru că aţi vrut să păstrăm legătura şi după!
Dacă cunoaşteţi vreo adolescentă pasionată de scris şi citit, puteţi să o îndrumaţi către acest curs, e o oportunitate minunată de a-şi face noi prieteni cu pasiuni comune!

Voi fi sinceră, poate că exerciţiile pe care le-am făcut le voi uita, dar mâinile care mi-au scris, vocea care m-a invitat, care mi-a dat asigurări să scriu cum simt, fetele cu care am împărtăşit din pasiuni şi experinţe de viaţă, nu le voi uita niciodată! Pe lângă diploma de participare, am câştigat sfaturi şi prieteni wow! Mulţumesc tuturor!

Capitolul 15. Misterul învăluie totul!

Ariana şi Andrei l-au urmat curioşi pe Pesimis! După ce a ieşit din birou, el s-a îndreptat grăbit către un taxi. Ei s-au urcat imediat în altul, urmărindu-l. După mai bine de o oră de mers pe străzile aglomerate ale Bucureştiului, taxiul s-a oprit la ieşirea din oraş. Ariana şi Andrei au coborât şi ei, s-au îndepărtat şi aşteptau nerăbdători să vadă ce urmează. Pesimis a coborât relaxat din taxi, urmat fiind de Optimis.
-Ariana, Optimis ăsta înţeleg că-i prost, dar atât de prost încât să vină chiar peste tot unde îi ordonă Pesimis?
-Da, foarte intrigant, hai să vedem ce se întâmplă în continoare!
După ce maşina a plecat, Optimis se uită în jur câteva secunde, dar nu observă nimic.
-Gata şefu’, nu e nimeni, spuneţi ce treabă aveţi cu mine!
-Prostule, am văzut că nu e nimeni, nu trebuie să spui, te poate auzi cineva!
-Iertaţi-mă şefu’, ia să auzim, ce treabă aveţi cu mine?
-Taci, că altfel nu mai pleci viu de aici. Vorbeşti mult şi nu ţi-am permis eu. Ascultă foarte bine ce îţi spun acum, vei face în tocmai cum îţi ordon. Eu voi pleca pentru câteva zile cu Ariana, eşti primul care află, dacă scoţi vreun cuvinţel în firmă, poţi să îţi faci planuri pentru o internare de urgenţă. Le spui celorlalţi că am fost invitat la o conferinţă la Paris, uite aici o invitaţie pe care trebuie să le-o prezinţi. Ai înţeles?
-Eu am înţeles şefu’, dar din câte ştiu Ariana şi dumneavoastră nu aveţi o relaţie prea…
-Vezi pistolul ăsta? Dacă mai ai vreo întrebare, îţi va răspunde el în locul meu. Te ascult acum, ce mai vrei să mă întrebi?
Pesimis a făcut câţiva paşi în spate, a îndreptat ameninţător pistolul către Optimis şi a început să se apropie încet, legănându-l uşor.
-Nu, am înţeles exact tot ce trebuie să fac!
Optimis a plecat alergând şi tremurând către autobuzul care tocmai venea. Ariana şi Andrei, şocaţi de cele întâmplate, se luară de mână şi aşteptau stupefiaţi următoarea mişcare a lui Pesimis. El traversă grăbit strada şi o luă pe o potecuţă îngustă. Potecuţa dădu într-o pădure deasă. Cu paşi siguri, începu să meargă prin pădure de parcă ar fi cunoscut-o, venind de multe ori aici. Întunericul învăluia totul, doar sunetele înspăimântătoare ale animalelor sălbatice mai acompaniau văzduhul. Crengile ascuţite cădeau din copaci, sângerându-le picioarele. După o oră de mers prin pustietate, Pesimis ajunse în faţa unei porţi bine ferecate. Dădu un telefon scurt, iar un domn înalt, neglijent îmbrăcat, cu părul scurt şi unsuros, îi deschise repede. Cei 2 îşi strânseră mâna şi intrară într-o curte mică, plină de praf şi mizerie. Andrei şi Ariana se strecurară încet, fără ca cei 2 să bage de seamă, fiind mult prea concentraţi la discuţia lor!
-Pesimis, ce cauţi aici? Ne-ar putea afla secretul cineva în orice clipă, te rog să pleci urgent!
-Tu nu eşti în situaţia în care să-mi spui mie ce să fac! Voi sta cât vreau eu aici, dacă tu eşti prost, naiv şi te îndrăgosteşti de cine nu trebuie, n-am ce să-ţi fac! Ştii cât timp mai ai la dispoziţie să rezolvi totul nu? Hai, spune-mi, te-ai gândit la ceva?
-De asta sunt prietenii. Nu, nu m-am gândit, dar tu ai rezolvat?
-Nu adonis, nu am rezolvatt nimic. Pentru că Andrei şi Ariana mi-au încurcat toate planurile, au descoperit substanţa şi Ariana a predat-o poliţiei. Prin urmare nu am mai putut să i-o dau Alielei.
-Pesimis, te rog, nu-mi poţi face asta, asta înseamnă că o să-şi recapete memoria iar eu şi fetiţa mea vom fi omorâţi de Serviciile Secrete.
-Trebuia să te gândeşti la asta înainte să te îndrăgosteşti ca un prost de ea. Dacă îţi păsa de Natalia, ai fi avut mai multă grijă de ea. Mâine vine şeful tău să vadă dacă ţi-ai îndeplinit misiunea. Ce îi spui?
-Nu am nici o idee. Dar ia spune-mi, Aliela cum se mai simte? Ai făcut-o să se îndrăgostească de tine? Îşi mai aminteşte de mine?
-Nu am apucat să o fac să se îndrăgostească de mine şi nici nu cred că voi mai apuca. nu, din fericire de tine încă nu-şi aminteşte, dar dacă nu îi administrez substanţa aia, în curând o să-şi amintească şi o să te caute, pentru că proasta aia chiar te iubeşte!
-Dar Natalia, prinţesa mea ce mai face?
-Prinţesa ta e cam stresantă, pune multe întrebări, iar dacă tăticul ei nu găseşte rapid o soluţie să iasă din problema asta, o să fie luată de Serviciile Secrete şi în cel mai bun caz o să trebuiască să lucreze pentru ele când va fi mare. Le-am spus că e adoptată şi am vrut să o dăm în Plasament, dar tatăl răniţilor, Andrei, nu ne-a lăsat, să nu cumva să mă tragi la răspundere, că îi spun şefului tău tot. Acum gândeşte-te la o soluţie. Eu aştept.
-Nu ştiu, îmi pare rău că am făcut atâţia oameni să sufere, dar îi voi spune adevărul, că m-am îndrăgostit de un prost de fata care pentru organizaţie nu era decât un experiment.
-Ţie nu-ţi place să fii în viaţă? Ai auzit că e frumos printre îngeri şi vrei să încerci şi tu? Adonis, acum ţi-a înviat brusc conştiinţa? Vrei să devi protectorul răniţilor? Cred că nu vei trece testul lui Andrei. Prostule, gândeşte-te la o scăpare. şi lasă glumele. Ce faci?
-îmi pare rău că va trebui să apelez la asta, dar e singura soluţie ca eu şi fica mea să nu păţim ceva. O voi lua şi o voi ţine pe Aliela ostatică, explicându-i situaţia şi o voi obliga să spună Serviciilor Secrete exact ce vreau eu.
-În sfârşit creerul tău s-a pus în funcţiune. Voi da un telefon iar Aliela va fi adusă în maxim 3 4 ore aici. Te ajut şi eu să o facem să tacă, îmi face mare plăcere. Cât despre Ariana şi Andrei, lasă totul în seama mea! Dar ia spune-mi, cu Emilia, mama Nataliei ai mai vorbit?
-Nu, de când s-a născut fetiţa am pierdut de tot legătura cu ea! Mi-a fost frică să o contactez, deşi o iubeam, mi-a fost teamă să nu îmi pierd slujba, ştii că Serviciile Secrete nu îmi permiteau să am o relaţie! Am pierdut legătura, ea a plecat în Canada, eu am rămas să spionez oameni pentru Serviciile secrete.
-Foarte bine ai făcut, un lucru bun de care eşti capabil, iubirea nu are ce căuta în vieţile noastre! Iubirea e ca o insectă nefolositoare societăţii, odată ce ai contact cu ea, greu mai e să o scoţi din suflet, iar mila, empatia şi căldura umană, specifice oamenilor proşti şi slabi, sunt bune prietene cu ea. A fi puternic înseamnă să ştii când să dai cu pumnul impunându-ţi ferm opiniile în faţa celorlalţi!
În timpul acesta, Ariana şi Andrei, ascultau şocaţi, uimiţi şi revoltaţi întreaga conversaţie. Ariana puse tandru capul pe umărul lui Andrei şi începu să lăcrimeze. El îşi puse mâna pe mijlocul ei privind-o languros.
-Draga mea, oamenii sunt atât de imprevizibili uneori, încât sunt capabili să ne rănească sufletele aproape iremediabil. Nu lăsa tristeţea să te acapareze, vreau să te văd zâmbind!
-Andrei, viaţa e mult prea nedreaptă. M-a întrebat cumva dacă sunt pregătită să mă facă să sufăr? Mi-a cerut permisiunea să îmi aducă trecutul în prezent, intrând cu atâta brutalitate în sufletul meu? Îţi spun eu, nu! Mi-a dat testul suferinţei, dar nu m-a trecut nici măcar introductiv prin paginile stufoase ale materiei. Am luat 2, pentru că nu am ştiut să îi răspund la situaţia prezentată în test. Mi-a frânt aripile şi mi-a răpit una din cele mai dragi persoane, dar legea nu a pedepsit-o. Continuă să mă rănească zilnic, sarcastică şi sfidătoare, îmi aduce aminte în fiecare dimineaţă că şi-a folosit influenţa şi puterea pentru a-mi fura sora, iar eu, nu am putut să o pedepsesc! Andrei, el era omul din fotografie, mi se părea cunoscut, dar nu îmi puteam da seama cine e. Acum, că l-am văzut, toate amintirile au dat năvală la uşa inimii mele şi au intrat fără să fie invitate. Emilia e sora mea, s-a îndrăgostit cu toată fiinţa de Adonis în timpul studenţiei. Amândoi erau studenţi la informatică, au ieşit la o cafea, la un film şi uite aşa s-a legat ceea ce părea a fi o relaţie după care merită să se facă un roman. Timpul a trecut ca vântul, sora mea a rămas însărcinată iar el a părăsit-o spunându-i rece şi simplu: „Eu am alte planuri acum, vezi tu ce faci”. După aceea legătura s-a pierdut, sora mea a născut fetiţa, dar a suferit complicaţii la naştere şi a decedat. Gândurile îmi alergau haotic, aş fi vrut să arunc suferinţa, aşa cum arunc lucrurile de care nu mai am nevoie, dar sufletul îmi era amorţit de durere, furie şi teamă de necunoscut, aşa că am acceptat testul propus de destin. Am îngrijit minunea de fetiţă câteva zile, dar fericirea avea multe comenzi, aşa că s-a hotărât să dispară brusc, aşa ca fiinţa cu nume şi trăsături umane, Adonis! Într-o zi un domn a venit şi ne-a luat-o, ameninţându-ne că dacă vom îndrăzni să o căutăm vom pierii cu toţii. Ne-am speriat, egoismul reuşise să pună stăpânire pe vieţile noastre, frica se instalase comod pe canapeaua sufletului iar iubirea deşi încerca să-mi şoptească ceva, mă prefăceam că nu o aud. Uite aşa au trecut 5 ani, în care credeam că fetiţa nicimăcar nu mai e vie, fără să ştiu cărecent, eram la un pas de ea.
-Nu doar că Dumnezeu te-a înzestrat cu un chip precum al unei prinţese, ţi-a dat un suflet aurit, strălucitor ca stelele, dulce ca mierea, cât despre căldura umană pe care o deţine, toate razele dacă s-ar aduna nu ar putea lumina mai tare decât o faci tu prin fiecare cuvânt, prin fiecare literă ce se unduieşte pe vocea ta precum o muzică liniştitoare. Dacă aş fi pictor, cea mai valoroasă operă de artă pe care aş putea o deţine ai fi tu. Dacă aş avea talent la cântat, melodia mea preferată, cu care mi-aş dori să fac milioane de vizualizări, ar fi vocea ta. Ai trecut prin greutăţi ce merită povestite într-o carte şi totuşi, Ariana a crescut personal mai mult decât 100 de oameni, te-ai făcut mai puternică, pregătită să te lupţi cu nedreptatea, cu oamenii şi răutăţile, ai învins sarcasmul, deşi părea că nu ai arme, iar asta nu o poate face decât un om costumat într-o emoţionantă lecţie de viaţă! Vei vedea că tu şi micuţa Natalia veţi fi împreună şi nimeni nu o să vă mai poată despărţi vreodată. Adonis, deşi e tatăl ei, la cât rău a făcut, nu are dreptul să îşi crească fetiţa. Nici măcar nu i-a păsat de ea. Pentru el o amărâtă de slujbă a fost mai importantă, cu slujba să rămână. Abia aştept să îl întâlnesc! Nu vrei să ştii ce îi fac şi zic!
-Toate frumoasele cuvinte pe care mi le-ai spus cu atâta plăcere şi bucurie sunt dublate pentru tine. Mă bucur din inimă că am trăit ziua să te cunosc! Păi şi, ce facem acum? Cum o salvăm pe Aliela? Când vorbim cu Adonis?
-Pe Aliela nu avem cum să o salvvăm decât în momentul în care vine aici, dacă ne-am duce după el, am da de bănuit, aşteptăm să vină Pesimis cu ea şi atunci intervenim şi noi, cât despre Adonis, aşteptăm să plece Pesimis şi mergem să vorbim cu el, pe Aliela trebuie să o aducă, pentru că altfel îl ceartă superiorii. Până atunci, hai să-l sunăm puţin pe Optimis, mai trebuie să ne mai şi amuzăm puţin nu?
-Mda, o idee excelentă, puţin zâmbet nu strică, te rog, fă-mi plăcerea să mă amuz de conferinţa de la paris, sau de cina cu mine! Apropo, prefer Caracatiţă şi Sushi. Dar hai să vedem dacă servitorul Optimis îmi poate satisfacepoftele culinare.
Ariana scoase telefonul şi îl sună pe Optimis. Acesta nu răspunse la primele apeluri, dar după mai multe înceărcări vocea de la capătul firului a zis pe un ton amabil:
-Frumoasa, minunata, drăgălaşa şi modelul meu de colegă, ce mai face una din cele mai competente colege din câte s-a văzut? Cu ce pot să vă fiu de folos?
-Vezi că vânzătoarea de la colţul blocului nu mai are zahăr, ai fi amabil să îi mai dai din dulcegăriile tale? După aia să ajuţi şi albinele cu miere, ştiu că nici de aia nu duci lipsă. Optimis Optimis, tot prost şi laş ai rămas. Mă gândeam că noaptea e un prilej bun, dar m-am înşelat. Ia spune-mi, eşti la birou? Unde e Pesimis ai idee?
-Domnul Pesimis nu poate veni pentru ceva timp la birou. Este la o conferinţă în Paris, pentru a reprezenta firma. Dar dacă doriţi, îi pot transmite eu ceva.
-Vai săracul, nu i s-a spart nici un vas de sânge până acum? Cum a putut să depună atâta efort? Şi unde anume în Paris, trebuie să-i trimitem ajutoare nu? Tu te descurci cu tot, ai nevoie de ceva? O apiţă, un om care să îţi spună ce şi cum să faci?
-Păi nu mi-a dat o adresă exactă, nu ştiu unde este. Mă descurc, dar dumneavoastră şi domnul Andrei nu veniţi mâine?
-Păi nu ştiu, depinde de vânt, dacă circulă cu o viteză normală venim, dar să vedem dacă nu intervin alte conndiţii meteorologice nefavorabile. Să vedem dacă mai vrea vântul să ne ia în zbor. Încă nu ştim. Bine, m-a invitat şi Pesimis la cină, am înţeles că pe tine te-a plătit ca servitor nu?
-Dacă sunteţi sarcastică nu rezolvaţi mare llucru. Sigur, dacă vreţi un anumit fel de mâncare, se rezolvă! Doriţi ceva mai sofisticat nu? Auziţi da unde e restaurantul?
-Pe un acoperiş de bloc, nouă aşa ne place, să mâncăm la înălţime! Nu mă roboţelu, nu vreau nimic!
-A, păi bine atunci, vă las şi vă aşteptăm la birou!
-O, stai, stai, ai bani de drum? Pleci în munţi, te-ai hotărât însfârşit? Vezi că sunt nişte pietre uriaşe pe măsură ce îi urci, e o senzaţie foarte plăcută să cazi de la înălţimi, e inedit, încearcă, nu ai ce regreta!
Optimis îi inchise Arianei. Câteva minute au trecut într-o linişte totală.
-Adonis plec acum, mă duc să ţi-o aduc pe Aliela, să o facem să spună ceea ce trebuie, să fii pregătit, în 3 4 ore vin cu ea. Ai grijă, când vin, să nu ţi se activeze iar instinctele alea de erou, pentru că nu eşti nici pe departe unul! Am plecat!
După ce au aşteptat ca Pesimis să plece, ariana şi Andrei s-au apropiat şi au bătut la uşă. Convins că era Pesimis care a uitat ceva, Adonis a deschis relaxat. Când a revăzut-o pe Ariana, faţa s-a înroşit, mâinile făceau gesturi incontrolabile.
-aaa ariana? Doamne cât timp a trecut de când nu te-am mai văzut, de unde ştii că sunt aici? Haide, intră te rog!
Ariana şi Andrei au intrat într-o încăpere mică, insalubră, cu ferestre crăpate, praf pe pereţi şi mult întuneric. Pe măsuţa din mijloc, stăteau o lumânare aproape stinsă şi câteva cărţi îngălbenite de timp. Pe pat era o pătură ruptă şi foarte murdară, iar câteva musculiţe se plimbau nestingherite pe farfurioara cu mâncare.
-Viaţa asta îţi lasă uneori falsa impresie că toate planurile, deciziile şi acţiunile tale sunt cele mai bune, că vor funcţiona pe o perioadă nelimitată, dar mai ales că cei din jurul tău nu vor fi afectaţi. Ei bine şi vine momentul revelator în care tot zidul gri din răutate, intoleranţă şi egoism se destramă pas cu pas, iar fiind că bunătatea nu a fost o cărămidă a zidului, rămâi pe drumuri. În această nouă situaţie, orgoliul tău se dublează, iar a apela la ajutorul celor dragi sau a-ţi cere scuze ţi se par situaţii umilitoare. Prin urmare preferi să îţi ei sabia şi să o înfigi fără milă în sufletele celor ce te iubesc necondiţionat! Contează că un suflet însângerat nu are vindecare, sau că rănile verbale îţi lasă cele mai urâte cicatrici? Pentru tine nu, viaţa ta ce începea colorat şi frumos, s-a transformat într-o filă urâtă, plină de mâzgăleli pe care nu le mai poţi şterge. Am fost aici Adonis, eu sunt Ariana despre care ţi-a vorbit Pesimis, iar el e Andrei, băiatul ăla rău, incompetent şi prost pe care ţi-l descria Pesimis, băiatul care cu preţull propriei libertăţi ţi-a salvat fetiţa. dacă nu era el, Pesimis o ducea departe şi nu îi păsa de consecinţe. Noi ne-am angajat la firma de IT, atunci când Aliela era sănătoasă, ne-a promis că după ce terminăm facultatea putem veni la ea. Doar că după terminarea facultăţii, surpriza am avut-o noi, găsindu-l pe să nu-l numesc, încercând să facă pe şeful. Am găsit angajaţi care îşi cereau scuze în faţa lui pentru cele mai neînsemnate lucruri, am găsit angajaţi care insistau ca el să îşi rezolve problemele cu orice preţ, am găsit o întreagă firmă speriată de un om care nici măcar nu era şeful nostru. Doar că singurii oameni care luau şi iau atitudine suntem noi 2, pentru că restul se pare că nu sunt prea deranjaţi de abuzurile pe care le face. Am întrebat nu o dată, ci de zeci de ori, cine e fata care ne-a intervievat, dar nu am primit răspunsuri. Fetiţa ta a venit la Andrei pentru că Pesimis se comporta oribil cu ea şi apropo, nu e singur, e cu Maria, o altă fiinţă fără suflet. Violenţa nu mai spun, era prezentă mereu în comportamentul lui, ei şi într-o zi când a plecat la spital, bineînţeles minţind că i s-a făcut foarte rău, pentru a-l salva pe Andrei de la închisoare, convinsă fiind că nu avea cum să o răpească pe fetiţă, m-am decis să-i caut prin birou lui Pesimis, astfel printre altele, am găsit sticluţa şi fotografia cu un chip care îmi părea cunoscut. După ce le-am predat poliţiei, i-am cerut explicaţii, dar normal că nu au fost unele mulţumitoare. Ei şi uite aşa ne-am decis să-l urmărim, gândindu-ne că vom afla lucruri şocante. se pare că nu ne-am înşelat! Acum te ascult, ai să-mi dai nişte explicaţii nu?
-Înţeleg! E normal să fii supărată pe mine, dar găsisem şi eu serviciul ăsta, nu credeam că va genera atâtea situaţii neplăcute. Îţi mulţumesc Andrei pentru că mi-ai apărat fetiţa, dar oricum nu prea am ce să fac, dacă îndrăznesc să comentez la el, fica mea cine ştie ce va păţi. Aşa că destinul va decide şi sunt sigur că mămica ei are grijă de ea.
-Da, mulţumiri din astea formale de dragul conversaţiei nu-mi trebuie. Tu nu meriţi să ai grijă de această fetiţă. Nici în ultimul moment ţie nu îţi pasă de ea, ci de slujba ta cea bine plătită. Un suflet nu e o hârtie de la birou şi nu, nu se rezumă nici la vreo misiune, dar obiectele vorbitoare nu pot ştii asta. Îmi vine să te iau şi să te izolez de restul lumii, încercând să te opresc din a mai face rău, dar tu n-ai conştiinţă, ci nişte butoane numite simţuri, instincte, reflexe ETC, cu ajutorul cărora îndeplineşti sarcinile ce ţi se dau. Eşti un munte de prostie şi răutate de care nimeni nu are nevoie. Explică-ne şi nouă, măcar atât merităm, cine e Aliela şi de ce vrei să-i faci rău?
-O să o iau cu începutul, oricum nu mai am nimic de pierdut şi voi fi nevoit să fac ceva îngrozitor pentru a nu fi dat afară sau mai rău. Când eram student, m-am îndrăgostit de Emilia, sora Arianei, totul a fost minunat până în momentul în care ea a rămas însărcinată. Eu atunci primisem o ofertă de nerefuzatt pentru cariera mea la început de drum, să lucrez pentru Serviciile Secrete. Am acceptat fără să mai stau pe gânduri. Doar că mi se făcuse dor de fetiţă, aşa că după ce s-a născut, m-am înarmat, m-am deghizat şi am venit la Ariana şi părinţii ei. Am întrebat unde e mama fetiţei iar ei mi-au răspuns că e în Canada, atunci le-am luat fetiţa şi i-am ameninţat, spunându-le să nu o caute niciodată. Am avut grijă de ea câteva săptămâni, dar misiunile diverse şi locurile în care trebuia să fiu nu-mi mai permiteau să am grijă de ea, aşa că am lăsat-o într-un centru. După 2 ani, viaţa mea avea să se schimbe brusc. Trebuia să o spionez pe Aliela, fica unei familii extrem de bogate din oraş, pentru a ne oferi informaţii despre conturile bancare, firmele, părinţii ei şi aşa mai departe. Prima dată trebuia să ne căsătorim, ffăcând-o astfel să prindă încredere în mine. Trebuia să fiu romantic, arătându-i că o iubesc. După ce ne-am căsătorit însă, promisiunea pe care o depusesem în faţa Serviciilor Secrete, anume că nu mă voi îndrăgosti de ea, nu prea mai era valabilă. Voiam un copil, dar cum nu aveam voie, am rugat-o pe Maria, cea mai bună prietenă a mea din copilărie să-mi adopte fetiţa în schimbul unei sume de bani, pe care i-o plăteam lunar. Încet -încet Aliela şi Maria s-au împrietenit şi uite aşa Aliela a devenit apropiată de Natalia, doar că într-o zi am primit un telefon din partea şefilor. Telefon prin care mi se aducea la cunoştinţă că în cel mai scurt timp trebuie să îi dau Alielei o substanţă prin care ea trebuie să-şi piardă memoria, iar noi am afla astfel tot ce ne interesează. Doar că eu mă îndrăgostisem de ea şi nu am putut să o fac. Aşa că într-o seară, când a plecat la bucătărie, am ieşit încet-încet din casă, delegându-i sarcina asta lui Pesimis. Era planul perfect, ea mă credea dispărut, nu bănuia nici o clipă că era o parte dintr-un experiment. Eu i-am trimis o scrisoare, să fac totul şi mai real, făcând-o să aibă falsa impresie că odată şi odată mă va găsi. Ei, în câteva cuvinte asta e întreaga poveste. Nu, Aliela nu şi-a pierdut memoria într-un accident, ci din cauza noastră.
Pentru minute bune Ariana şi Andrei au rămas fără cuvinte, se uitau unul la altul, punându-şi aceeaş întrebare: „de ce”? Ariana a zis după ceva timp cu o voce joasă, dar fermă:
-Ţi-e teamă că acum vei face un lucru îngrozitor? Ai ceea ce se numeşte teamă? Într-o lume ideală, oamenii ca tine ar trebui să nu existe, dar lumea aia e doar în vise. Ar trebui să mă răzbun, sau să îţi răpesc ceva, dar constat că de răpit nu am ce, tu eşti un om uitat de lume şi singuri,iar răzbunarea numai dovadă de inteligenţă nu e. Eu o să fiu bună şi îţi voi spune ceva, sora mea nu era în Canada, ci murise la naştere, dar tu atât ai dreptul să ştii despre ea, nimic mai mult, nimic mai detaliat. Ţi-e frică să nu păţească fetiţa ta ceva? Nu, ţie ţi-e frică să nu se întâmple ceva cu conturile tale bancare. Stai liniştit, nu intră la apă, nu pot fi făcute să sufere, iar dacă spre fericirea mea îţi vor fi distruse, furate, bani se mai pot face. Poate că acum nu conştientizezi, dar un cuţit ţi-a străpuns sufletul, picurându-ţi în el o picătură de venin ce de-alungul zilelor ţi l-a umplut pe tot. Calitatea de tată e un privilegiu de care nu eşti capabil şi pe care nu îl meriţi. Calitatea de om e o diplomă pe care viaţa a scris greşit destinatarul. Dar ascultă-mă cu atenţie, lucrurile nu vor rămâne aşa. Toate faptele tale vor avea consecinţe pe care tu singur le vei suporta. Fata aia şi-a sacrificat viaţa, timpul şi prietenii, nici nu ştim unde e, asta doar pentru tine, iar tu i-ai furat sufletul, punându-i pe alţii să îl hrănească cu substanţe, astfel făcându-l atât de confuz. Noi acum ne retragem, am auzit tot ce voiam să auzim! Ne vom mai vedea cu siguranţă!
Ariana şi Andrei au ieşit afară, aşteptând momentul în care Pesimis va veni cu Aliela.

18 steluţe! Tort, zâmbete şi cadouri!

Am stat minute bune
Cuvintele le-am prins
Le-am luat tip-til pe toate
Legându-le într-un vis!
Am folosit peniţa
Redând astfel în rânduri
Măcar o părticică
Din ale mele gânduri!
Într-o zi de toamnă
Când soarele ne-ndeamnă
Să-l mai privim puţin
Câteva sentimente
Încet la mine vin.
Iubirea, veselia
De mâini uşor m-au prins
Făcând din al meu suflet,
Un scurt, dar frumos vis

Un vis ce deşi s-a terminat, va rămâne în sufletul meu întreaga viaţă. Nu voi putea să uit vreodată că am vorbit la microfon, că a fost prima petrecere la care am dansat din tot sufletul, că am primit atâtea flori de la oameni frumoşi, nu voi putea să uit vreodată corul de voci care mi-au cântat „La mulţi ani” spunându-mi că mă iubesc, nu voi putea uita orele în care mă stresam să fie totul perfect. Ei bine, acum a venit timpul să încerc să vă transmit, aşa cum ador eu să fac, adică în scris, o parte din emoţiile mele trăite într-una din cele mai splendide zile din viaţa mea!

Tic, tac, tic,tac, în ultimele zile timpul se transformase radical. Avea secunde îngrozitor de lungi, minute nepermis de multe şi zile ce luaseră forma unor vietăţi stresante care nu voiau să plece. După o lungă aşteptare, a venit ea, frumoasă, dulce, elegantă, rafinată şi imprevizibilă. A venit vineri, ziua ce s-a jucat cu sufletul meu fără să îmi ceară permisiunea timp de mai bine de 24 de ore. A făcut-o însă atât de bine, încât jocul de emoţii, spectacolul trăirilor duse la extrem şi unduirea fină a momentelor de neînlocuit, m-au făcut să mă simt de milioane, atunci, acum şi fără doar şi poate peste ani, când îmi voi aminti.
Vineri, 8 septembrie, m-a prins legănată de vise, i-a fost teamă să mă trezească şi mi-a trimis oameni dragi, care m-au făcut să îmi dau seama cât de norocoasă pot fi că i-am cunoscut! Telefonul meu a început să sune, am întins mâna şi am răspuns, convinsă fiind că nu-i nimic important.
-Alo, Delia, Livia sunt, ne-am cunoscut la spectacolele de teatru pe care le-am făcut împreună. Ştiu că tu eşti pasionată de scris, citit, uite, noi organizămnişte ateliere pentru adolescente. În cadrul lor vom avea diverşi invitaţi din lumea literară, ei vă vor spune cum e relaţia cu editurile, vom face diverse exerciţii. Ai vrea să vii?
Nu are rost să vă mai spun răspunsul meu, cred că deja îl intuiţi. Dar, despre asta voi scrie la momentul potrivit.

Ei bine, ziua mea începuse mai mult decât excelent. M-am dat jos din pat ţopăind şi am mers către bucătărie. Am mai discutat puţin cu sora mea şi am rugat-o să se ducă să îmi ea baloane pentru petrecere. Doar că pe lângă o punguţă cu baloane de mărimi, forme şi culori diverse, s-a întors şi cu un superb buchet de trandafiri şi o cutie de bomboane. Am luat emoţionată cadoul, am lăcrimat şi am îmbrăţişat-o strâns pentru că da, trandafirii şi bomboanele alea nu mi-au trecut doar prin mâini, ci prin întreg sufletul, mi l-au îndulcit, acoperindu-mi-l cu cea mai frumoasă imagine din lume, imaginea unui om cu chip de înger!

După-amiaza m-a prins pregătită să ies în oraş pentru a-mi căuta cea mai frumoasă şi spectaculoasă rochie pentru eveniment. Aici, o întreagă aventură. Am intrat în primul magazin, convinsă fiind că trebuie să îmi găsesc ceva din atâtea modele.
-Asta e prea simplă, are doar voal şi atât, nu-mi place.
-Mda, asta e drăguţică, dar bretelele astea parcă-s prea simple.
-Ce e mă asta? Pe asta vrei să o iau eu? Păi asta e prea lungă şi are doar o cureluşă, nu vreau!
Am văzut zeci de rochiţe, mi le amintesc şi acum, toate mi s-au părut prea simple. Ok, mergem în magazinul 2, unde credeam eu că îmi voi găsi rochia perfectă.
-Vai, dar una ca asta mai am acasă, ce vrei să fac cu ea, nu îmi place!
-Asta am mai văzut-o undeva, mnu, alta.
-Deli, uite, asta îţi place? Mă întreabă sora mea.
-Vai, asta e superbă, e încărcată, are dantelă, flori şi cerc, ceea ce îi dă mai mult volum, hai să o probăm! Nu, dacă aveţi impresia că am găsit aşa uşor, mnu. Rochia era largă şi alte mărimi nu aveau. Mergem în magazinul 3, sperând că aici vom găsi ceva. Am găsit nişte rochii drăguţele, dar nu aş fi purtat vreuna la vreo ocazie. Nici o problemă, mai mergem în următorul magazin. Aici, rochiile erau nişte materiale cu breteluţe, nu m-au încântat. După alte 3- 4 magazine în care am probat rochii şi rochiţele, mama a zis:
-Ţi-am arătat zeci, nici una nu îţi place, astea sunt rochiile din comerţ, mai mergem într-unul şi gata, acolo trebuie să te hotărăşti! Deja mă gândeam ce o să fac, dacă nu or să-mi placă, ce mă fac, nu vreau să aleg chiar orice rochie. Am mers în magazin, dar mamele sunt fiinţe iubitoare, răbdătoare şi dispuse să facă orice pentru a ne vedea fericiţi. Bineînţeles că nu am mers decât într-un magazin, ci în alte câteva. După 4 ore şi un pic, când mă consolam cu gândul că voi alege o rochie şi gata, rochia perfectă mi-a ieşit în cale. Nici prea scurtă, nici prea lungă, cu breteluţe din dantelă şi material ce îi dădea volum, cu o cureluşă şi voal, era acum în mâinile mele!

Însfârşit, iată-ne ajunşi la ziua mult aşteptată. Prima parte a dimineţii a decurs liniştit, până când:
-Deli, venim la 11:00 să îţi facem unghiile,e bine?
-Da, sigur, e perfect!
Era aproape 11:00 când am primit telefonul, iar eu mai aveam atâtea de făcut, voiam ca prietenii mei să fie speciali. Cam la limită, dar la 11:00 eram gata, aşteptam să mi se facă unghiuţele.În 45 de minute, operaţiunea trebuia să fie terminată, pentru că la 12:00 eram programată la coafor. Model, floricele şi ojă, unghiile mi-au fost terminate în 50 de minute. Telefonul suna, trebuia să le spun prietenilor din provincie unde şi cum să ajungă, dar eu eram fericită. Cu unghiile făcute şi ceva emoţii, am plecat către coafor.
-Ştii ce vrei să-ţi fac la păr?
-Vreau ceva spectaculos, doar azi eu sunt în centrul atenţiei nu?
-Ok! Uite, am o floare din păr natural, vrei să ţi-o pun?
-Da, vreau orice, numai să îmi iasă părul în evidenţă!
-Păi atunci îţi voi face un coc din bucle! O să vezi, va fi foarte frumos!
Două ore, atât a durat coafura mea, iar pentru muntele de răbdare, zâmbet şi profesionalism îi mulţumesc Letiţiei, cuafezei mele minunate care pe lângă faptul că mi-a făcut cadou coafura, pe lângă faptul că auzindu-mă că eram puţin stresată cu machiajul, mi-a făcut cadou o mini şedinţă de make up, a avut răbdarea, zâmbetul şi energia de a mă face să fiu frumoasă într-o zi magică. Am râs aproape tot timpul, am cerut asigurări că voi fi aşa cum mi-am dorit. Ei şi pe măsură ce timpul trecea, abia aşteptam să văd ce a ieşit. Deşi a venit următoarea programare, a făcut totul la fel de bine şi nu a renunţat până nu a terminat. Când coafura era aproape gata, Mădălina,cea mai bună prietenă, m-a sunat să-mi spună că a ajuns. M-am neliniştit, eu nu terminasem, nici cu părul, mai aveam şi machiajul, dar ce puteam să fac? Am invitat-o unde eram. A intrat zâmbitoare în coafor, s-a apropiat, ne-am îmbrăţişat, iar eu am plâns. Am păstrat atâta timp legătura la telefon, am pierdut numărul anilor decând nu ne-am văzut, dar, nici timpul, nici distanţa, nu ne-a putut despărţi. După ce părul meu a fost răsfăţat, acum era rândul feţei. Jumătate de oră am petrecut la machiaj. Ruj, fond de ten, corector, faţa mea a fost pe măsura aşteptărilor. Mi-am luat sora şi prietena şi ne-am reîntors pentru scurt timp acasă.
Am scos rochia din dulap şi gata, eram pregătită să îmi las chipul să alerge pe frumoasa pantă a momentelor delicate. Înainte de a ajunge, am mai făcut o scurtă oprire, am luat tortul şi ne îndreptam către petrecere. Drumul şi sufletul meu se asemănau perfect, eram fericită, emoţionată, entuziastă, abia aşteptam să ajung!

Cel mai aşteptat moment începuse. M-am dat uşor jos din maşină, am făcut câţiva paşi, de mână cu prietena mea şi am intrat timid. Încă de la intrare, am început să fiu îmbrăţişată de George, amicul meu care e un om extraordinar, ajutându-mă de fiecare dată când i-am cerut, de bunici, de naşi, de finii noştri, de prieteni şi de restul invitaţilor. Nu au durat mult îmbrăţişările întrucât a urmat oferirea cadourilor. Buchete de flori, bani, parfumuri, bomboane, căşti au fost doar câteva din gesturile de afecţiune ce mi-au luminat sufletul şi umplut inima de fericire. Nu voiam să mă despart de nici unul din cadourile primite, pentru că în fiecare geantă e de fapt un suflet, un suflet care şi-a rupt din timpul lui gândindu-se la mine, fiecare mi-a oferit, fără a-mi cere nimic în schimb, atâtea gusturi şi nuanţe ale unui singur cuvânt: FERICIRE!!! Acum, dacă s-au oferit cadouri, să înceapă şedinţa foto. Poze cu mine, cu invitaţii, cu cadourile, poze şi din nou poze! S-a întâmplat asta timp de o oră, o oră şi jumătate, mai soseau invitaţii, îmi ofereau cadouri şi ne îmbrăţişam.

După ceva timp, au sosit şi lăutarii. Iniţial credeam că-i pe CD, atât de bine suna totul. A venit şi prietena mea Delia, persoana pe care o admir şi îi mulţumesc din tot sufletul că nu a renunţat să creadă în mine nici o clipă.
Încet-încet oamenii au început să danseze. Eu îmi spusesem că nu voi dansa prea mult, oricum nu ştiam paşii, mă gândeam că mă voi face de râs, toţi au un ritm, nu pot eu să dansez. După ceva minute de discuţii cu mine însămi m-am certat singură că nici la ziua mea nu dansez. Da, era ziua mea, oamenii erau acolo pentru mine iar eu stăteam pe scaun. Fie ce o fi, mi-am zis, măcar trebuie să încerc. M-am ridicat, mi-am luat prietenii şi am început să dansez. Mădă mă învăţase acasă câţiva paşi. Am mers pe ringul de dans, am dansat, am dansat şi iar am dansat, până când mi s-au făcut dedicaţii şi am făcut dedicaţii. Momentul ăla e de gală, lacrimi mi s-au pus pe faţă, le ştergeam, încercând să nu-mi stric machiajul, dar tot veneau la mine, exprimând o emoţie vie ca o flacără. Am dansat din tot sufletul, îmi tremurau mâinile, picioarele, dar sufletul îmi strălucea cât toate stelele la un loc, numai datorită celor ce mi-au aruncat în inimă miliarde de amintiri frumoase. Ei bine şi cum dansam noi aşa, stropi de ploaie au început să ne acompanieze pe piesa celor de la 3 Sud Est. Am zis că e opoveste, dar nu, era realitatea, frumoasă şi sclipitoare. Toată lumina întregii lumi, toate razele de soare dacă le-aş fi văzut, nu m-ar fi putut face mai fericită decât tata care îmi ridica mâinile în aer, decât oamenii care aplaudau, decât stropii de ploaie care se unduiau pe chipurile noastre, decât oceanul de răbdare al mamei, decât oamenii care emanau atâta bucurie. Servirea mesei a fost o formalitate pentru mine, abia dacă am putut să mănânc ceva, eram precum o salată cu de toate.

„Acum se cântă „Mulţi Ani Trăiască”, a spus vocea lăutarului. Mama a venit, m-a luat şi mi-a pus tortul în mâini. Momentul ăla a fost decisiv! Un prieten a venit, m-a luat în braţe ridicându-mă în aer, oamenii aplaudau ţipând în timp ce pe fundal lăutarii îmi cântau La mulţi ani! Atunci am izbugnit în lacrimi, fără a-mi păsa că-mi stric machiajul, şi tot atunci mi-am spus că trebuie să fac ceva pentru a le mulţumi tuturor! Am dat la o parte frica şi am făcut ceva ce nu credeam că sunt capabilă să fac, am vorbit la microfon din proprie iniţiativă. Poate că pentru unii e banal, dar pentru mine a fost ceva extraordinar, am vrut astfel să îmbrăţişez pe toată lumea care mi-a fost alături într-o zi spectaculoasă!

Sper din inimă că am reuşit să vă transmit, prin cel ce a dat viaţă emoţiilor mele, scrisul, măcar o frântură din una din cele mai spectaculoase şi de poveste zile din viaţa mea, majoratul! Cât despre planuri, la 18 ani, următorul meu obiectiv este să iau Bacul şi să îmi îndeplinesc visul de a fi studentă a facultăţii de drept. Promit că îmi voi aduna tot curajul şi determinarea ca peste 2 ani, să redactez un articol povestind cum a fost admiterea şi cum e să fii proaspăt student la drept! Mulţumesc şi vă iubesc pe toţi!

Capitolul 14. Vei sfârşi curând!

După ce se asigură că toţi angajaţii au plecat, Ariana se ridică şi se îndreptă către un dulap imens. Luă de pe masă o cheie, încercând să-l deschidă, darr eforturile ei nu au dat roade, cheia nu se potrivea. Ea nu se lăsă descurajată, mai încercând cu alte câteva chei. După câteva încercări eşuate, una dintre chei se potrivi şi dulapul se deschise. Bucuroasă, Ariana îl privi câteva secunde, după care luă un biblioraft cu foi. Închise dulapul, se aşeză pe scaun şi începu să-l răsfoiască plină de curiozitate. După ce se uită atent la fiecare foaie, văzând că sunt doar nişte simple acte, dezamăgită, Ariana voia să-l închidă, însă destinul avea altceva pregătit pentru ea. Instinctul şi curiozitatea nu o lăsară să facă asta, aşa că răsfoii în continuare. Sfârşitul avea să îi dezvăluie ceva provocator şi intrigant atunci, dar extrem de folositor mai târziu. Când termină de răsfoit întreg biblioraftul, o folie neagră cu scris colorat, îi atrase atenţia. După ce scoase folia, închise biblioraftul, îl împinse uşor şi îşi concentră atenţia pe ea.
-Numere de telefon? Mda, mi-e clarr că sintagma aceasta falsă ascunde un adevăr intrigant. Ia să luăm prima foaie de aici să vedem ce ne dezvăluie.
Ariana scoase foaia şi începu să o citească plină de curiozitate şi speranţă. După ce termină, o puse pe masă şi căzu pe gânduri.
-Slovele acestea îmi provoacă atâtea sentimente contradictorii, furie, teamă, dar mai ales nesiguranţă. Corectitudinea, onestitatea şi integritatea sunt valori pe cale de dispariţie în ţara asta şi nu, din păcate nu putem organiza nici petiţii online, nici proteste pentru a le multiplica. Sufletele umane sunt încărcate de complexitate şi mister şi nici un limbaj de programare nu le poate insufla stropi de umanitate. Hai idealismule, vino şi spune-mi că tipul fermecător pe care l-am cunoscut în prima mea zi de muncă este exact cum mi-l iimaginam. În plângerea asta i se aduc acuzaţii foarte grave, şeful unui clan periculos, dat în urmărire internaţională, nu, totul e un scenariu făcut de Pesimis! Idealismule, de ce stai acolo într-un ungher al sufletului şi nu faci nimic? Vino şi dă-mi o palmă, certându-mă că pot să fiu atât de pesimistă, haide, spune-mi că Andrei nu e unul din acei mulţi oameni mult prea impasibili la problemele semenilor, preocupaţi fiind doar de confortul propriu. Idealismule, oferă-mi un indiciu care să mă conducă pe o pistă oricât de mică, hai, ştiu că mă veiajuta!
Ariana mai privi odată plângerea. Şi cum era o persoană foarte atentă la detalii, imediat observă ceva ce îi dădu de gândit.
-Plîngerea asta a fost redactată de două persoane, dovadă stau cele două scrisuri diferite. Unul este al lui Pesimis, că îl cunosc. Bine, dar cine e cea de-a doua persoană? Şi cum se poate ca la o plângere să participe mai mulţi? Ceva e foarte ciudat, pe cine a rugat Pesimis să îl ajute şi de ce?
Lăsă pentru un moment foaia pe masă şi luă folia, scoţând din ea un alt mister ascuns într-o frumoasă fotografie. O priviminute bune. Trăsăturile faciale, zâmbetul, hainele, totul parcă i se părea cunoscut, totuşi, nu reuşi să îşi dea seama cine se ascundea. Puţin confuză, ea luă decizia să-l sune pe Optimis, în speranţa că el o va putea lămuri.
-Domnişoara Ariana, ce plăcere îmi face să vă aud! Ia spuneţi, cu ce pot să vă ajut?
-Vezi să nu te îmbolnăveşti de atâta amabilitate mascată, ştii cum se spune, ce-i prea mult strică. Am nevoie de ajutorul tău, ai câteva minute?
-Pentru un suflet nobil oricând! Cu ce vă pot fi de folos?
-Auzi, îţi dau un sfat, când n-ai ce să faci, nu ezita să faci şi tu un strop de bine comercianţilor din piaţă, du-te şi mângâie-le legumele şi fructele cu linguşelile astea, de fapt nu, cred că ar arunca toţi cu pietre, de atâta dulcegărie, li s-ar strica toate fructele şi legumele. Roagă-ţi apropiaţii să facă ceva să fugi de acasă, undeva cât mai departe de aici. Lăsând asta, sunt în birou la Pesimis. Ei bine şi cum căutam eu indicii pentru a-l demasca, ce crezi că am găsit? O plângere şi o fotografie. Le-am făcut poze şi ţi le-am trimis pe amândouă. Ia spune-mi, ce-i cu plângerea şi cine-i în fotografie?
Vaaaai de mine şi de mine, dumneavoastră nu realizaţi, aţi intrat la şeful în birou fără ştirea dumnealui? Doamne, deja vă prezic clipe îngrozitoare!-Regret, dar până nu primesc aprobarea şefului nu vă pot spune despre ce e vorba. Aşteptaţi un moment să-l sun?
-Roboţelu, eu pe ce buton ar trebui să apăs să mă ajuţi măcar odată? Eu deja îţi prezic multe zile în care vei da petreceri cu laşitatea, te vei uita la film cu egoismul şi vei fi prieten cu frica de a nu face ceva greşit.
-Regret, şefu’ nu mi-a permis să vorbesc lla telefon fără să ştie, mai mult de 50 de secunde. Vă sun imediat ce am un răspuns!
-Mda, se pare că şi roboţii se mai strică. Oamenii sunt inventivi, raţionali şi creativi, însă nu suficient încât să creeze un buton de off nu doar pentru tehnologii, ci şi pentru prodstie, falsitate şi laşitate. Bine roboţelule, întreabă-ţi superiorul dacă poţi să socializezi cu colegii. Roboţelu egoist, stai, stai, nu închide, ştiu că au trecut 50 de secunde şi eşti programat să închizi, dar îţi mai răpesc încă puţine, îi dau eu bani şefului tău pentru ele. Auzi, vezi că mi-ai răspuns la telefon, ai deschis gura, ba mai mult, ai mai scos şi nişte cuvinte care s-au aranjat în propoziţii egoiste, lipsite de altruism şi compasiune, fă cumva şi răscumpără-ţi imensele greşeli, altfel şefu’ s-ar putea să îţi taie capul. Gata, te las, nu vreau să iei foc de la atâtea greşeli! Aştept telefonul tău să vedem dacă ai primit aprobarea să respiri! Seară frumoasă!
După ce închise, supărată, Ariana şi-a spus că e suficient pentru ziua respectivă, s-a îndreptat către dulap, pregătită să pună plângerea şi fotografia la locul lor. Îl deschise uşor, dar o sticluţă şi o mască au căzut. Şocată, cu mâinile tremurând, ea le ridică şi se aşeză din nou. Privi câteva secunde masca, intuind că trebuie să fie a lui Pesimis. Atenţia îi era acum concentrată pe sticluţa cu lichid incolor, pe care scria mărunt: Pentru… vei sfârşi în curând!
-Cui i-o fi destinată substanţa asta? De ce îi e şters numele? Pesimis, psihiatrie, da, da, dacă mă întreba cineva acum câteva ore, asocierea asta mi se părea perfectă, acum însă nu mai pot spune acelaş lucru. Pesimis, junglă, animale sălbatice? Mnu, n-or avea ele raţiune, dar măcar sunt capabile să îşi protejeze puii indiferent de inconveniente. Pesimis nu se potriveşte cu nimic. Ar trebui să îi fac rost de un bilet în sălbăticie, oh şi dacă ar putea să fie permanent, ar fi grozav! Idealismule, îţi mulţumesc pentru tot. Chiar dacă m-ai introdus în locuri cu şi mai mult mister, o parte din sufletul meu s-a vindecat. Mi-e clar, Andrei este prinţul fermecător pe care l-am visat. Oboseală, dispari de aici acum, voi lua plângerea, sticluţa, masca, şi mă voi duce în birou la el, sigur voi descoperi ceva care îl va salva, ştiu, simt şi nu încetez să sper, Andrei, în seara asta nedreptatea în privinţa ta se va opri aici!
Ariana băgă în geantă plângerea, fotografia, masca şi sticluţa, îşi luă telefonul şi merse în biroul lui Andrei. Nici nu intră bine, că pe masă văzu un telefon. Îl luă şi imaginea care o întâmpină era de-adreptul înduioşătoare. Firele de păr ale micuţei Natalia erau pieptănate, cu destul de multă nepricepere de Andrei, în timp ce ea savura un suc de portocale. Privind imaginea, ariana zâmbi cu amabilitate. Se uită la dată şi văzu că era în data în care Andrei fusese acuzat că o răpise, în ziua fermecată când ea abia îl cunoscuse. Cu ochii în lacrimi, ea luă telefonul, îşi luă geanta şi paltonul, închise şi se îndreptă grăbită către un taxi. Se urcă. Drumul până la secţia de poliţie i se părea interminabil. Nu avu timp să se gândească prea mult la cum or să decurgă lucrurile, pentru că telefonul se grăbi să sune. Ea îl scoase şi răspunse fără să se uite cine era.
-Domnişoara Ariana? Din păcate şeful nu mi-a putut permite să vă ofer detaliile cerute. Ce pot eu să fac e să vă ajut spunându-i că aţi intrat din greşeală la el în birou, pentru că e foarte furios că cineva i-a invadat intimitatea. Cred că veţi avea probleme cu el, vreţi să încerc eu să îl liniştesc? Nu ştiu dacă voi reuşi, dar pentru dumneavoastrră merită încercat!
-Vai Optimis, cum de ţi-ai dat seama că şi mie îmi pare rău să te aud? La cât de dulce şi nobilă sunt, o să devin toxică pentru societatea asta. Vezi că te aşteaptă un fum gros care e pregătit să te înghită pentru că ai respirat fără să primeşti aprobarea, în doar 20 de secunde, de 3987 de ori fără să-i ceri voie şefului tău cel inteligent. Optimis, ascultă-mă bine, te rog eu să nu mă mai suni pentru că nu ştiu ce sunt în stare să-ţi fac. Eşti attât de laş, prost şi enervant, în cât aş arunca cu orice aş prinde în tine. Vorbesc eu mâine cu Pesimis, stai calm, pun o biluţă albă şi pentru tine, îi spun cât de loial îi eşti. Acum închid, nu vorbesc cu oamenii de la care nu am nimic de învăţat!
După 20 de minute, ariana se afla la câţiva paşi de Andrei. Coborî şi intră graţios în secţia de poliţie. Pe holuri era linişte. Puţin dezorientată, Ariana bătu totuşi la o uşă.
-Care eşti mă la ora asta?
-O persoană mai educată decât cel care a întrebat! Bunele maniere spun că trebuie să fiu poftită. Pot să intru?
-Hai intră, dar repede că n-am prea mult timp la dispoziţie.
-Lasă lasă, Twitter, Facebook şii Instagram nu necesită mai mult timp decât slujba pe care o piluţă a avut grijă să o ai. Am venit deoarece am informaţii care vă pot ajuta la soluţionarea unui caz. Cu cine trebuie să vorbesc?
-Luaţi loc domnişoară! Cu mine trebuie să vorbiţi. Vă ascult, despre ce caz e vorba?
-În această secţie este arestat un tânăr pe nume Andrei. Din câte am înţeles, motivul pentru care se află aici este pentru că a răpit fetiţa unui coleg. Bineînţeles, dovezi 0, martori plătiţi, poliţişti corupţi. Nu am avut ocazia să-l cunosc prea mult, dar în puţinul timp pe care l-am petrecut împreună, mi-am dat seama că nu e capabil să facă asta. Prin urmare am căutat dovezi, iar astăzi vi le prezint bucuroasă.
Poliţistul răsfoi rapid nişte dosare şi spuse:
-Mda, cred că am identificat cazul. Fetiţa se numea Natalia?
-Exact aşa se numea. Deci e în regulă, pot să vă arăt că nimic din ce scrie acolo nu e adevărat ?
-Nu domnişoară, nu puteţi să îmi arătaţi nimic. Dovezile pe care le avem sunt numeroase şi solide șşi nu cred că cel mai temut infractor al României poate să fie un om bun. Sigur a falsificat tot, profitând de naivitatea dumneavoasttră. Mai bine aţi merge acasă şi va-ţi ocupa de ceva mai constructiv.
-Corupţie, stai, ştiu că vrei să fii importantă, dar lasă-l că se descurcă şi singur. Ia arată-mi şi mie una din probele alea solide? Am răbdare, aştept până inventezi ceva, nu e problemă, nu mă grăbesc şi nici nu am de gând să las llucrurile aşa. Deci?
-Adică să dezvălui informaţii din cursul anchetei? Domnişoară aceasta este o ilegalitate. Nu am voie! Acum puteţi pleca!
-Nu, nu plec, stau aici până mâine dimineaţă dacă e nevoie. Nici o problemă, nu vreţi să îmi arrătaţi dumneavoastră dovezi care să îl incrimineze, vă arăt eu dovezi care îi demonstrează nevinovăţia. Ariana scoase din geantă probele şi le arătă pe rând.
-Încep cu una dintre cele mai vizibile probe că fetiţa aceea e în pericol în prezenţa lui Pesimis, sticluţa asta de otravvă sau ce o fi ea. Am găsit-o în birou la el.
-Aşa şi? Ce vă face să credeţi că o sticluţă de otravă le poate pune viaţa în pericol oamenilor cu care interacţionează? Poate sticluţa de otravă le era destinată insectelor care în perioada aceasta sunt în număr foarte mare.
-Doamne, cu câtă profunzime a fost Pesimis ăsta înzestrat! Am înţeles, atâta bunătate a primit, în cât avertiza insectele din jurul său că vor sfârşi curând nu? Eu înţeleg că sunteţi poliţist, înţeleg şi că din naştere vi s-a oferit în dar prostia, dar nu vi se pare că o folosiţi în mod abuziv?
-Dar dumneavoastră nu vi se pare că impertinenţa a cam depăşit limitele?
-Mnu, mi se pare că e sub nivelul normal în prezenţa unui astfel de om. Să vă arrăt următoarea probă. Este o plângere scrisă de Pesimis împreună cu o altă persoană a cărei identitate nu o ştiu. Vi se pare normal?
-Domnişoară, până nu cerem o expertiză grafologică nu putem ştii dacă această plângere a fost redactată de mai multe persoane şi care au fost acelea.
-La voi aici expertizele psihiatrice sunt cumpărate cu preţuri mari, medii? Să ştiu exact cum să pun problema. Oricum, o dovadă mai am să vă arăt, deşi ştiu că nu veţi înţelege, dar totuşi încerc. Acesta este telefonul lui Andrei, l-am găsit în birou. Uitaţi poza asta, se observă clar că fetiţa e într-un mediu sigur. Uitaţi cât de frumos se poartă cu ea, cum zâmbesc amândoi. V-am convins? Binevoiţi să faceţi ceva?
-Nu putem să ştim cu certitudine dacă poza este adevărată. Totuşi pentru că îmi sunteţi simpatică, vă pot ajuta. Da ştiţi cum e, salariile noastre sunt mici, lucrăm tot timpul riscându-ne viaţa, adică nu ne-ar strica un bonus. Sunteţi inteligentă, înţelegeţi ce vreau să spun.
-Cum să nu. Vă ofer bucuroasă telefonul meu pentru a vă suna superiorii anunţându-i că doriţi să demisionaţi! Nu vreţi nu? Ok, aştept până mâine dimineaţă pentru a vorbi cu altcineva!
Ariana ieşii pe hol şi aşteptă răbdătoare întreaga noapte. În zori, pe hol apăru un tânăr elegant îmbrăcat. Văzând-o, s-a apropiat uşor de ea.
-Îmi cer scuze, v-am văzut aici, aveţi nevoie de ceva?
-Nici o problemă, mă bucur că însfârşit cineva nu trece pe lângă mine indiferent. Da, am informaţii care pot conduce la soluţionarea unui caz, dar nu am vrut să încurajez corupţia, am fost tratată cu impertinenţă, aproape că nu am fost băgată în seamă.
-Nu pot să cred ce aud! Îmi pare sincer rău că mai sunt astfel de oameni care se pretind apărători ai legii. Dar niciodată nu-i prea târziu, poate vă pot ajuta eu să găsiţi o rezolvare. Urmaţi-mă vă rog! Ariana îl urmă încrezătoare. Urcară un etaj şi intrară într-un birou spaţios.
-Luaţi loc! Să facem cunoştinţă în mod oficial zic. Numele meu este Dumitrescu Rareş, cu cine am plăcerea?
-Încântată! Eu mă numesc Ariana!
-Şi eu. Vă ascult domnişoara Ariana. Despre ce este vorba?
După ce Ariana îi povesti în detaliu întâmplările din seara precedentă, nervos, el dădu un telefon şi ceru ca Andrei să fie adus în biroul său. După câteva minute, 2 gardieni apărură cu acesta. Imediat ce l-a văzut, Ariana s-a ridicat de pe scaun şi l-a îmbrăţişat puternic, cerându-şi sincere scuze pentru că nu i-a acordat încredere. După o discuţie care a durat aproximativ două ore, în care i s-au pus întrebări şi făcut teste psihologice, Andrei a putut savura clipa eliberării. Cei 2 s-au îndreptat către parcul din apropiere. Ajunşi aici, se aşezară pe o băncuţă şi se priviră minute bune. Tăcerea era înfricoşătoare, doar câteva păsărele o rupseră cu cântecul lor! După 20 de minute în care nimeni nu a zis nimic, Andrei zâmbi şi prinse a vorbi:
-Hei, Arriana, vezi că ţi-a fugit de pe faţă zâmbetul, ai mai multă grijă de el! Draga mea, nu fi neliniştită din pricina mea. E perfect normal felul în care ai reacţionat tu, nu mă cunoscusei de cât de câteva ore, era firesc să fii confuză! Mă bucur că o urmă de încredere în mine a existat, iar ea te-a condus la adevăr! Acum vom face o echipă minunată în demascarea minciunilor şi laşităţii nu-?
-Cuvintele tale mi-au umplut inima de bucurie şi lumină dragă Andrei! O echipă indistructibilă şi pregătită să facă faţă creaturilor numite oameni! Vrei să mergi acasă, să te odihneşti? Deşi sunt curioasă cum or să reacţioneze Roboţelu şi Pesimis, pot aştepta până mâine!
-Ce să fac? Seara e excelentă pentru a merge acasă. Bineînţeles că vom merge împreună la birou, nu te las singură. Hai să mergem, îmi povesteşti pe drum noutăţile!
Andrei şi Ariana porniră încet către birou. După o jumătate de oră de zâmbet şi poveşti, ei ajunseră. Ariana se uită la ceas şi zise amuzată:
-e 11:15, stai să vezi că iar mă enervează Pesimis cu tentativele lui de a se impune! Aşteaptă aici, să te introduc cum se cuvine! Zâmbind Andrei dădu din cap aprobator. Ariana puse mâna pe uşă, dar nici nu o deschise bine că Pesimis se şi ridică şi veni lângă ea.
-Proasto, incompetento, tu în clipa asta vei zbura de aici, te dau afară, crezi că eşti prinţesă, că ai tratament preferenţial? Unde ai fost până la ora asta?? Îmi spui acum, pentru că nu mă cunoşti şi nu şti, dar dacă mă enervez mai rău, nu ştiu ce sunt capabil să îţi fac! Ascult!
-Uşurel să nu te dezechilibrezi, creerele minuscule şi slab dezvoltate nu pot suferi şocuri prea puternice! În primul rând, permite-mi să refuz onorificul titlu de prinţesă, tot ce vine din partea ta nu-i pe gustul meu! În al doilea rând, cine a spus că vreau să mă dai afară? E frig, vânt, plouă, e mai bine în birou, cât despre zbor, am înţeles că pe aeroport sunt ceva probleme tehnice şi câteva curse au fost anulate. Deci, din păcate, voi rămâne cu tine! Cine, tu ai tratament preferenţial? Păi e normal măi Pesimis, fiecare pacient e unic, deci şi buala se manifestă în mod diferit la fiecare. Ia spune-mi, cum a fost la spital, ţi-ai mairevenit din şoc? A, stai, stai, am uitat că trebuie să-ţi dau timp să inventezi minciunile, ce vrei, te credeam şi eu mai capabil.
-Fetiţo, vezi mâinile astea? Vrei să te trimită în lumea îngerilor?
-Cred că acolo te vor trimite pe tine prostia şi uimirea când vei vedea ce ţi-am pregătit! Mă Pesimis, am întârziat şi eu cu un motiv, am o surpriză pentru tine, eşti pregătit să o vezi?
-Ce surpriză? Din partea ta nu mă pot aştepta la ceva pozitiv. Arată-mi!
-Surpriză, vino te rugăm, Pesimis abia te aşteaptă!
Andrei intră vesel în birou, se aşeză lângă Pesimis şi îi aşteptă curios reacţia! Aceasta nu întârzie să apară! Pesimis întinse mâinile şi vru să-l apuce pe Andrei de mână, dar acesta se ridică şi zise zâmbind:
-Stai uşor Pesimis, ştiu că te bucuri să mă vezi şi mai ştiu că ţi-am promis că atunci când ne vom mai vedea îţi iau bilet la circ, dar trebuia să mă întrebi frumos, nu să reacţionezi violent. Astăzi am uitat, dar promit că mă revanşez! Uite, am o idee mai bună, Ari mi-a zis că vrei aşa să îţi schimbi mediul, mutându-te într-o grădină zoologică, vrei să vorbim cu cei din conducere să vedem dacă au locuri? Mă ocup eu, fii fără grijă!
-Tu ce cauţi mă aici? Cine te-a adus? Să ştiu să îi rup mâinile, să îl fac eu să înţeleagă cine e Pesimis. Zi, că dacă nu şi tu vei avea aceeaş soartă. Asta te-a adus?
-Ai obosit, de aceea concentrarea şi atenţia îţi sunt afectate nu? Nu caut nimic, mă uit la tine! Eu ţi-am zis că filmele alea îţi fac rău, nu e o idee prea bună să îţi rupi mâinile!
-Andrei, lasă gluma şi spune-mi cine te-a adus?
-Vântul! A venit în celulă şi m-a luat pe sus, aducându-mă până aici! Vrei să vedem dacă te poate duce şi pe tine cât mai departe de aici?
-Nu, nu poate că la câtă răutate are în suflet, dezorientează vântul! Andrei, stai calm, rugăm roboţelu să ne dea o soluţie, că am citit că au şi ei inteligenţă!
-Depinde draga mea, dacă cel ce l-a creat e prost, nici roboţelu nu e cine ştie ce!
-Cu 2 proşti mi-a ajuns pe ziua de azi! Eu am plecat să mă relaxez! Ne vedem mâine!
După ce Pesimis plecă, Ariana zise plină de jovialitate:
-Andrei, mi-a venit o idee, ce ar fi să-l urmărim, aşa am mai afla ce mai ascunde!
-Wow, la asta chiar nu m-am gândit! Splendid, să plecăm chiar acum!
Cei 2 plecarră în urmărirea lui!

Mulţumesc, dar eu nu vreau locuri speciale, îmi place normalitatea!

Încep articolul ăsta prin a-ţi pune o întrebare simplă: Tu, cititorul care nu ai avut contact cu mediul lor, câte persoane cu dizabilităţi cunoşti? Stai câteva secunde şi răspunde-ţi sincer. Dacă ai un răspuns la această întrebare, mai am una: Din aceste persoane pe care le cunoşti, pe câte le-ai văzut cum se descurcă în viaţa de zi cu zi? Nu, nu ce ai auzit în presă, nici de la alţii, tu, câţi prieteni cu dizabilităţi ai? Câţi din aceşti oameni au ieşit cu tine la o prăjitură? Câţi din aceşti oameni au avut curajul să-şi depăşească limitele, fără a fi interesaţi de părerile altora? Câte din persoanele cu dizabilităţi pe care le cunoşti au înţeles că normalitatea poate face parte din viaţa lor dacă îşi doresc asta?

Eu sunt în mediul ăsta, iar cu timpul am cunoscut o mulţime de persoane cu dizabilităţi. Din toţi aceşti oameni pe care i-am cunoscut, 5% au fost cu adevărat lecţii de viaţă pentru mine. Restul de 95%, nu fac altceva decât să mă sfătuiască să mă închid în colţişorul lor, fără a arăta lumii că nu sunt mai diferită decât ea doar pentru că am o problemă. Am propus într-o zi să facem o activitate în care să îi includem şi pe adolescenţii care nu au nici o problemă. Unul dintre răspunsuri a fost că vor râde de noi, că ne vor marginaliza. Dar de ce vor face asta? Simplu, pentru că 95% din această categorie de persoane nu au curajul să interacţioneze şi cu cei ce nu au nici un fel de problemă, pentru că izolarea, din păcate, e la fel de prezentă ca acum câteva zeci de ani. Pentru că oamenii cu dizabilităţi sunt speciali, deci totul trebuie să fie special, tastaturi speciale, plajă specială, locuri la facultate speciale. Păi dacă suntem atât de speciali, nu se poată inventa ceva special conceput să ne ajute să ne deplasăm prin casă, să ne preparăm de mâncare? Pentru că a fi special e greu, necesită efort, mai ales statul la soare, trebuie un loc unde soarele să strălucească doar pentru persoanele cu dizabilităţi, aşa că plaja asta e soluţia ideală.
Revenind la lucruri serioase, de ce rampele de acces, cărucioarele plutitoare, grădina senzorială de pe plaja care urmează să fie construită, nu se pot integra pe plajele deja existente? De ce se doresc locuri specialle la facultăţi? Se presupune că dacă ajungi până aici, nivelul tău intelectual trebuie să fie unul destul de ridicat nu? De ce avem nevoie de centre speciale de socializare, sau cum se numesc? Nu văd care ar fi impedimentul în a socializa împreună,fără a se ţine seamă de dizabilităţi?

Urăsc comoditatea, nu mi-a plăcut să mă victimizez, indiferent ce mi s-ar fi întâmplat şi niciodată nu am zis nu unei activităţi din pricina inconvenientelor vizuale. Da, am avut momente în care zecile de oameni noi pe care trebuia să-i întâlnesc în activităţile mele, mă speriau, mă speria faptul că nu vor reacţiona ok la întâlnirea unei persoane diferite, mă gândeam că mă vor exclude din grupurile lor şi da, am avut parte de câte un pic din toate. Au fost activităţi unde am fost pusă pe o băncuţă, considerându-se că dacă am o dizabilitate, nu pot să mă descurc la fel ca ceilalţi, dar au fost şi activităţi şi oameni care m-au făcut să-mi depăşesc limitele, învăţându-mă că atitudinea pe careo afişez în faţa celorlalţi, e cartea mea de vizită. Pentru excluderea mea, tot eu am greşit, poate că trebuia să fiu mai hotărâtă şi să spun că pot face şi eu ce fac restul. Îmi amintesc cu emoţie de un training pe tema comunicării,la care mă invitase un prieten să particip. Iniţial am ezitat, dar mi-am spus fie ce o fi, oricum n-am ce să pierd şi bine am făcut. Ajunsă acolo, după câteva zeci de minute de discuţii şi exerciţii menite să ne antreneze creativitatea, a venit punctul în care limitele mele au fost depăşite. Mi s-a pus o foaie în faţă, un creion în mână, iar în spatele meu s-a aşezat o persoană văzătoare, care la rândul ei a primit o altă foaie cu figuri geometrice. Sarcina era de a desena ce-mi spune respectiva persoană că e pe foaie, fără a-i mai cere indicaţii suplimentare. Ştiţi care a fost prima mea reacţie? Nu, eu nu pot să desenez ce e acolo, voi greşi, nu am făcut asta niciodată, cum să nu-mi dea nimeni indicaţii? Mi s-a spus că trebuie, că nu contează cum fac desenul ăla, important e cum se produce comunicarea. Îmi tremura mâna, mă gândeam că voi depăşi spaţiul, dar nimic din toate astea nu s-a întâmplat, învăţând astfel că a-ţi depăşi limitele îţi aduce satisfacţii enorme. Desenul ăla probabil că nu era reuşit deloc, dar sufletul meu era cu de toate.

Ce am vrut să spun prin asta? Data trecută când am îndrăznit, adevărul meu a supărat pe mulţi, dar aşa-s eu, intransigentă, prin urmare vă voi spune ce cred. Lipsa asta a implicării unora în formarea copiilor cu dizabilităţi are consecinţe grave. Se ştie încă din timpuri străvechi că mediul are influienţe asupra dezvolttării unui om, iar într-un mediu în care ţi se spune că nu se poate, nu se poate, nu vei reuşi, e cumplit de greu, n-ai şanse, există un moment în care chiar ajungi să te întrebi: „Dacă aşa e? Dacă eu chiar nu pott face nimic?” Ei bine şi vine câte un moment din ăsta revelator, în care propriile limite îţi sunt depăşite şi îţi spui: „Da mă, nu-s chiar aşa de incapabil cum zic unii, pot face mai multe decât îmiimaginam”!

 

Ei bine însă, momentul ăsta revelator despre care scriam nu vine aşa, bătând din palme, el vine în urma unor eforturi, cum ar fi să iasă din casă, să îndrăznească să-şi spună punctul de vedere, să nu le mai fie teamă, izolându-se în locuri special amenajate pentru dizabilitatea lor, să nu îşi mai ascundă frica de a interacţiona cu oamenii în cereri pentru locuri speciale prin facultăţi, plajeamenajate pentru ei şi mai ştiu eu ce minuni. Dacă în loc să se discute pe grupurile de facebook numai despre mărirea pensiilor speciale, s-ar aduce în discuţie lucruri utile, proiecte pe care să le implementăm, incluzându-ne în societate, nu excluzându-ne din ea, România ar putea ajunge în câţiva ani la nivelul ţărilor din occident, unde nu, cuvântul incluziune nu e folosit cu sensul lui figurat. Înţeleg că discriminarea e prezentă peste tot, înţeleg că unii sunt intoleranţi, dar asta ar trebui să constituie odorinţă şi mai mare de a ieşi de sub anonimatum, nu de a ne izola şi mai tare!!!