Interviu cu Andreea Maftei, „”ochii sufletului sunt oglinda existenţei”!

Dansează, scrie, face teatru, face origami, e pasionată de limba română, îi plac copiii, călătoriile, e prietenoasă, zâmbitoare, perseverentă. Persoana pe care v-am descris-o se numeşte Andreea Maftei, este în clasa 10-a şi reprezintă un model pentru mulţi dintre noi. Nu am să spun că deşi este nevăzătoare face lucruri minunate, că eu nu lucrez în presă. M-am îndrăgostit de firea ei sociabilă, dornică de a-i ajuta pe alţii, modestă, dar mai ales naturală. În următoarele rânduri, vă invit să lăsaţi grijile, stresul şi să descoperiţi o filă dintr-o poveste absolut fabuloasă.

1.Dragă Andreea, îţi mulţumesc că m-ai primit pe canapeaua sufletului tău şi ai acceptat să îi dai viaţă poveştii tale prin cuvinte. Care crezi că sunt cele mai importante 3 lucruri pe care cititorii acestui blog ar trebui să le ştie despre tine?

Bună şi ţie draga mea! Îmi face mare plăcere să mă deschid în faţa ta şi a cititorilor tăi. Aş avea multe de zis, dar pentru început deschidem cartea vieţii mele şi mă prezint ca fiind o persoană ambiţioasă, mai mereu zâmbitoare, prietenoasă şi săritoare. .

2.Care este cel mai preţios om din viaţa ta şi de ce?

Nu am multe persoane preţioase, dar am exact atâtea cât îmi trebuie, iar în vârful piramidei este mama. E destul de greu să exprim în cuvinte ce înseamnă ea pentru mine. Pe scurt, este fiinţa care mi-a dat viaţă, cea care a trecut şi prin foc, doar ca să mă poată creşte, cea care mi-a oferit o educaţie aleasă şi mă susţine necondiţionat.

  1. Dacă după viaţa ta s-ar face un film, care ar fi rolul pe care ai vrea să îl ai şi de ce?

Aş prefera un rol principal, deoarece eu cunosc cel mai bine toate capitolele din viaţa mea, cu bune şi rele.

  1. Care este cel mai valoros sfat pe care l-ai primit până acum, dar cel mai neinspirat? De la cine?

Am primit multe sfaturi, însă importanţă au primit doar cele pe care le-am considerat a fi folositoare. Nu mai ştiu exact de la cine a fost primit, da’ştiu că sfatul care şi-a pus cel mai tare amprenta asupra mea, sună cam aşa: „Oricât de greu ţi-ar fi, înainte de orice, nu uita să fii om !

  1. Ce ai făcut în trecut şi nu ai mai vrea să faci vreodată?

În trecut eram prea delăsătoare şi permiteam de multe ori să fiu luată peste picior. Încercam să mă fac iubită, să le fac tuturor pe plac, doar să fie bine şi să evit eventualele certuri, sau probleme.

  1. A reprezentat vreodată dizabilitatea de vedere un obstacol pentru tine? Dacă da, ne poţi povesti o astfel de întâmplare/moment?

Nu aş putea spune că a fost, sau este dizabilitatea o piedică pentru mine, dar sunt momente când mi-ar plăcea ca oamenii să nu mai fie o piedică. Dacă ar fi mai deschişi, şi-ar da seama că de fapt ochii sufletului sunt oglinda existenţei. Uneori când trebuie să mă integrez într-un grup, dacă nu fac eu primul pas, nu se înfiripă nicio amiciţie.

  1. Dacă te-ai putea întoarce în timp şi te-ai întâlni cu tine, ce sfat ţi-ai da?

Andreea, fii puţin mai tupeistă! Fii tu, naturală! Cine te iubeşte te acceptă aşa cum eşti, priveşte dincolo de trup şi îţi va lua şi sufletul în braţe. Lasă inima să se refugieze doar în palmele prietenilor, tot pe ei lasă-i să-ţi dea palme când le meriţi.

  1. Există un film sau o carte ce ţi-a schimbat felul în care vezi acum viaţa?

Nu am o carte, sau un film anume, fiindcă încerc să rămân cu câte o învăţătură după fiecare carte, iar filme vizionez extrem de rar.

  1. Care a fost cel mai valoros cadoupe care l-ai primit?

Cadouri materiale am tot primit de-a lungul timpului, însă consider că cel mai preţios cadou primit e prietenia şi încrederea deplină a celor din jurul meu.

  1. Ai publicat vreodată ceva scris de tine? Dacă da, unde?

Am publicat doar pe reţelele de socializare şi am participat la concursuri.

  1. Dacă ai avea puterea de a-ţi corecta un defect, care ar fi acela?

Să nu mai uit când fac o promisiune. Nu se întâmplă des, dar mai clachez. Ştiu că dezamăgesc des şi am o sumedenie de defecte, mai ştiu că toate defectele se pot corecta mai devreme sau mai târziu. Depinde de tine ce faci pentru asta.

  1. Care este cel mai mare vis al tău? Ai făcut ceva pentru a-l realiza?

cel mai mare vis al meu este să devin profesoară de limba şi literatura română. Pentru asta m-am apucat mai mult de citit, scriu şi pe viitor voi face facultatea care mă va ajuta să-mi transform visul în realitate.

  1. Ce activitate te face să pierzi noţiunea timpului?

Sunt multe activităţi care mă fac să mă simt în al nouălea cer, cum ar fi: să cânt vocal şi la chitară, să joc teatru, scrisul, să fiu babysitter, să stau cu prietenii.

  1. Care este acel lucru pe care majoritatea oamenilor nu-l cunosc despre tine?

Dacă ne referim la pasiuni, nu mulţi ştiu că îmi place să scriu. Au aflat acum şi cei care nu ştiau! Cred că scriu de aproape un an, mai serios. Pun suflet în asta şi mă face fericită.

  1. Ce ai face zilnic, dacă ai putea?

Cu riscul de a mă repeta, aş face toate pasiunile enumerate până acum, la care aş adăuga statul cu familia, călătoriile îndepărtate, plimbările şi să fac origamii.

  1. Ştiu că faci teatru, dansezi, faci voluntariat, îţi place să scrii, întrucât acesta este un blog, sunt curioasă ce anume scri şi cum a început pasiunea asta?

La început a fost mai mult o joacă, după un mod de a mă descărca şi acum pasiune. Scriu şi versuri, da mai mult proză, fiindcă aşa s-au pus bazele scrisului la mine, aşa îmi este mai uşor să aştern cuvintele pe foaie.

  1. Dragă Andreea, îţi mulţumesc pentru disponibilitatea de a te lăsa descoperită şi sunt sigură că cititorii mei ar vrea să te cunoască mai bine, drept pentru care, am 3 provocări pentru tine. Include cuvintele, viaţă, flori, scriitor, rar, farsă, prietenie, soare şi gust într-o poezie de 3 strofe.

Scriu despre viaţă

Scriu din grădina cu flori,

Dar ce contează că-i frig şi ceaţă

Aşa-i când eşti scriitor.

În raze de soare, îmi vine inspiraţia

Gust fiecare vers, îl devorez,

Totuşi, atât de rar îmi admir creaţia

Şi mă gândesc, i-o farsă, visez?

Scriu despre toate deodată,

Scriu cu drag, cu ironie

Am şi poezii serioase

De dragoste, de dor, de prietenie.

  1. Prezintă-ne ceva dintr-un fragment scris de tine.

Cu paşi timizi, cu frică şi nesiguranţă am păşit în astă lume. O lume care probabil nu mă aştepta, dar care m-a primit cu braţele deschise. Lumea asta a fost ca o mamă, mi-a oferit probleme pentru a învăţa cum să le înlătur, mi-a oferit prieteni pentru a ştii să preţuiesc adevărata prietenie şi adevăraţii oameni, mi-a oferit multe şi uite-mă mare! Acum păşesc mai zglobie, mai încrezătoare în propriile-mi forţe. Când zorii îmi mângâie obrajii, deschid ochii minţii, privesc în oglinda sufletului, desprind din inimă o rază de fericire şi mi-o prind în păr, pregătită de noi aventuri.

  1. Sunt Andreea şi astăzi mă aflu într-o situaţie cu totul deosebită… (de aici continuă tu cu 3-4 propoziţii.

Sunt Andreea şi astăzi mă aflu într-o situaţie cu totul specială, mi-am deschis o cameră din inima mea şi v-am primit şi pe voi. Sper că fiecare va ieşi cu câte un gând pozitiv.

  1. Iată că acest interviu a ajuns la final. Acum, în încheiere, un gând pentru cititori!

Eu vă doresc mult spor în toate, sănătate, să fiţi înconjuraţi numai de oameni care vă merită, să priviţi înainte cu optimism şi faceţi tot ce vă stă în putinţă să vă atingeţi ţelurile.

Reclame

Pregătiţi-vă că vin să vă golesc!

Mai ştiţi ce vă spusesem eu acum mult timp? A trecut atât de mult, încât aţi spus probabil că am dispărut, că m-a furat zăpada, dar ce să vedeţi? Nu-mi place iarna, aşa că nu m-am lăsat ispitită de frig şi fulgi. Spuneam că voi scrie mai des. St, nu comentaţi prea mult, spuneam doar, voi chiar mă luaţi în serios? Timpul ăsta, pur şi simplu îşi bate joc de mine, păi ce, l-am pus eu să treacă atât de repede? Nu, e vina timpului, gata, am găsit vinovatul în mai puţin de 2 minute. Ei bine, tot stând eu şi gândindu-mă despre ce să scriu, ia uite ce idee minunată mi-a venit. Vine primăvara, adică trebuie să ieşim din casă, să mai cumpărăm una alta…

 

Magazinelor, pregătiţi-vă că vă golesc!

Să ne imaginăm următoarea situaţie: Este o zi însorită de primăvară, să fie şi mai favorabil, sâmbătă. Mă trezesc, îmi fac ritualul de îngrijire, îmi fac un Cappuccino, deschid laptop-ul şi primesc un telefon de la un prieten, răspund şi vocea suavă de la capătul firului mă întreabă, dacă nu cumva aş vrea să ieşim în oraş. Răspund pozitiv, închid laptop-ul, mă mai aranjez puţin şi ies în lumea asta rea şi ispititoare. Ne plimbăm noi cât ne plimbăm şi ajungem în locul ăla superb, atractiv, mirobolant, gingaş, ispititor, plin de lucruri frumoase numit MALL. De aici situaţia se schimbă dramatic. Prietenii care mă invită în oraş şi fac greşeala colosală să mă plimbe prin magazine, vor regreta mult timp de acum înainte decizia luată. Cum de ce? Pentru că jumătate de zi le e deja sacrificată, trebuind să explorăm mall-ul.

 

Nu-i aşa că rafturile alea arată grozav?

Ultima dată când am fost în mall, ne-a întâmpinat o domnişorică drăguţă care ne-a dat spre delectarea simţului olfactiv, un tester de parfum. Picioruşele mi-au alergat la parfumeria cuppricina să văd eu şi alte parfumuri, dacă îmi place vreunul? Când merg în mall, nu am cum să nu colind şi minunatele Carrefour, Kaufland, da, acolo frumos aranjate, în ambalaje lucioase, sunt parcă special pentru mine dulciuri gustoaaaase. Ciocolată, chipsuri, batonaşe de tot felul, bomboane, nu mai scriu că deja mi se face poftă. Mai petrec şi pe aici o oră, pentru că tot trebuie atent explorat. Prietenii? Prietenii mă însoţesc cuminţi şi îmi mai spun din când în când că siluetei mele nu i-ar plăcea să o hrănesc cu aceste bunătăţi. Nu contează ce îi place ei, contează ce îmi place mie, spun eu repede. Dar serios acum, voi rezistaţi la atâtea frumuseţi? În plus, magazinele de hăinuţe. Cum să pot rezista la bluzele elegante, rochiile de ocazie, pantalonii de toate modelele, hainele cu mesaj, nu ai cum, pur şi simplu, nu ai cum să nu ei măcar ceva de aici.

 

Stai puţin, trebuie să şi plătesc ce am cumpărat?

Oh, nu, nu o poate face altcineva pentru mine? De ce trebuie să merg eu la casă, să stau la coadă şi să dau la schimbul produselor cumpărate nişte hârtii? Ce, sunt atât de valoroase? Mie nu-mi place la casă, e aglomeraţie, trebuie să mi se scaneze produsele, mai bine plecam acasă. Vai, dar costă cam mult, ce, am cumpărat atât de multe chestii? Mai bine mai las din ele, dar nu, nu pot renunţa la nimic din ce am cumpărat, toate sunt mult prea frumoase. În plus, am stat atâta ca să le las acum? Le iau pe toate, dar promit că data viitoare nu voi mai sta atât de mult şi nici nu voi mai cumpăra atâtea. Mâine de exemplu, vizitez mall-ul, dar îmi promit să fiu mai chibzuită. Ce credeţi că se întâmplă următoarea dată când merg la cumpărături? Exact la fel ca precedenta.

 

În concluzie…

Mai bine trimit pe altcineva la cumpărături în locul meu, dacă mai merg iar eu, iar voi fi o binecuvântare pentru vânzători. O doamne, dacă aş putea pune în practică asta, bugetul şi silueta mui-ar mulţumi enorm. Voi să nu faceţi aşa, bine? Magazinul e locul de unde îţi ei doar ce ai nevoie, nimic mai mult! Voi cum vă răsfăţaţi? Sunt curioasă, mai face cineva parte din echipa mea, sau sunt singura care colindă magazinele şi ea tot ce prinde?

 

Aveţi grijă să nu luaţi şi voi! Dizabilitatea e transmisibilă! :) :(

Ieri, o frumoasă după-amiază de marţi. Termin cursurile şi decid împreună cu două prietene să ies în mall. Zis şi făcut, ieşim noi, ne relaxăm, vedem reduceri, cumpărăm câte ceva şi dorim să ne întoarcem. Ne oprim în faţa unui lift şi intrăm. Alături de noi mai intră 2 domni. Se uită puţin la noi şi…
-Astea au probleme, vrei să stăm cu ele? Mai bine îl luăm pe următorul.
-Da, ai dreptate. Hai să îl aşteptăm pe următorul, poate luăm şi noi!
Ştiu ce îţi trece prin minte acum, e revoltător, cum se poate întâmpla aşa ceva, trebuie stopate astfel de lucruri. Întrebare: Cîţi sunt ca tine? Cu fiecare astfel de întâmplare, realizez că extrem de puţini.Nu, mai repet o dată să nu se înţeleagă greşit, nu scriu articolul ăsta pentru a fi compătimită, nici pentru a vă spune cât de sumbră pare viaţa cu o dizabilitate, pentru că am realizat că dacă vreau, pot să o fac să pară roz. Problema e că nu depinde doar de mine asta, de atitudinea mea pozitivă, ci şi de oamenii din jurul meu.

Am pierdut numărul dăţilor în care prima impresie a celorlalţi despre mine era dată de problema de vedere, nu de felul în care gândesc, simt, mă comport. Când eram mică, toate astea mă afectau de fiecare dată, niciodată nu înţelegeam de ce toată lumea îmi adresa prima întrebare: „De ce nu vezi, ce problemă ai”. Acum am crescut, m-am obijnuit ca prima întrebare să fie nu legată de persoana mea, ci de problema mea. Am învăţat să zâmbesc şi să le răspund curioşilor, am învăţat că energia şi lacrimile mele pot fi păstrate pentru momentele care chiar merită asta, ceea ce nu pot să învăţ însă, e să mă obijnuiesc cu indolenţa, nepăsarea şi prostia unora. Dacă puneam un cronometru, nu era nici măcar un minut, dar da, pentru unii o dizabilitate e un virus transmisibil, nu înţeleg de ce nu se inventează un vaccin, când omul întâlneşte astfel de persoane să fie gata vaccinat, poate aşa nu îi mai e frică să stea cu noi. Voiam să îi explic eu cum stă treaba cu drepturile omului, cu discriminarea, că problema de vedere, nu ne limitează prea tare din a fi oameni normali, dar am conştientizat repede că nu înţelegea nimic din ceea ce voiam eu să-i spun. Ştii, poate pare clişeic, dar e adevărul, fiecare din aceşti oameni, fiecare dizabilitate ascunde de fapt, o poveste. Aşa, ca a ta, celui ce acum citeşti aceste rânduri, ca a domnilor din lift, care au realizat că prezenţa lângă persoanele cu dizabilităţi le scade rangul. Nu, nu mă refer la genul ăla de poveşti care se dau prin presă, că suntem înzestraţi cu calităţi pe care cei ce nu au probleme nu le au. Nu mă consider mai specială decât tine, nici nu cred că ar trebui să te comporţi diferit cu mine.

România, îţi dau atâtea şanse şi tu profiţi de ele, vreau să urmez Dreptul, să am o profesie, am refuzat să cred că ai oameni atât de prost crescuţi, speram că incluziune, integrare, drepturi, nu sunt doar la nivel teoretic, dar se pare că îmi demonstrezi cu fiecare zi ce trece că mă înşel. Nu am avut aripi, dar mi-am improvizat, pregătită să-ţi demonstrez zâmbind că o dizabilitate nu e deloc un capăt de lume, ci începutul ei. Ai fost o profesoară dură, dându-mi mereu testul toleranţei, răbdării şi în final am realizat ce lecţie trebuia să învăţ, să fiu ambiţioasă, problema e că tu nu te mulţumeşti cu o lecţie, ci vrei să mă înveţi un întreg capitol. Un singur cuvânt, poate schimba păreri, exclude oameni, dar tot un singur cuvânt, poate să îţi ofere satisfacţii pe care altfel nu le-ai fi avut. Dacă aş putea întinde sufletul, aşa cum o fac cu mâinile, te-aş scutura bine de tot şi ţi-aş curăţa impurităţile. Mi s-a spus de prea multe ori cuvinte pe care nu voiam să le mai aud, aş putea să le colecţionez într-o carte. Din păcate, omenia şi toleranţa nu pot lua fiinţă, pentru că dacă s-ar întâmmpla asta i-aş putea scrie sute de pagini. 1000000 de borcane cu miere, nu m-ar îndulci mai mult decât un om care mă tratează natural, care se uită la Delia, nu la problema ei de vedere sau alte defecte. Am şi eu două întrebări simple, dar complicate în acelaş timp: Ce ee făcut? De ce încă se mai întâmplă astfel de lucruri?

Oare chiar e originală?

Ador să scriu… Nu se prea vede în ultima perioadă nu? Gata, de azi, chiar promit că vă voi scrie cel puţin două articole pe săptămână. M-am hotărât, fie că sunt chestii neinteresante, experienţe personale, sentimente experimentate, cel puţin două articole, se vor afla în fiecare săptămână pe acest blog, cel puţin da, ăsta sper să fie minimul. Iertaţi-mi lunga şi nepermisa absenţă, nu, nu am scuză pentru ea, dar promit să mă revanşez.

Mă aflu pe pământ în multe calităţi, de soră, de fică, de prietenă, de colegă, dar mai ales de om. Sunt om, zâmbesc, plâng, scriu, citesc, te ajut, te cert, sunt încăpăţânată, sunt poate prea impulsivă uneori, am visuri, am calităţi, am defecte, vreau atenţie, îmi plac cadourile, îmi plac florile, lucruri perfect normale, nu? Ei bine, pe lângă lucrurile enumerate mai sus, mai vreau să-ţi dezvălui ceva, nu ştiu, nu am prea multă răbdare, nu mă pricep la psihologie, abia dacă am citit 3-4 articole, asta pentru că am pe cineva interesat şi a trebuit să corectez câteva chestii, atât ştiu despre psihologie, deşi am studiat-o. Nu ştiu termeni tehnici, clasificări, nume de psihologi, nu ştiu după ce termeni psihologici, după ce sondaje stabilesc ei cum funcţionează relaţiile interumane, dar ştiu o regulă de aur, că într-o relaţie, de orice natură ar fi ea, încrederea, toleranţa şi respectul sunt cârmele ce conduc relaţia în direcţia bună ani de zile. Din păcate, eu am abuzat de mult prea multe ori de aceste 3 cârme, investindu-le în relaţii şi oameni care nu au încetat să mă dezamăgească ori de câte ori au avut ocazia. Da, trebuie să recunosc, toleranţa poate a scăpat mai ieftin, poate că în unele zile am lăsat-o acasă, lăsându-mă ghidată de impulsivitate, dar, îmi place să cred că celelalte două nu au intrat la apă, nici nu s-au ascuns, ci dimpotrivă, m-au însoţit şi s-au impus mult prea mult, făcându-mă să acord mult prea multe şanse oamenilor ce nu meritau asta. Cu unii vorbesc, am realizat că pur şi simplu, nu pot stabili o relaţie de prietenie, mai bine mai puţin, că e mai sănătos. Am înţeles că unele persoane încă nu au găsit suficiente lucruri frumoase pentru a stabili o relaţie de prietenie, m-am supărat, am plâns, dar am realizat în timp că e mult mai bine aşa, dar nu, nu despre asta vreau să vă scriu eu acum. Există o categorie de persoane, cu care chiar am abuzat de toate aceste 3 cârme, am fost tolerantă, deşi erau zile în care voiam să am o putere supranaturală pentru a nu le mai vedea, am avut încredere că sfaturile mele vor fi primite nu ca nişte reproşuri, ci dimpotrivă, ca nişte vorbe de îndreptare, am respectat, deşi au fost momente în care aş fi vrut să nu o mai fac şi ce am primit în schimb? Sufletul, dar nu aşa cum l-am oferit eu, ci cu lacrimi şi multe semne de întrebare, cu sentimente sfărâmate şi mult praf deghizat în cuvinte nu tocmai prietenoase. Ce crezi? Am încercat de multe ori să fac curat, să scap de oamenii care îmi despachetau şi făceau dezordine prin suflet, da uitam mereu unde era soluţia de şters prin el, curajul de a spune stop, acum, teoretic, cică am găsit-o, sper doar să fie cea originală.

Toate cărţile citite, toate sfaturile primite, nu au reuşit încă să mă facă să nu mă mai mint că am uitat soluţia de făcut curat prin suflet, nu au reuşit să mă facă să nu mă mai ataşez de toţi cei din jurul meu, fără a face deosebirea între cei care cu adevărat merită asta. Cum detectăm oamenii care ne folosesc doar în scopuri proprii? E foarte greu de spus, nu cred că există o formulă magică, deşi m-aş bucura. Am învăţat atât de multe, într-un timp parcă prea scurt, nu e corect, nu e drept, dar Deliuţa crede că acum e cu 1% mai capabilă să nu mai aibă încredere în toată lumea şi atunci când consideră că cineva îi încalcă principiile şi îi foloseşte sufletul în moduri în care ea nu vrea, poate spune stop. Acum rămâne de văzut dacă se va ţine de cuvânt!

Mi-am transformat lacrimile în zâmbete, am neglijat avertismentele sufletului de a spune stop atunci când simt, am folosit drept scuză mediul, îmi spuneam în fiecare zi când falsitatea unora îmi trecea sfidătoare prin faţă că nu am nici un drept să fiu supărată pe ei, că am fost răsfăţată, că nu ştiu ce înseamnă să nu ai pe cine să îmbrăţişezi de sărbători şi da, nu ştiu, am o familie minunată care a transformat noaptea în zi pentru a fi fericită, da, nu ştiu ce înseamnă să vi acasă şi să fii întâmpinat cu indiferenţă, dar ştiu ce înseamnă să împărtăşeşti prin telefon experienţe pe care ai fi vrut să le împărtăşeşti faţă-nfaţă, ştiu ce înseamnă să vrei să fii alături de cei dragi şi să îţi dai seama că nu ai cum, poate că nu se compară, dar experienţele prin care am trecut, nu m-au făcut să fiu supărată pe ceilalţi, nici nu mi-au acordat dreptul de a le folosi sufletele pe post de mijloc de rezolvare a problemelor mele. Dimpotrivă, toate experienţele astea m-au făcut să îmi doresc pe zi ce trece mai mult de la mine, să sper, să cred că pot mai mult, să fiu optimistă, să îmi dau seama unde greşesc, ce am de corectat. Poate cândva, voi avea curajul de a vă povesti mai mult şi mai explicit. Până atunci însă, mi-am luat biletul de avion către inimile voastre, nu am avut bani, dar am folosit cuvintele, acum mă îndrept din nou către aeroportul numit Word pentru a vă scrie un nou articol, care promit să vină curând!

Poate nu v-am dat eu prea multe detalii, dar cu ajutorul cuvintelor, aţi făcut parte din nou din povestea mea, iată ajungând la finalul articolului. Sunt supărată, da e ok, fiecare zi e un motiv de a zâmbi, sigur voi găsi 1000 de astfel de motive pentru care să o fac şi azi. Dacă ai trecut măcar odată prin astfel de experienţe, nu uita, spune-i persoanei care ţi-a furat mai multe lacrimi decât zâmbete tot ceea ce simţi, tu nu eşti de vină cu nimic pentru felul în care se comportă cu tine, i-ai încredinţat sufletul, nopţile, răbdarea, timpul, având încredere că îţi va oferi satisfacţii, nu a făcut-o, cere-ţi drepturile, ai dreptul să te gândeşti puţin şi la tine, nu crezi? Promit să fac şi eu asta, nu ştiu dacă reuşesc, dar încerc. Îţi mulţumesc că ai avut răbdarea de a mă citi până acum! Ne mai auzim săptămâna asta pe aici! Zâmbeşte, viaţa abia aşteaptă să îţi ofere o nouă provocare!
Te îmbrăţişez cu sufletul!

De ce nu am îndrăznit atunci?

Am alergat prin alfabet, încercând atunci să găsesc literele potrivite pentru a exprima în rânduri ceea ce simţeam, am stat îndelungi minute de vorbă cu Delia din mine, încercând să o conving să se elibereze de emoţii, să convoace literele de urgenţă la o şuetă, dar n-am reuşit! Acum, gândindu-mă despre ce să vă mai scriu, mi-am spus că ar fi un moment potrivit pentru a transmite un mesaj printr-o experienţă.

Anul trecut, prin septembrie, un prieten de familie, ştiind că vreau să învăţ mai bine limba engleză, mi-a spus că există o şcoală care ar fi foarte potrivită dorinţelor mele. M-am uitat atunci puţin pe site, dar atât. Au mai trecut câteva zile şi ai mei mă tot întrebau dacă am aflat ceva, un număr de telefon, preţuri, eu nimic. M-am decis totuş într-o seară să mă documentez serios cu privire la Shakespeare School. Am reintrat pe site, am citit despre ce e vorba, am vizionat filmuleţe cu părerile participanţilor şi mi-am spus gata, e momentul să sun şi eu. Zis şi ffăcut, am luat numărul de telefon şi a doua zi am sunat. Dialogul a fost absolut revoltător, ţinând cont că persoana care mi-a răspuns, era un cadru didactic, aveam eu să aflu mai târziu. Asta credeam atunci, acum, la un an după experienţă, realizez că a fost revoltător pentru că am permis asta, pentru că nu am ştiut să îmi susţin drepturile, pentru că am preferat să plâng şi să apelez la sfaturile prietenilor, decât să fiu fermă, susţinându-mi dreptul la educaţie. Dar să încerc să redau dialogul nu? Aveam emoţii uriaşe, îmi tremura mâna pe telefon, fiecare secundă mi se părea încărcată de suspans. Totul s-a schimbat când…
-Alo, Shakespeare School, cu ce informaţii vă putem ajuta?
-Bună ziua, mă numesc Moise Delia, sunt elevă şi aş dori să învăţ limba engleză. M-am documentat şi cred că sunteţi cei mai potriviţi. Se mai fac înscrieri?
-Sigur, abia au început. Ca să ne putem da seama la ce nivel sunteţi, ar trebui să veniţi la unul din sediile noastre pentru a da un test, astfel vă putem evalua nivelul de limbă engleză.
-Sigur că da! Înainte însă, trebuie să vă mai spun ceva. Eu sunt nevăzătoare, dar nu cred să fie asta vreo problemă nu?
-Păi… s-a blocat câteva secunde. Ne pare rău, dar noi nu suntem pregătiţi să venim în întâmpinarea unei astfel de persoane.
M-am blocat şi eu. Toate scenariile pe care mi le făcusem erau pozitive, includeau noi colegi, profesori dornici să ne ofere din cunoştinţele lor, o eu într-un mediu nou, decât cel cu care eram obişnuită. Dar realitatea a ţinut cu tot din adinsul să mă contrazică. Să închid nu puteam, aşa că mi-am neglijat lacrimile şi am continuat discuţia.
-Bine, dar pot veni măcar la lecţia demonstrativă? Am citit că pot participa gratuit la o lecţie. Aşa puteţi vedea cum mă descurc, eu pot să-mi dau seama care sunt metodele dumneavoastră.
-Îmi pare rău, nu se poate. În plus, noi nu avem cursuri în alfabetul acela al dumneavoastră.
-Bine, dar cursurile pot fi şi în format electronic. Totuşi, nu avem nimic de pierdut dacă încerc.
-Da, dar mai există o problemă, copiii. Copiii nu sunt pregătiţi să interacţioneze cu dumneavoastră, sunteţi mai diferită decât ei. Nu, nu se poate, îmi pare sincer rău. Sfatul meu este să încercaţi în altă parte.
-Dar de ce? Problema de vedere nu cred că este un impediment imposibil de trecut. Metodele se pot adapta.
-Nu ştiu ce să spun, mai încercaţi în altă parte! Copiii nu sunt pregătiţi să interacţioneze cu o persoană atât de diferită,, metodele se bazează şi pe vizual, ne cerem scuze, dar nu suntem pregătiţi!
-Bine atunci, vă mulţumesc mult!

 

Telefonul s-a închis, iar eu am început să plâng, dar plâns din ăla cu tremurat, nervi, tot tacâmul. Mama, care fusese lângă mine pe tot parcursul discuţiei, nu m-a luat în braţe spunându-mi că vom trece noi şi peste asta, dimpotrivă, mi-a spus pe un ton ferm, dar extrem de motivaţional, că plâng fără motiv, că trebuia să am mai mult curaj să îmi susţin drepturile, că trebuia să nu îi arăt că mă afectează ceea ce spune. Atunci m-am supărat pe ea, spunându-mi în sinea mea că aveam nevoie doar de o îmbrăţişare, nu de sfaturi. Adevărul era că mai ales la finalul convorbirii, vocea mea era stinsă, ochii îmi erau gata să reverse oceane, iar inima îmi bătea cu putere. 10, 20, 30 sau…. nu am mai avut noţiunea timpului am plâns şi nu voiam nimic altceva decât să stau în pat, acompaniată de clapele pianului şi să plâng. Să plâng de nervi, de tristeţe, de… o, erau atâtea motive pentru care voiam să o fac. Am pus mâna pe telefon şi mi-am sunat o prietenă, în speranţa că la ea stă soluţia salvatoare pentru problema mea. dar nu. Cuvintele au fost cele care au funcţionat pe post de mijloc de transport între sufletele noastre, gândurile pozitive au fost combustibilul, dar destinaţia mea fusese ocolită, faptul fiind deja consumat. M-a mai liniştit, dar visul meu de a studia la Shakespeare School, tot nu cunoscuse realitatea. O altă prietenă, aflând problema, a dat dovadă de curaj, bunătate şi toată gama sentimentelor umane, scriindu-le pe facebook, dur şi ferm, dar politicos şi civilizat, că nimeni şi nimic nu le dă opţiunea de a refuza dreptul la educaţie unui om, indiferent ce problemă ar avea. Răspunsul lor a fost diplomat, dar negativ.

De ce nu am îndrăznit atunci să spun mai mult? Din teamă, din teama de a nu spune ceva greşit, din teama de a nu fi refuzată din nou, din teama de a nu îmi provoca emoţii şi mai mari. Dacă privesc acum în trecut, aş fi avut atâtea contraargumente. Nu contest nici o clipă că Shakespeare School e o instituţie unde profesionalismul e la nivel înalt, pentru că nu am beneficiat de serviciile lor, dar ce pot spune cu certitudine e că Shakespeare School este o instituţie unde deschiderea şi toleranţa nu prea sunt prezente. Pentru refuzul primit e şi vina mea, vina mea pentru că trebuia să nu o las să închidă, până când nu o făceam să înţeleagă că diferită eram doar în concepţia dumneaiei, iar posibilii mei colegi puteau interacţiona cu mine fără probleme, nu trebuia să închid convorbirea aia până când nu o convingeam că e dreptul meu să beneficiez de o educaţie corespunzătoare, nu trebuia să o las să închidă până când nu încercam să o fac să-şi dea seama că asta e discriminare. Poate că da, sunt diferită, pentru că eu ştiu să îmi imaginez soarele, oamenii, cerul, privind din interior, da, sunt diferită pentru că am învăţat să îmi dau seama de lucruri fără să mă ghidez după imagini, da, sunt diferită pentru că te pot asculta, fără să îţi observ mimica şi îmi pot da seama de problema ta, dar diferenţele se opresc aici. Pot interacţiona prin cuvinte, pot scrie, pot citi, pot face, intelectual, tot ce face cineva care nu are o problemă de vedere. Prin urmare, motivele invocate sunt discriminatorii. Dar toate astea le spun în scris, pentru că dacă aveam curajul să le spun telefonic, acum probabil studiam deja engleza la Shakespeare School!!!

Toată experienţa asta m-a învăţat un singur lucru, pe care promit că de acum înainte îl voi pune în aplicare anume că: Orice vis, trebuie să străbată demn refuzurile, întâlnindu-se cu realittatea. Dacă voi mai primi un refuz şi mi se vor invoca astfel de motive, sunt dispusă să merg mult mai departe decât acum un an! O experienţă neplăcută mi-a mărit aripile şi deşi la început m-a derutat din traseul de zbor, acum, după ceva timp, mi-a dat mai multă siguranţă. Înainte de a posta articolul ăsta vreau să vă mai spun ceva: I want to learn english!!! Sunt sigură că voi reuşi!!!

Capitolul 16. Vrei să fii soţia mea? Copilul regăsit!

Razele blânde ale soarelui străluceau, oferind, aşa cum erau obişnuite, spectacolul zilnic de lumină. Un fluturaş se plimba jucăuş printre florile plantate de Aliela, câteva păsărele îşi începuseră de minute bune concertul. Era o zi genială de august, o zi în care singura activitate pe care ţi-o puteai dori era aceea de a te relaxa. Cu toate astea, în sufletul alielei, frânturi de amintiri confuze, se amestecau cu sentimente şi trăiri inexplicabil de ciudate.  Stătea aşezată pe băncuţa ruptă, uitându-se parcă speriată în gol. Puteai observa, fără să ai prea multe cunoştinţe de psihologie, câte putea dezvălui acea privire pierdută. Simţea că sufletul ei e pe marginea unei prăpăstii şi nimeni nu-i mai  poate împiedica alunecarea. Vedea în depărtare fericirea, dar ceva o ţinea captivă să alerge până la ea. Privea portiţa, sperând că singurul om care îi era alături, va veni, oferindu-i siguranţă, încredere şi o atât de necesară şi valoroasă îmbrăţişare. Timpul i-a auzit parcă dorinţa, astfel că după câteva minute, portiţa s-a deschis. Pe ea a intrat calm, cu o servietă în mână, având o atitudine agresivă, omul ce pentru Aliela reprezenta cel mai bun prieten. Pesimis s-a apropiat de ea ameninţător, a tras-o de păr, ţinând-o strâns de mijloc,  a scos din servietă o eşarfă şi o frânghie,  legându-i ochii şi mâinile. A luat-o în braţe, ducând-o într-o  maşină de poliţie de care făcuse rost.  A închis poarta şi s-a urcat şi el. A pornit imediat, gonind nebuneşte pe străzile capitalei.   În acest timp, ea abia dacă mai putea respira de teamă, se simţea străină în propriul corp, iar faptul că el nu vorbea, o îngrozea de-a-dreptul. Nu a durat mult însă.
-Om mai prost ca tine n-am văzut. Fetiţo, trezeşte-te, realitatea nu se rezumă doar la flori şi gătit prăjituri. Tu chiar credeai că eu te ajut gratuit? Astăzi a venit timpul să îmi oferi viaţa, în schimbul serviciilor pe care ţi le-am oferit. Ca  să îţi arăt totuşi că te consider un experiment aproape reuşit, te voi duce într-un loc în care înainte să mori, îl vei reîntâlni pe Adonis, ăla pe care îl căutai tu cândva. Acum taci, n-am chef să îţi aud vocea, ajungem imediat.
Totul părea desprins dintr-un film de groază, refuza să primească săgeţile ce îi străpungeau sufletul. Încerca să le retrimită, dar bunătatea le oprea mereu, rămânând astfel doar în gândul ei. Îi era teamă să vorbească sau să se mişte, pentru a nu-l supăra. După nici 15 minute, maşina s-a oprit în faţa unei case, Pesimis a coborât, spunându-i că se îmtoarce imediat. A scos din buzunar cheile şi a intrat în casa Alielei, unde se afla Maria.  Cei 2 s-au sărutat şi au intrat împreună în sufragerie. Au dat drumul la TV, uitându-se îmbrăţişaţi la un film. În acest timp, după ce a încercat să se calmeze, Aliela a bătut în geam, în zadar însă, nimeni nu a auzit-o. Văzând  că nu apare niciun rezultat, începu să dea din mâini. După ceva timp, cum  frânghia nu era foarte bine strânsă, se desfăcu. Fericită, îşi deslegă şi eşarfa. Le puse pe scaunul şoferului, deschise uşa încet şi dispăru. Străbătu fără o direcţie anume câteva străzi şi ajunse într-un parc. Întâmplător, pe acolo trecea şi Optimis. S-a oprit câteva secunde în dreptul fetei, părândui-se cunoscută. Cu timiditate a întrebat-o:
-Bună,  scuze că te deranjez, dar semeni foarte tare cu o prietenă de-a mea pe care o chema Aliela.
-Ce coincidenţă. Eu mă numesc tot Aliela.
-Am întrebat să fiu sigur, dar bănuiam că tu trebuie să fii. Aliela, serios, cât de bucuros pot să fiu că te-ai întors, că pot să te îmbrăţişez, să-ţi vorbesc, dar ia spune-mi, cum ai ajuns aici?
După ce îi povesti toate întâmplările pe care şi le aminti, cum a  dispărut profitând de neatenţia lui Pesimis, el s-a uitat trist la ea spunându-i:
-În cazul ăsta, îmi pare rău, dar va trebui să-l sun să-i spun că te-am găsit. Ştii, tot ceea ce mi-ai povestit tu, din fericire, nu seamănă cu realitatea. Nu erai o persoană retrasă, iar Andrei nu e şeful nici unui clan mafiot, el a fost cel care a încercat să  dea de fata care l-a intervievat, întrebându-ne zilnic aproape dacă ştim ceva. Voi fi sincer cu tine, mie mi-a fost teamă să-i spun, pentru că mă gândeam că mi se va întâmpla ceva. Mai multe nu mai pot să-ţi spun, pentru că nu vreau să-l supăr pe domnul Pesimis, dar ce pot să fac e să îţi dau un sfat: Ai grijă de tine!
-Ştiu tot! Aşteptam, ca acum, în ultimul moment să ai ceea ce se numeşte demnitate, să nu îţi pese de consecinţe, de ce vei păţi din cauza prieteniei noastre, iar dacă o făceai acum, eram dispusă să te iert, pentru că tu ai fost omul care m-ai susţinut în momentele în care credeam că nu sunt capabilă să fac nimic, m-ai sprijinit emoţional aşa cum nu o făcuse nimeni, dându-mi atunci dovadă că există oameni cu suflete mari. Acum, la aproape un an după accident, vorbeşti cu fata pe care ai vizitat-o primul la spital, implorând medicii să mă salveze, o fată care s-a maturizat în acest an, cât pentru o viaţă. Ştii, a doua zi când trebuia să plec la Londra, eram nedumerită, dar am crezut că vizita ta e în imaginaţia mea, că au medicamentele efecte adverse, dar astăzi, văzându-te, te-am recunoscut şi mi-a explodat sufletul de bucurie, însă când în loc să mă salvvezi, după ce ţi-am povestit prin câte am trecut, tu ai spus că îl suni pe Pesimis, am realizat că eşti un monstru cu chip uman care ar trebui să îţi petreci restul vieţii singur, pe o insulă pustie, înconjurat de munţi de nisip şi praf. Ai ştiut atâta timp de dispariţia mea şi nu ai făcut nimic, pentru că aşa se întâmplă din păcate, străinii, oamenii la care nu te-ai fi aşteptat niciodată, te surprind cu gesturi wow. Haide, sună-l pe Pesimis, poţi să-i spui unde   sunt, nu-mi pasă ce mi se va întâmpla, atât timp cât tu vei trăi restul vieţii singur, fără oameni pe umărul cărora poţi să plângi, pe ale căror chipuri poţi aşterne zâmbete, cărorapoţi să le scrii de sărbători. Cea mai mare pedeapsă pe care o poate primi un om e să fie singur, să vrea să-şi  împărtăşească bucuriile şi supărările, dar să nu aibă cui. Singurul regret pe care îl am e acela că nu-l pot cunoaşte pe Andrei, tânărul despre care îmi povesteşti că m-a căutat. Cum a făcut-o nu te îîntreb, nu mai eşti capabil de încrederea mea. Hai, ce mai aştepţi? De ce nu îl suni?
-Aliela, viaţa mea în ultimele  luni a fost un dezastru, am fost un egoist, fără a-mi păsa de ceilalţi, dar în sinea mea am sperat mereu că te vei întoarce şi vei lămurii toate neînţelegerile astea. Te rog, îţi promit că fac orice, iartă-mă. Optimismul va învinge, da, recunosc, mi-a fost teamă şi m-am aliat cu laşitatea, fără să mă gândesc cât suferă alţii din cauza mea. Te rog Aliela, hai să o luăm de la capăt împreună. Am şi o idee, îl atragem pe Pesimis într-o capcană, acum e ocazia perfectă să-i arăţi că te-ai întors şi eşti de 1000 de ori mai puternică decât el.  Crezi că poţi să mă ierţi? Îţi promit că voi face toate eforturile să salvez ce se mai poate salva.
-Nu, nu te iert. Chiar dacă aş vrea, nu mai pot şi nu mai meriţi iertarea mea. M-ai dezamăgit mult prea mult pentru a-ţi mai permite accesul în sufletul meu. Mi-e teamă să te întreb de ce ai mai fost capabil, pentru a nu suferi şi mai mult. Oricum, azi voi afla cu orice preţ tot ce s-a întâmplat de la dispariţia lui Adonis şi până acum.
-Cuuuum? Ţi-ai recăpătat memoria? Dar cum s-a putut întâmpla aşa ceva?
-Aţi fi vrut să rămân o legumă nu? Probabil că ăsta era scopul vostru, să fiu un roboţel uşor de manevrat, dar se pare că soarta v-a dezamăgit. Într-o zi, destul de recent, mi s-au terminat medicamentele pe care le luam, am  încercat să-l sun în nenumărate rânduri pe Pesimis, dar în zadar, la telefon nu a răspuns nimeni. Mi-am spus fie ce o fi, oricum nu aveam ce să fac. ei bine, şi ce să vezi, a doua zi de când nu mai luasem medicamentele mă trezisem cu o stare foarte ciudată. Îmi veneau în minte frânturi de amintiri, iar încet-încet ele au început  să  se lege. Uite aşa, memoria mea a revenit la normal.
-Asta este splendid, acum chiar putem să o luăm de la capăt. Aliela, oricine merită încă  o şansă. Te rog, acordă-mi-o şi îţi promit că nu te voi mai dezamăgi niciodată.
-Nu, tu nu eşti capabil şi nu meriţi nici măcar să mai vorbesc cu tine, de iertare nu se mai pune problema. Nu vrei să-l suni tu? Nici o problemă, lasă că îl sun eu şi îl chem aici.
Aliela îşi scoase telefonul şi îl sună pe Pesimis.
-Aliela, aşa mă răsplăteşti tu pe mine după muntele de bine pe care ţi l-am făcut?
-Termină cu teatrul Pesimis, ştiu tot! Ţi-am trimis un mesaj cu adresa exactă unde sunt, dacă tot vrei să lămurim lucrurile, vino, abia aştept să primesc nişte explicaţii.
Imediat cum închise telefonul, Pesimis îşi luă pistolul şi servieta şi  se îndreptă furios către locaţia indicată de Aliela. După 10 minute, el ajunse, alergă câţiva metri şi se opri în faţa celor 2.
-Trădătorule, ce cauţi cu asta aici? Vieţile voastre se vor sfârşi acum. Aşa ne-am înţeles noi mă tâmpitule? Unde ţi-a fost capul? Cum te-ai întâlnit cu asta? Eu trebuia să o omor, a profitat de neatenţia mea şi a dispărut. Mă gândeam la tăticuţul răniţilor că dacă doamne fereşte o va găsi nu îmi va spune, nu la tine. Ia spuneţi, care dintre voi vrea să părăsească primul lumea asta?
-Calmaţi-vă Măria voastră, încet să nu vi se spargă vreun vas de sânge sau ceva. Dar cum, ne întrebaţi pe noi, nişte bieţi supuşi? O decizie atât de importantă numai un om  de competenţa dumneavoastră o poate lua. Ia să vedem, ai curaj să o faci aici, în parc, unde se plimbă oameni, unde se joacă copiii? Doriţi să aveţi atâţia martori? Îl întrebă ea cu o oarecare doză de sarcasm.
-Nu crezi nu? Ei bine, pentru că eşti aşa de nerăbdătoare, voi începe chiar cu tine.
Pesimis o  trase de mână pe Aliela, îi puse pistolul la tâmplă, ţinând mâna pe trăgaci.
–Staţi, staţi, vă rog opriţi-vă, lăsaţi-o pe ea să plece, e tânără are tot viitorul în faţă. Eu v-am greşit, eu nu v-am spus unde este, cred că fiecare din noi am fi procedat la fel dacă am fi fost în situaţia ei. Vă rog, îmi cer iertare, dar lăsaţi-o să plece. Puteţi să-mi faceţi mie ce doriţi!
Imediat după ce Optimis termină ce avu de spus, o bubuitură puternică răsună în tot parcul. Mulţumit, Pesimis lăsă pistolul pe o bancă şi aşteptă. Oamenii din zonă, şocaţi de cele întâmplate, au început să alerge în direcţii diferite. Ţipete de spaimă amestecate cu lacrimi şi durere transformaseră un loc unde veselia trebuia să fie la ea acasă, în cel mai negru coşmar. Pesimis îi privi spunându-le extrem de amuzat:
-Proştilor, nu mă cunoaşteţi deloc. Păi credeţi că sunt chiar aşa de tâmpit? Mereu cu un pas înaintea voastră. Arta de a omorâ, te face să fii asemenea lui Dumnezeu, să ai drept de viaţă şi de moarte asupra celuilalt, doar tu, nu şi alţii care îţi pot strica planurile. Uite, priviţi lumina lumânării acesteia, este în cinstea trecerii voastre în nefiinţă. Hai, la maşină cu voi, vă voi omorî la ascunzătoarea  secretă a soţului tău. Ştiu, ştiu, nu înţelegi despre ce e vorba, dar nu-i nimic, vei afla în curând. Să vezi că nu am suflet aşa de rău, înainte să mori, îţi vom povesti totul.
După o oră şi jumătate de mers, Optimis, Pesimis şi Aliela, ajunserăla ascunzătoarea lui Adonis, acolo unde Andrei şi Ariana îi aşteptau de ore bune. Neştiind că ei se află acolo, Pesimis, urmat de cei 2, intră în curte. Îl strigă pe Adonis, iar el îşi făcu apariţia însoţit de cei 2 tineri. Văzându-i, Pesimis, mai avea puţin şi leşina. Andrei şi Ariana, nu au mai stat pe gânduri, ducându-se la Aliela şi îmbrăţişând-o puternic.
-Vai, dar câtă plăcere să vă avem în mijlocul nostru domnule Pesimis. Ia spuneţi, aveţi nevoie de vreo priză pentru a vă conecta  firele roboţelului dumneavoastră, Optimis? Lucrez în IT, nu am un program momentan pentru el, dar promit solemn şefului meu iubit că mă voi revanşa, nu mă supăr dacă îmi tăiaţi din salariu.
-Andrei, te rog, îl enervezi pe şefu’ cine eşti tu să faci asta? Uite, deja a întins mâna către tine, îl pui la asemenea eforturi? Doriţi să vă ajut, dându-vă cu ceva în cap? Să nu vă faceţi griji, obiecte sunt suficiente. Vreţi să vă las ceva timp de gândire? Ştiu că procesaţi mai greu.
-Permite-mi să ţi-i prezint pe Andrei şi Ariana, 2 proşti şi incapabili, care încă de când au venit în firmă mi-au făcut numai probleme. Ăştia te-au căutat inconştient luni de zile, nu s-au supus deciziilor mele, nu  au respectat programul şi s-au sacrificat în aflarea adevărului. Trebuie să recunosc că niciodată n-am reuşit să scap de ei, sunt ca două insecte cu venin, m-au enervat în fiecare secundă, tocmai de aceea, ei vor sfârşi primii. Înainte însă, trebuie să afle şi ei dezvăluirile pe care ţi-am promis că ţi le fac. Aşa cum ţi-ai dat seama, memoria ta nu a fost chiar un accident, nu ai mai luat substanţa iar memoria ţi-a revenit. Prin urmare, cred că ţi-ai readus aminte scopul iniţial plecării tale de acasă, căutarea lui Adonis, ei bine…
Iar Pesimis îi povesti totul până în cele mai mici amănunte. De la dispariţia lui Adonis, până acum.  După ce l-a ascultat, frumoasa Aliela şi-a pus faţa în palme începând să plângă. Corpul îi tremura de furie, revoltă, umilinţă şi indignare. Voia să se afle cu totul alt undeva, voia să nu fi existat niciodată. După ce se mai liniştii, se ridică tremurând de  la locul ei, mergând direct în braţele lui Adonis.  Acesta începu să plângă, punându-şi mâinile pe după gâtul ei. O strânse puternic la piept, spunându-i umil, aproape şoptit:
-Iubito, am fost un prost, sunt un om de nimic. Dumnezeu mi-a dat atâtea şanse de a-mi răscumpăra greşelile, dar eu nu am ştiut să profit de ele. Iată-mă la 40 şi ceva de ani  un om cu atât de puţine realizări semnificative, cu atât de puţine lucruri pe care sunt mândru că le-am făcut. Nu mai am nimic de pierdut, oricum tu ai aflat adevărul, aşa că o să fiu sincer cu tine. Iniţial te tratam ca pe un  experiment extrem de benefic pentru organizaţie, doar că odată cu trecerea timpului, mi-am dat seama că nu îmi mai eşti indiferentă, că faţă de tine nu simt doar satisfacţia unei misiuni, ci de miliarde de ori mai mult. Ştii, totul a început prin nişte stări puţin ciudate. Simţeam nevoia să-ţi zâmbesc din ce în ce mai des, să îmi plimb mâinile prin părul tău lung, să îţi ofer chestiile alea numite îmbrăţişări, să ne plimbăm prin parc uitându-ne la stele, să petrec cu tine momente speciale, iar toate astea m-au făcut să îţi pun întrebarea aia nu formal, aşa cum ar fi trebuit, ci din toată fiinţa. Atunci, mi-ai răspuns fără ezitare pozitiv, făcându-mă să simt că nimic nu mă mai poate face să sufăr vreodată. Umil, cad în genunchi în faţa ta, cerându-mi sincere scuze pentru câtă laşitate am dat dovadă. Ştiu că inima ţi-e ruptă în mii de bucăţele, dar sunt dispus să fac orice pentru a o face din nou fericită, ca altădată, de data asta sincer, fără să mă mai ascund sau tem de cineva. Ştiu că nu va fi uşor, dar aşa cum ţi-am spus în scrisoarea de la început, iubirea ne ajută să escaladăm munţii şi să înotăm prin oceane. Astăzi poate fi un nou început, începutul nostru, un început timid, dar sincer, un început promiţător ce ne poate duce unde nici nu am visat. Chiar dacă e un moment tensionat, e momentul 0, aşa că: VREI SĂ FII SOŢIA MEA? Vrei să o creştem pe cea mică împreună şi să fim fericiţi?
Cu ochii în lacrimi şi inima aproape explodându-i de fericire, Aliela îi strânse mâna, îl sărută şi spuse  emoţionată:
-DA! Acestea sunt cele două litere ce mi-au adus pentru ani buni fericirea. DA, acestea sunt cele două litere ce vor face, începând de astăzi un legământ al sincerităţii şi comunicării, cele două litere ce reprezintă începutul unei frumoase şi puternice relaţii. Sunt conştientă că am greşit şi eu, dar şi tu. Se vede în privirea ta regretul, vocea ta îmi dezvăluie suferinţa, tocmai de aceea sunt dispusă să te iert şi să o luăm împreună de la început.
Cei 2 se îmbrăţişară strâns, sub privirile furioase ale lui Pesimis, Andrei, îşi scoase imediat aparatul din servietă, făcându-le câteva poze. Treptat, ea se desprinse din braţele lui Adonis, apropiindu-se uşor de Andrei, chemându-l şi pe Adonis. Ariana se apropie şi ea. Aliela  îl  privea călduros şi admirativ pe Andrei. stătu câteva secunde şi spuse:
-Fiule, te rog să mă ierţi pentru că deşi am avut grijă de o fetiţă, nu am învăţat nimic, pentru momentele în care o simplă îmbrăţişare valora mai mult decât tot aurul lumii, dar nimeni nu era acolo să ţi-o ofere. Te rog să mă ierţi pentru că am fost mamă doar teoretic, poate nici aşa. Andrei, nu visezi, sunt aici, persoana pe care ai căutat-o, ghidat doar de instincte sunt eu, mama ta. Ieri, am împlinit 41 de primăveri,  acum 23 de ani, viaţa mea avea să se schimbe în cel mai frumos mod cu putinţă.
La auzul acestor vorbe, toţi cei prezenţi rămaseră perplecşi.
-Ştiu, o să te întrebi cum s-a întâmplatasta, ştiu, poate o să mă critici, dar sunt dispusă să îmi asum vina, sunt perfect conştientă că am greşit. Totul a început acum  mai bine de 23 de ani. Eram la liceu, mă îndrăgostisem nebuneşte de un coleg de clasă.  Am ieşit împreună din ce în ce mai des. Părinţii mei nu erau de acord, dar mie nu mi-a păsat. Era ziua lui, mă invitase acasă la el. Organizase o petrecere la care erau invitate foarte multe persoane. La un moment dat noi ne-am retras şi uite aşa, am avut parte de una dintre cele mai frumoase nopţi din viaţa mea. O noapte care m-a schimbat în 1000 de feluri, o noapte în care câteva micuţe celule porniseră în călătoria creării unui suflet nobil. Când i-am spus că am rămas însărcinată, nici măcar nu a vrut să audă, fiind nevoit să plece în Barcelona cu ai lui. De atunci nu mai ştiu nimic de el. A trebuit să nasc, părinţii mei erau nişte oameni extrem de răi, care îşi duceau viaţa după nişte reguli foarte stricte, nedorind să se abată de la principiile lor conservatoare. Uite aşa au luat în numele meu decizia că tu ar fi mai bine să fii dus într-un centru de plasament. Atunci eram de acord cu ei, fără să-mi dau seama cât rău îţi pot face.Te-am ţinut o singură dată în braţe, erai aşa micuţ. Am apucat să-ţi fac doar o poză neclară, o mai am şi acum. Anii au trecut, iar eu îţi pierdusem de tot urma. Era o zi drăguţă de vară, căutam  să angajez tineri dornici de a-şi pune în valoare abilităţile, tineri competenţi şi muncitori. Uşa s-a deschis şi ai intrat tu, iar atunci instinctul matern mi s-a activat din nou. Am făcut ceva investigaţii aflând astfel că ai crescut la un centru şi da, eşti fiul meu. Am fost foarte fericită, voind să-ţi spun, mi-am făcut curaj, dar mi-era teamă, am spus că mă duc puţin să mă relaxez, prin urmare m-am dus la ştrand, numai  că de la ştrand m-am întors o altă Aliela, pierzându-mi memoria. Mă uit acum la tine şi observ că eşti mult mai mult decât un tânăr curajos, eşti un model demn de respect, iubire şi admiraţie. Îmi înclin sufletul în faţa vitejiei şi încăpăţânării tale demne de film. Ai lângă tine o fată pe măsura aşteptărilor. Viaţa nu a fost până acum prea blândă cu nici unul dintre voi, dar acum a venit timpul să îşi ia revanşa. Vezi dragul meu Adonis, nici unul nu am fost sinceri, din teama de a nu ne pierde unul pe celălalt, nefiind conştienţi că purtările noastre tocmai asta au ffăcut. Fiule, crezi că eşti dispus să mă ierţi şi să încerci să ai încredere în mine?
Drept răspuns, cu lacrimi  în ochi, se aşeză în braţele mamei sale punând copilăros capul pe umărul ei. Strălucirea sufletească, liniştea pe care o simţea acum, le emana parcă prin toţi porii.
-Mamă! Nu pot să cred că acest cuvânt nu îl citesc doar în poeziile lui Coşbuc, e cuvântul pe care am visat o viaţă să pot să-l spun cuiva. Azi pot să fac asta fără să-mi fie teamă, sau ruşine că nu am cui să-l spun. Nu mai contează nimic din ce a fost, important e că acum eşti alături de mine. Tot acest timp pe care nu l-am petrecut alături de tine m-a format ca persoană, învăţându-mă să delimitez binele de rău,  indiferenţa de aroganţă, cum să mă comport cu oamenii şi mai ales, cum să fiu om! Ne-am regăsit şi nu voi mai lăsa pe nimeni să mi te ia.
-Andrei, orice mamă de pe acest pământ ar fi mândră că are un asemenea fiu, un geniu şi nu, nu sunt subiectivă şi nici nu exagerez când spun asta. Îţi mulţumesc ţie, dar mai ales sufletullui tău care printre nuanţe gri, a strălucit, picurând iubire şi bunătate.
-Andrei este, fără să exagerez unul din cei mai minunaţi şi sensibili oameni pe care i-am cunoscut. Încă din prima clipă când  am intrat în firmă, manierele şi jovialitatea lui, i-au fost carte de vizită. Niciodată nu l-am putut considera un simplu coleg, ci mult mai mult decât atât. S-a luptat  cu toată lumea în aflarea adevărului, fără să ştie că cea pe care o căuta cu atâta dorinţă era chiar mama  lui. A avut atât de multe probleme, dar a ştiut mereu cum să şi le lase la uşa biroului, iar asta nu o pot face decât nişte oameni pe care viaţa ar trebui să-i răsplătească regeşte.
-Ia gata, cam mult sirop, nu vi se pare? Măi Aliela, te credeam prostuţă, dar se pare că te duce capu’, nu mă aşteptam ca nimicul ăsta să fie fiul tău. Acum, că s-au vărsat sticle cu sirop, ar trebui să introducem şi nişte sânge nu? Ia să vedem, care e primul voluntar? Hai mă, chiar nimeni? Ştiu că eu reprezint o importanţă majoră în societatea asta, dar puteaţi şi voi să profitaţi de oportunitatea de a lua o .decizie. Foarte bine, dacă nu vreţi, să începem cu… Andrei.
Pesimis îl luă pe Andrei, apropie pistolul, dar când era pregătit să tragă, în spatele lui veni Ariana, îi luă pistolul şi trase fără să mai stea pe gânduri. Pesimis, căzu la pământ inconştient. Optimis, se ridică imediat  de pe scaunul lui, voind să-l  ajute. Însă Andrei îl opri, imobilizându-i mâinile. Calmă, Ariana luă un telefon sunând la salvare. Îl luă cu extrem de multă grijă pe Pesimis, ieşind cu toţii în stradă. Îl puse pe o bancă, aşteptând. Ca niciodată, salvarea a  ajuns extrem  de rapid, l-au stabilizat pe Pesimis.
-Ne puteţi spune cine l-a împuşcat?
-Nu ştim. Răspunse Andrei. Omul ăsta era tare misterios şi cred că făcea numai lucruri în afara legii. Cine ştie ce „prieten”s-a supărat. Dar spuneţi-ne, va fi bine? A păţit ceva grav?
-Asta nu ştim să vă spunem decât după operaţie.
Cei 5 au urmat salvarea până la cel mai apropiatt spital. Imediat cum a fost dat jos din ambulanţă, Pesimis a fost condus direct în sala de operaţie. După mai bine de 4 ore, un medic a ieşit spunând:
-Operaţia a fost un succes! L-am putut salva pe pacient. Din păcate însă, glonţul i-a străpuns urechile, iar auzul său a fost pierdut în întregime. Va trebui să se ocupe cineva de el. Dumneavoastră sunteţi rude?Doriţi să-l vedeţi? I-ar face bine.
-Nu, nu suntem rude şi nici nu dorim să îl vedem. Le răspunse Aliela pe un ton formal. Atât timp cât viaţa nu îi este pusă în pericol, merită să sufere pentru tot ceea ce ne-a făcut. Nu mai aude? Nici o problemă, superioritatea lui a încetat aici. Puteţi să-l duceţi într-un loc unde să se ocupe cineva de el, să aibă cineva grijă de el acolo, pentru că nu mai merită să stea printre ceilalţi oameni. Înainte de a-l duce, faceţi-i cunoştinţă cu un om care are aceeaşi dizabilitate ca a lui, să vadă cât de bine se descurcă ceilalţi în  comparaţie cu el, cât de extraordinari pot fi, câţi prieteni au, deşi au aceeaşi problemă. Totul pentru că nu se cred ceea ce nu sunt.
După ce au primit asigurări că Pesimis e bine, s-au urcat în maşină iar Andrei a zis:
-Roboţelu, tu faci o plimbare aproape, pe la minunata închisoare, aia cu gratii multe şi gardieni răi. Vii cu mine şi te predai. Ne-am înţeles? Întrebă el aproape  urlând.
-Da, desigur. Oricum, nu-i mai  pasă nimănui de mine.
-Vezi că ştii?
După un drum destul de relaxant, au ajuns în faţa secţiei de poliţie.
Au urcat, intrând în biroul şefului secţiei. Aici, după ce şi-a mărturisit vina, un mandat  de percheziţie a fost emis pe numele lui Optimis. În timp ce anchetatorii îi percheziţionau casa, el răspundea la interogatoriu. Peste două ore, anchetatorii s-au întors cu probele. Înregistrări cu un conţinut explicit de violenţă, droguri şi acte false erau ascunse în casa lui Optimis. El a  recunoscut că a fostobligatt de Pesimis să le ţină. Poliţiştii l-au arestat imediat, dându-i  pedeapsa maximă.

Câteva luni au trecut pe nesimţite. Fericirea era acum parte integrantă din frumoasa familie. Micuţa Natalia era crescută cu dragoste şi iubire de Adonis, Aliela, Ariana şi Andrei. Era acum clasa i şi pe lângă  şcoală, era foarte ocupată cu pregătirile de frumoasa nuntă a cuplului Ariana şi Andrei. Rochie de mireasă, verghete, restaurant, invitaţi, nici un detaliu nu era gata  până nu era aprobat de micuţa Natalia.
-Andrei, să ştii că dacă mă uit bine la tine, tu eşti mai frumos decât păpuşile mele, de mii de ori mai frumos. Trebuie să le dai nişte lecţii de modeling, dar asta după ce mergiîn locul ăla unde  o să spui DA. Acum grăbeşte-te, du-te şi ia-ţi costumul, limuzina ne aşteaptă, n-am timp să aştept după tine. Tu ar trebui să aştepţi după mireasă, nu ea. Haide odată că s-ar putea să mă supăr şi să nu te mai primesc! Să ştii că dacă nu vi, mă supăr şi nu mai dansez la nunta ta, nici eu, nici păpuşelele mele!!!
Sfârşitul poveştii!!!

Explicaţie suplimentară:
Dacă sunt cititori care se întreabă cum se poate  ca Andrei să fie fiul Alielei, se poate, întrucât în poveste nu ni s-a specificat vârsta ei, doar acum, la  final aţi aflat-o.

Iată-mă ajunsă acolo unde mi-am dorit în ianuarie, adică la finalul micuţei cărţi. Dorinţa mea de  a vă surprinde s-a transformat în 16 capitole, multe emoţii şi lucruri valoroase pe care le-am învăţat! Vă mulţumesc din inimă pentru tot şi abia aştept să văd ce părere aveţi despre final! Vă aştept cu inima deschisă comentariile!

Razele blânde ale soarelui străluceau, oferind, aşa cum erau obişnuite, spectacolul zilnic de lumină. Un fluturaş se plimba jucăuş printre florile plantate de Aliela, câteva păsărele îşi începuseră de minute bune concertul. Era o zi genială de august, o zi în care singura activitate pe care ţi-o puteai dori era aceea de a te relaxa. Cu toate astea, în sufletul alielei, frânturi de amintiri confuze, se amestecau cu sentimente şi trăiri inexplicabil de ciudate. Stătea aşezată pe băncuţa ruptă, uitându-se parcă speriată în gol. Puteai observa, fără să ai prea multe cunoştinţe de psihologie, câte putea dezvălui acea privire pierdută. Simţea că sufletul ei e pe marginea unei prăpăstii şi nimeni nu-i mai poate împiedica alunecarea. Vedea în depărtare fericirea, dar ceva o ţinea captivă să alerge până la ea. Privea portiţa, sperând că singurul om care îi era alături, va veni, oferindu-i siguranţă, încredere şi o atât de necesară şi valoroasă îmbrăţişare. Timpul i-a auzit parcă dorinţa, astfel că după câteva minute, portiţa s-a deschis. Pe ea a intrat calm, cu o servietă în mână, având o atitudine agresivă, omul ce pentru Aliela reprezenta cel mai bun prieten. Pesimis s-a apropiat de ea ameninţător, a tras-o de păr, ţinând-o strâns de mijloc, a scos din servietă o eşarfă şi o frânghie, legându-i ochii şi mâinile. A luat-o în braţe, ducând-o într-o maşină de poliţie de care făcuse rost. A închis poarta şi s-a urcat şi el. A pornit imediat, gonind nebuneşte pe străzile capitalei. În acest timp, ea abia dacă mai putea respira de teamă, se simţea străină în propriul corp, iar faptul că el nu vorbea, o îngrozea de-a-dreptul. Nu a durat mult însă.
-Om mai prost ca tine n-am văzut. Fetiţo, trezeşte-te, realitatea nu se rezumă doar la flori şi gătit prăjituri. Tu chiar credeai că eu te ajut gratuit? Astăzi a venit timpul să îmi oferi viaţa, în schimbul serviciilor pe care ţi le-am oferit. Ca să îţi arăt totuşi că te consider un experiment aproape reuşit, te voi duce într-un loc în care înainte să mori, îl vei reîntâlni pe Adonis, ăla pe care îl căutai tu cândva. Acum taci, n-am chef să îţi aud vocea, ajungem imediat.
Totul părea desprins dintr-un film de groază, refuza să primească săgeţile ce îi străpungeau sufletul. Încerca să le retrimită, dar bunătatea le oprea mereu, rămânând astfel doar în gândul ei. Îi era teamă să vorbească sau să se mişte, pentru a nu-l supăra. După nici 15 minute, maşina s-a oprit în faţa unei case, Pesimis a coborât, spunându-i că se îmtoarce imediat. A scos din buzunar cheile şi a intrat în casa Alielei, unde se afla Maria. Cei 2 s-au sărutat şi au intrat împreună în sufragerie. Au dat drumul la TV, uitându-se îmbrăţişaţi la un film. În acest timp, după ce a încercat să se calmeze, Aliela a bătut în geam, în zadar însă, nimeni nu a auzit-o. Văzând că nu apare niciun rezultat, începu să dea din mâini. După ceva timp, cum frânghia nu era foarte bine strânsă, se desfăcu. Fericită, îşi deslegă şi eşarfa. Le puse pe scaunul şoferului, deschise uşa încet şi dispăru. Străbătu fără o direcţie anume câteva străzi şi ajunse într-un parc. Întâmplător, pe acolo trecea şi Optimis. S-a oprit câteva secunde în dreptul fetei, părândui-se cunoscută. Cu timiditate a întrebat-o:
-Bună, scuze că te deranjez, dar semeni foarte tare cu o prietenă de-a mea pe care o chema Aliela.
-Ce coincidenţă. Eu mă numesc tot Aliela.
-Am întrebat să fiu sigur, dar bănuiam că tu trebuie să fii. Aliela, serios, cât de bucuros pot să fiu că te-ai întors, că pot să te îmbrăţişez, să-ţi vorbesc, dar ia spune-mi, cum ai ajuns aici?
După ce îi povesti toate întâmplările pe care şi le aminti, cum a dispărut profitând de neatenţia lui Pesimis, el s-a uitat trist la ea spunându-i:
-În cazul ăsta, îmi pare rău, dar va trebui să-l sun să-i spun că te-am găsit. Ştii, tot ceea ce mi-ai povestit tu, din fericire, nu seamănă cu realitatea. Nu erai o persoană retrasă, iar Andrei nu e şeful nici unui clan mafiot, el a fost cel care a încercat să dea de fata care l-a intervievat, întrebându-ne zilnic aproape dacă ştim ceva. Voi fi sincer cu tine, mie mi-a fost teamă să-i spun, pentru că mă gândeam că mi se va întâmpla ceva. Mai multe nu mai pot să-ţi spun, pentru că nu vreau să-l supăr pe domnul Pesimis, dar ce pot să fac e să îţi dau un sfat: Ai grijă de tine!
-Ştiu tot! Aşteptam, ca acum, în ultimul moment să ai ceea ce se numeşte demnitate, să nu îţi pese de consecinţe, de ce vei păţi din cauza prieteniei noastre, iar dacă o făceai acum, eram dispusă să te iert, pentru că tu ai fost omul care m-ai susţinut în momentele în care credeam că nu sunt capabilă să fac nimic, m-ai sprijinit emoţional aşa cum nu o făcuse nimeni, dându-mi atunci dovadă că există oameni cu suflete mari. Acum, la aproape un an după accident, vorbeşti cu fata pe care ai vizitat-o primul la spital, implorând medicii să mă salveze, o fată care s-a maturizat în acest an, cât pentru o viaţă. Ştii, a doua zi când trebuia să plec la Londra, eram nedumerită, dar am crezut că vizita ta e în imaginaţia mea, că au medicamentele efecte adverse, dar astăzi, văzându-te, te-am recunoscut şi mi-a explodat sufletul de bucurie, însă când în loc să mă salvvezi, după ce ţi-am povestit prin câte am trecut, tu ai spus că îl suni pe Pesimis, am realizat că eşti un monstru cu chip uman care ar trebui să îţi petreci restul vieţii singur, pe o insulă pustie, înconjurat de munţi de nisip şi praf. Ai ştiut atâta timp de dispariţia mea şi nu ai făcut nimic, pentru că aşa se întâmplă din păcate, străinii, oamenii la care nu te-ai fi aşteptat niciodată, te surprind cu gesturi wow. Haide, sună-l pe Pesimis, poţi să-i spui unde sunt, nu-mi pasă ce mi se va întâmpla, atât timp cât tu vei trăi restul vieţii singur, fără oameni pe umărul cărora poţi să plângi, pe ale căror chipuri poţi aşterne zâmbete, cărorapoţi să le scrii de sărbători. Cea mai mare pedeapsă pe care o poate primi un om e să fie singur, să vrea să-şi împărtăşească bucuriile şi supărările, dar să nu aibă cui. Singurul regret pe care îl am e acela că nu-l pot cunoaşte pe Andrei, tânărul despre care îmi povesteşti că m-a căutat. Cum a făcut-o nu te îîntreb, nu mai eşti capabil de încrederea mea. Hai, ce mai aştepţi? De ce nu îl suni?
-Aliela, viaţa mea în ultimele luni a fost un dezastru, am fost un egoist, fără a-mi păsa de ceilalţi, dar în sinea mea am sperat mereu că te vei întoarce şi vei lămurii toate neînţelegerile astea. Te rog, îţi promit că fac orice, iartă-mă. Optimismul va învinge, da, recunosc, mi-a fost teamă şi m-am aliat cu laşitatea, fără să mă gândesc cât suferă alţii din cauza mea. Te rog Aliela, hai să o luăm de la capăt împreună. Am şi o idee, îl atragem pe Pesimis într-o capcană, acum e ocazia perfectă să-i arăţi că te-ai întors şi eşti de 1000 de ori mai puternică decât el. Crezi că poţi să mă ierţi? Îţi promit că voi face toate eforturile să salvez ce se mai poate salva.
-Nu, nu te iert. Chiar dacă aş vrea, nu mai pot şi nu mai meriţi iertarea mea. M-ai dezamăgit mult prea mult pentru a-ţi mai permite accesul în sufletul meu. Mi-e teamă să te întreb de ce ai mai fost capabil, pentru a nu suferi şi mai mult. Oricum, azi voi afla cu orice preţ tot ce s-a întâmplat de la dispariţia lui Adonis şi până acum.
-Cuuuum? Ţi-ai recăpătat memoria? Dar cum s-a putut întâmpla aşa ceva?
-Aţi fi vrut să rămân o legumă nu? Probabil că ăsta era scopul vostru, să fiu un roboţel uşor de manevrat, dar se pare că soarta v-a dezamăgit. Într-o zi, destul de recent, mi s-au terminat medicamentele pe care le luam, am încercat să-l sun în nenumărate rânduri pe Pesimis, dar în zadar, la telefon nu a răspuns nimeni. Mi-am spus fie ce o fi, oricum nu aveam ce să fac. ei bine, şi ce să vezi, a doua zi de când nu mai luasem medicamentele mă trezisem cu o stare foarte ciudată. Îmi veneau în minte frânturi de amintiri, iar încet-încet ele au început să se lege. Uite aşa, memoria mea a revenit la normal.
-Asta este splendid, acum chiar putem să o luăm de la capăt. Aliela, oricine merită încă o şansă. Te rog, acordă-mi-o şi îţi promit că nu te voi mai dezamăgi niciodată.
-Nu, tu nu eşti capabil şi nu meriţi nici măcar să mai vorbesc cu tine, de iertare nu se mai pune problema. Nu vrei să-l suni tu? Nici o problemă, lasă că îl sun eu şi îl chem aici.
Aliela îşi scoase telefonul şi îl sună pe Pesimis.
-Aliela, aşa mă răsplăteşti tu pe mine după muntele de bine pe care ţi l-am făcut?
-Termină cu teatrul Pesimis, ştiu tot! Ţi-am trimis un mesaj cu adresa exactă unde sunt, dacă tot vrei să lămurim lucrurile, vino, abia aştept să primesc nişte explicaţii.
Imediat cum închise telefonul, Pesimis îşi luă pistolul şi servieta şi se îndreptă furios către locaţia indicată de Aliela. După 10 minute, el ajunse, alergă câţiva metri şi se opri în faţa celor 2.
-Trădătorule, ce cauţi cu asta aici? Vieţile voastre se vor sfârşi acum. Aşa ne-am înţeles noi mă tâmpitule? Unde ţi-a fost capul? Cum te-ai întâlnit cu asta? Eu trebuia să o omor, a profitat de neatenţia mea şi a dispărut. Mă gândeam la tăticuţul răniţilor că dacă doamne fereşte o va găsi nu îmi va spune, nu la tine. Ia spuneţi, care dintre voi vrea să părăsească primul lumea asta?
-Calmaţi-vă Măria voastră, încet să nu vi se spargă vreun vas de sânge sau ceva. Dar cum, ne întrebaţi pe noi, nişte bieţi supuşi? O decizie atât de importantă numai un om de competenţa dumneavoastră o poate lua. Ia să vedem, ai curaj să o faci aici, în parc, unde se plimbă oameni, unde se joacă copiii? Doriţi să aveţi atâţia martori? Îl întrebă ea cu o oarecare doză de sarcasm.
-Nu crezi nu? Ei bine, pentru că eşti aşa de nerăbdătoare, voi începe chiar cu tine.
Pesimis o trase de mână pe Aliela, îi puse pistolul la tâmplă, ţinând mâna pe trăgaci.
–Staţi, staţi, vă rog opriţi-vă, lăsaţi-o pe ea să plece, e tânără are tot viitorul în faţă. Eu v-am greşit, eu nu v-am spus unde este, cred că fiecare din noi am fi procedat la fel dacă am fi fost în situaţia ei. Vă rog, îmi cer iertare, dar lăsaţi-o să plece. Puteţi să-mi faceţi mie ce doriţi!
Imediat după ce Optimis termină ce avu de spus, o bubuitură puternică răsună în tot parcul. Mulţumit, Pesimis lăsă pistolul pe o bancă şi aşteptă. Oamenii din zonă, şocaţi de cele întâmplate, au început să alerge în direcţii diferite. Ţipete de spaimă amestecate cu lacrimi şi durere transformaseră un loc unde veselia trebuia să fie la ea acasă, în cel mai negru coşmar. Pesimis îi privi spunându-le extrem de amuzat:
-Proştilor, nu mă cunoaşteţi deloc. Păi credeţi că sunt chiar aşa de tâmpit? Mereu cu un pas înaintea voastră. Arta de a omorâ, te face să fii asemenea lui Dumnezeu, să ai drept de viaţă şi de moarte asupra celuilalt, doar tu, nu şi alţii care îţi pot strica planurile. Uite, priviţi lumina lumânării acesteia, este în cinstea trecerii voastre în nefiinţă. Hai, la maşină cu voi, vă voi omorî la ascunzătoarea secretă a soţului tău. Ştiu, ştiu, nu înţelegi despre ce e vorba, dar nu-i nimic, vei afla în curând. Să vezi că nu am suflet aşa de rău, înainte să mori, îţi vom povesti totul.
După o oră şi jumătate de mers, Optimis, Pesimis şi Aliela, ajunserăla ascunzătoarea lui Adonis, acolo unde Andrei şi Ariana îi aşteptau de ore bune. Neştiind că ei se află acolo, Pesimis, urmat de cei 2, intră în curte. Îl strigă pe Adonis, iar el îşi făcu apariţia însoţit de cei 2 tineri. Văzându-i, Pesimis, mai avea puţin şi leşina. Andrei şi Ariana, nu au mai stat pe gânduri, ducându-se la Aliela şi îmbrăţişând-o puternic.
-Vai, dar câtă plăcere să vă avem în mijlocul nostru domnule Pesimis. Ia spuneţi, aveţi nevoie de vreo priză pentru a vă conecta firele roboţelului dumneavoastră, Optimis? Lucrez în IT, nu am un program momentan pentru el, dar promit solemn şefului meu iubit că mă voi revanşa, nu mă supăr dacă îmi tăiaţi din salariu.
-Andrei, te rog, îl enervezi pe şefu’ cine eşti tu să faci asta? Uite, deja a întins mâna către tine, îl pui la asemenea eforturi? Doriţi să vă ajut, dându-vă cu ceva în cap? Să nu vă faceţi griji, obiecte sunt suficiente. Vreţi să vă las ceva timp de gândire? Ştiu că procesaţi mai greu.
-Permite-mi să ţi-i prezint pe Andrei şi Ariana, 2 proşti şi incapabili, care încă de când au venit în firmă mi-au făcut numai probleme. Ăştia te-au căutat inconştient luni de zile, nu s-au supus deciziilor mele, nu au respectat programul şi s-au sacrificat în aflarea adevărului. Trebuie să recunosc că niciodată n-am reuşit să scap de ei, sunt ca două insecte cu venin, m-au enervat în fiecare secundă, tocmai de aceea, ei vor sfârşi primii. Înainte însă, trebuie să afle şi ei dezvăluirile pe care ţi-am promis că ţi le fac. Aşa cum ţi-ai dat seama, memoria ta nu a fost chiar un accident, nu ai mai luat substanţa iar memoria ţi-a revenit. Prin urmare, cred că ţi-ai readus aminte scopul iniţial plecării tale de acasă, căutarea lui Adonis, ei bine…
Iar Pesimis îi povesti totul până în cele mai mici amănunte. De la dispariţia lui Adonis, până acum. După ce l-a ascultat, frumoasa Aliela şi-a pus faţa în palme începând să plângă. Corpul îi tremura de furie, revoltă, umilinţă şi indignare. Voia să se afle cu totul alt undeva, voia să nu fi existat niciodată. După ce se mai liniştii, se ridică tremurând de la locul ei, mergând direct în braţele lui Adonis. Acesta începu să plângă, punându-şi mâinile pe după gâtul ei. O strânse puternic la piept, spunându-i umil, aproape şoptit:
-Iubito, am fost un prost, sunt un om de nimic. Dumnezeu mi-a dat atâtea şanse de a-mi răscumpăra greşelile, dar eu nu am ştiut să profit de ele. Iată-mă la 40 şi ceva de ani un om cu atât de puţine realizări semnificative, cu atât de puţine lucruri pe care sunt mândru că le-am făcut. Nu mai am nimic de pierdut, oricum tu ai aflat adevărul, aşa că o să fiu sincer cu tine. Iniţial te tratam ca pe un experiment extrem de benefic pentru organizaţie, doar că odată cu trecerea timpului, mi-am dat seama că nu îmi mai eşti indiferentă, că faţă de tine nu simt doar satisfacţia unei misiuni, ci de miliarde de ori mai mult. Ştii, totul a început prin nişte stări puţin ciudate. Simţeam nevoia să-ţi zâmbesc din ce în ce mai des, să îmi plimb mâinile prin părul tău lung, să îţi ofer chestiile alea numite îmbrăţişări, să ne plimbăm prin parc uitându-ne la stele, să petrec cu tine momente speciale, iar toate astea m-au făcut să îţi pun întrebarea aia nu formal, aşa cum ar fi trebuit, ci din toată fiinţa. Atunci, mi-ai răspuns fără ezitare pozitiv, făcându-mă să simt că nimic nu mă mai poate face să sufăr vreodată. Umil, cad în genunchi în faţa ta, cerându-mi sincere scuze pentru câtă laşitate am dat dovadă. Ştiu că inima ţi-e ruptă în mii de bucăţele, dar sunt dispus să fac orice pentru a o face din nou fericită, ca altădată, de data asta sincer, fără să mă mai ascund sau tem de cineva. Ştiu că nu va fi uşor, dar aşa cum ţi-am spus în scrisoarea de la început, iubirea ne ajută să escaladăm munţii şi să înotăm prin oceane. Astăzi poate fi un nou început, începutul nostru, un început timid, dar sincer, un început promiţător ce ne poate duce unde nici nu am visat. Chiar dacă e un moment tensionat, e momentul 0, aşa că: VREI SĂ FII SOŢIA MEA? Vrei să o creştem pe cea mică împreună şi să fim fericiţi?
Cu ochii în lacrimi şi inima aproape explodându-i de fericire, Aliela îi strânse mâna, îl sărută şi spuse emoţionată:
-DA! Acestea sunt cele două litere ce mi-au adus pentru ani buni fericirea. DA, acestea sunt cele două litere ce vor face, începând de astăzi un legământ al sincerităţii şi comunicării, cele două litere ce reprezintă începutul unei frumoase şi puternice relaţii. Sunt conştientă că am greşit şi eu, dar şi tu. Se vede în privirea ta regretul, vocea ta îmi dezvăluie suferinţa, tocmai de aceea sunt dispusă să te iert şi să o luăm împreună de la început.
Cei 2 se îmbrăţişară strâns, sub privirile furioase ale lui Pesimis, Andrei, îşi scoase imediat aparatul din servietă, făcându-le câteva poze. Treptat, ea se desprinse din braţele lui Adonis, apropiindu-se uşor de Andrei, chemându-l şi pe Adonis. Ariana se apropie şi ea. Aliela îl privea călduros şi admirativ pe Andrei. stătu câteva secunde şi spuse:
-Fiule, te rog să mă ierţi pentru că deşi am avut grijă de o fetiţă, nu am învăţat nimic, pentru momentele în care o simplă îmbrăţişare valora mai mult decât tot aurul lumii, dar nimeni nu era acolo să ţi-o ofere. Te rog să mă ierţi pentru că am fost mamă doar teoretic, poate nici aşa. Andrei, nu visezi, sunt aici, persoana pe care ai căutat-o, ghidat doar de instincte sunt eu, mama ta. Ieri, am împlinit 41 de primăveri, acum 23 de ani, viaţa mea avea să se schimbe în cel mai frumos mod cu putinţă.
La auzul acestor vorbe, toţi cei prezenţi rămaseră perplecşi.
-Ştiu, o să te întrebi cum s-a întâmplatasta, ştiu, poate o să mă critici, dar sunt dispusă să îmi asum vina, sunt perfect conştientă că am greşit. Totul a început acum mai bine de 23 de ani. Eram la liceu, mă îndrăgostisem nebuneşte de un coleg de clasă. Am ieşit împreună din ce în ce mai des. Părinţii mei nu erau de acord, dar mie nu mi-a păsat. Era ziua lui, mă invitase acasă la el. Organizase o petrecere la care erau invitate foarte multe persoane. La un moment dat noi ne-am retras şi uite aşa, am avut parte de una dintre cele mai frumoase nopţi din viaţa mea. O noapte care m-a schimbat în 1000 de feluri, o noapte în care câteva micuţe celule porniseră în călătoria creării unui suflet nobil. Când i-am spus că am rămas însărcinată, nici măcar nu a vrut să audă, fiind nevoit să plece în Barcelona cu ai lui. De atunci nu mai ştiu nimic de el. A trebuit să nasc, părinţii mei erau nişte oameni extrem de răi, care îşi duceau viaţa după nişte reguli foarte stricte, nedorind să se abată de la principiile lor conservatoare. Uite aşa au luat în numele meu decizia că tu ar fi mai bine să fii dus într-un centru de plasament. Atunci eram de acord cu ei, fără să-mi dau seama cât rău îţi pot face.Te-am ţinut o singură dată în braţe, erai aşa micuţ. Am apucat să-ţi fac doar o poză neclară, o mai am şi acum. Anii au trecut, iar eu îţi pierdusem de tot urma. Era o zi drăguţă de vară, căutam să angajez tineri dornici de a-şi pune în valoare abilităţile, tineri competenţi şi muncitori. Uşa s-a deschis şi ai intrat tu, iar atunci instinctul matern mi s-a activat din nou. Am făcut ceva investigaţii aflând astfel că ai crescut la un centru şi da, eşti fiul meu. Am fost foarte fericită, voind să-ţi spun, mi-am făcut curaj, dar mi-era teamă, am spus că mă duc puţin să mă relaxez, prin urmare m-am dus la ştrand, numai că de la ştrand m-am întors o altă Aliela, pierzându-mi memoria. Mă uit acum la tine şi observ că eşti mult mai mult decât un tânăr curajos, eşti un model demn de respect, iubire şi admiraţie. Îmi înclin sufletul în faţa vitejiei şi încăpăţânării tale demne de film. Ai lângă tine o fată pe măsura aşteptărilor. Viaţa nu a fost până acum prea blândă cu nici unul dintre voi, dar acum a venit timpul să îşi ia revanşa. Vezi dragul meu Adonis, nici unul nu am fost sinceri, din teama de a nu ne pierde unul pe celălalt, nefiind conştienţi că purtările noastre tocmai asta au ffăcut. Fiule, crezi că eşti dispus să mă ierţi şi să încerci să ai încredere în mine?
Drept răspuns, cu lacrimi în ochi, se aşeză în braţele mamei sale punând copilăros capul pe umărul ei. Strălucirea sufletească, liniştea pe care o simţea acum, le emana parcă prin toţi porii.
-Mamă! Nu pot să cred că acest cuvânt nu îl citesc doar în poeziile lui Coşbuc, e cuvântul pe care am visat o viaţă să pot să-l spun cuiva. Azi pot să fac asta fără să-mi fie teamă, sau ruşine că nu am cui să-l spun. Nu mai contează nimic din ce a fost, important e că acum eşti alături de mine. Tot acest timp pe care nu l-am petrecut alături de tine m-a format ca persoană, învăţându-mă să delimitez binele de rău, indiferenţa de aroganţă, cum să mă comport cu oamenii şi mai ales, cum să fiu om! Ne-am regăsit şi nu voi mai lăsa pe nimeni să mi te ia.
-Andrei, orice mamă de pe acest pământ ar fi mândră că are un asemenea fiu, un geniu şi nu, nu sunt subiectivă şi nici nu exagerez când spun asta. Îţi mulţumesc ţie, dar mai ales sufletullui tău care printre nuanţe gri, a strălucit, picurând iubire şi bunătate.
-Andrei este, fără să exagerez unul din cei mai minunaţi şi sensibili oameni pe care i-am cunoscut. Încă din prima clipă când am intrat în firmă, manierele şi jovialitatea lui, i-au fost carte de vizită. Niciodată nu l-am putut considera un simplu coleg, ci mult mai mult decât atât. S-a luptat cu toată lumea în aflarea adevărului, fără să ştie că cea pe care o căuta cu atâta dorinţă era chiar mama lui. A avut atât de multe probleme, dar a ştiut mereu cum să şi le lase la uşa biroului, iar asta nu o pot face decât nişte oameni pe care viaţa ar trebui să-i răsplătească regeşte.
-Ia gata, cam mult sirop, nu vi se pare? Măi Aliela, te credeam prostuţă, dar se pare că te duce capu’, nu mă aşteptam ca nimicul ăsta să fie fiul tău. Acum, că s-au vărsat sticle cu sirop, ar trebui să introducem şi nişte sânge nu? Ia să vedem, care e primul voluntar? Hai mă, chiar nimeni? Ştiu că eu reprezint o importanţă majoră în societatea asta, dar puteaţi şi voi să profitaţi de oportunitatea de a lua o .decizie. Foarte bine, dacă nu vreţi, să începem cu… Andrei.
Pesimis îl luă pe Andrei, apropie pistolul, dar când era pregătit să tragă, în spatele lui veni Ariana, îi luă pistolul şi trase fără să mai stea pe gânduri. Pesimis, căzu la pământ inconştient. Optimis, se ridică imediat de pe scaunul lui, voind să-l ajute. Însă Andrei îl opri, imobilizându-i mâinile. Calmă, Ariana luă un telefon sunând la salvare. Îl luă cu extrem de multă grijă pe Pesimis, ieşind cu toţii în stradă. Îl puse pe o bancă, aşteptând. Ca niciodată, salvarea a ajuns extrem de rapid, l-au stabilizat pe Pesimis.
-Ne puteţi spune cine l-a împuşcat?
-Nu ştim. Răspunse Andrei. Omul ăsta era tare misterios şi cred că făcea numai lucruri în afara legii. Cine ştie ce „prieten”s-a supărat. Dar spuneţi-ne, va fi bine? A păţit ceva grav?
-Asta nu ştim să vă spunem decât după operaţie.
Cei 5 au urmat salvarea până la cel mai apropiatt spital. Imediat cum a fost dat jos din ambulanţă, Pesimis a fost condus direct în sala de operaţie. După mai bine de 4 ore, un medic a ieşit spunând:
-Operaţia a fost un succes! L-am putut salva pe pacient. Din păcate însă, glonţul i-a străpuns urechile, iar auzul său a fost pierdut în întregime. Va trebui să se ocupe cineva de el. Dumneavoastră sunteţi rude?Doriţi să-l vedeţi? I-ar face bine.
-Nu, nu suntem rude şi nici nu dorim să îl vedem. Le răspunse Aliela pe un ton formal. Atât timp cât viaţa nu îi este pusă în pericol, merită să sufere pentru tot ceea ce ne-a făcut. Nu mai aude? Nici o problemă, superioritatea lui a încetat aici. Puteţi să-l duceţi într-un loc unde să se ocupe cineva de el, să aibă cineva grijă de el acolo, pentru că nu mai merită să stea printre ceilalţi oameni. Înainte de a-l duce, faceţi-i cunoştinţă cu un om care are aceeaşi dizabilitate ca a lui, să vadă cât de bine se descurcă ceilalţi în comparaţie cu el, cât de extraordinari pot fi, câţi prieteni au, deşi au aceeaşi problemă. Totul pentru că nu se cred ceea ce nu sunt.
După ce au primit asigurări că Pesimis e bine, s-au urcat în maşină iar Andrei a zis:
-Roboţelu, tu faci o plimbare aproape, pe la minunata închisoare, aia cu gratii multe şi gardieni răi. Vii cu mine şi te predai. Ne-am înţeles? Întrebă el aproape urlând.
-Da, desigur. Oricum, nu-i mai pasă nimănui de mine.
-Vezi că ştii?
După un drum destul de relaxant, au ajuns în faţa secţiei de poliţie.
Au urcat, intrând în biroul şefului secţiei. Aici, după ce şi-a mărturisit vina, un mandat de percheziţie a fost emis pe numele lui Optimis. În timp ce anchetatorii îi percheziţionau casa, el răspundea la interogatoriu. Peste două ore, anchetatorii s-au întors cu probele. Înregistrări cu un conţinut explicit de violenţă, droguri şi acte false erau ascunse în casa lui Optimis. El a recunoscut că a fostobligatt de Pesimis să le ţină. Poliţiştii l-au arestat imediat, dându-i pedeapsa maximă.

Câteva luni au trecut pe nesimţite. Fericirea era acum parte integrantă din frumoasa familie. Micuţa Natalia era crescută cu dragoste şi iubire de Adonis, Aliela, Ariana şi Andrei. Era acum clasa i şi pe lângă şcoală, era foarte ocupată cu pregătirile de frumoasa nuntă a cuplului Ariana şi Andrei. Rochie de mireasă, verghete, restaurant, invitaţi, nici un detaliu nu era gata până nu era aprobat de micuţa Natalia.
-Andrei, să ştii că dacă mă uit bine la tine, tu eşti mai frumos decât păpuşile mele, de mii de ori mai frumos. Trebuie să le dai nişte lecţii de modeling, dar asta după ce mergiîn locul ăla unde o să spui DA. Acum grăbeşte-te, du-te şi ia-ţi costumul, limuzina ne aşteaptă, n-am timp să aştept după tine. Tu ar trebui să aştepţi după mireasă, nu ea. Haide odată că s-ar putea să mă supăr şi să nu te mai primesc! Să ştii că dacă nu vi, mă supăr şi nu mai dansez la nunta ta, nici eu, nici păpuşelele mele!!!
Sfârşitul poveştii!!!

Explicaţie suplimentară:
Dacă sunt cititori care se întreabă cum se poate ca Andrei să fie fiul Alielei, se poate, întrucât în poveste nu ni s-a specificat vârsta ei, doar acum, la final aţi aflat-o.

Iată-mă ajunsă acolo unde mi-am dorit în ianuarie, adică la finalul micuţei cărţi. Dorinţa mea de a vă surprinde s-a transformat în 16 capitole, multe emoţii şi lucruri valoroase pe care le-am învăţat! Vă mulţumesc din inimă pentru tot şi abia aştept să văd ce părere aveţi despre final! Vă aştept cu inima deschisă comentariile!

 

„Scrie Povestea Ta,” două zile în care am câştigat mai mult decât o diplomă!

Într-o zi superbă de toamnă, telefonul a început să sune. Răspund somnoroasă.
-Alo, Delia? Livia sunt. Uite de ce te-am sunat, noi organizăm nişte ateliere de scriere creativă pentru addolescente, ai vrea să participi şi tu?
-Wow, foarte frumoasă iniţiativă! Bineînţeles că da!
Ei bine, iar acel weekend superb, a fost 23-24 septembrie 2017. Attât de splendid, genial şi emoţionant a fost totul,în cât merită un întreg articol pe acest blog! Să nu mai pierdem timpul.

Sâmbătă, 23 septembrie:
Ziua a început într-o atmonsferă relaxantă, dar destul de emoţionantă. Trebuia să cunosc încă 6 participante, de vârstă apropiată cu mine, fete superbe, trebuia să aflu 6 poveşti de viaţă costumate în 6 adolescente minunate, pe care odată ce le vezi, nu ai cum să nu fi tentat să îţi rupi din timpul tău pentru a le cunoaşte. Până la sosirea participantelor, am stat de vorbă cu Livia, organizatoarea proiectului. Livia este tipul acela de persoannă, pe care dacă ai avut ocazia să o cunoşti, îţi dai seama că trebuie cu orice preţ să facă parte din cercul tău de persoane apropiate. Cu vocea blândă, caldă şi melodioasă, a animat discuţia timp de aproape o oră. Am vorbit despre atâtea lucruri, şcoală, pasiuni, proiecte. Mergea prin încăpere grăbită, având grijă ca toate lucrurile pentru curs să fie pregătite. După aproximativ o oră, a venit prima participantă, apoi a doua, a treia şi uite aşa toate cele 6 adolescente şi-au făcut apariţia rând pe rând! Le-am cunoscut astfel pe Cristina, Patricia, Alexia, Monica, Doroteia şi Ana Maria, 6 oameni cu pasiuni, visuri şi idealuri comune cu ale mele, 6 voci atât de diferite, dar atât de asemănătoare, ce au strigat timp de două zile cât de importante sunt scrisul şi cititul.
După ce ne-am prezentat fiecare, am început exerciţiile. Ele au fost din cele mai diverse, de la a alege o fotografie de pe masă, pe baza căreia să facem o poveste, până la a ne imagina că suntem pe o insulă, barca se strică, pot pleca doar două persoane, iar fiecare dintre noi a trebuit să le convingem pe celelalte că noi trebuie să supravieţuim, profesia noastră de pe bileţel fiind cea mai importantă. Eu am fost prezentatoarea emisiunii „Viaţa Satului” şi se pare că da, oamenii voiau să îi fac cunoscuţi, aşa că eu am putut să supravieţuiesc, convingându-i cât de importantă sunt. În a doua parte a zilei am cunoscut-o pe Ema, o foarte talentată scriitoare de poezii de la care am avut de învăţat o mulţime de lucruri valoroase! Am făcut şi aici exerciţii menite să ne antreneze creativitatea. A trebuit să scriem despre lucrul de care ne e cel mai frică. A trebuit să ne imaginăm că avem un ou, despre care trebuia să scriem o poveste. Am primit sfaturi şi am pus întrebări.

Duminică, 24 septembrie:
Prima parte a dimineţii am lucrat tot cu Livia. Vocea interioară, emoţiile şi noi din trecut a trebuit să ieşim la lumină, în nişte exerciţii care mi-au produs trăiri foarte puternice. Scrisoarea pe care a trebuit să i-o redactez Deliei din trecut, reprezentarea vocii mele interioare, s-au transformat în amintiri greu de scos din… aş fi spus un cuvânt obişnuit mie dar n-am voie să-l folosesc, intuiţi voi despre ce e vorba! În a doua parte a zilei, am lucrat tot cu Ema un timp, după care invitata ei, Anca, o scriitoare de proză scurtă, şi-a pus la dispoziţie întreaga pricepere, tot talentul şi toată răbdarea pentru a ne răspunde la întrebări şi a ne povesti cum a început să scrie.

Au fost două zile de curs intensiv, două zile în care am râs şi plâns, două zile în care ceva din Delia s-a îmbunătăţit. Am primit feetback la scrierile mele, am învăţat că ar trebui să mă gândesc mai mult la mine. Am fost sfătuită să nu-mi fie teamă să scriu despre zona sunetelor şi a vocilor, să nu îmi fie teamă să aduc ceva diferit. Am învăţat să îmi caracterizez personajele înainte de a mă apuca de scris, să îmi iau mai multă libertate în exprimarea gândurilor. Am cunoscut fete de vârsta mea care în prima zi erau sfioase în a comunica cu mine, fete care vedeau că sunt diferită, dar nu îîndrăzneau să mă întrebe de ce, iar în a doua zi, văzând că sunt la fel ca ele, mi-au devenit prietene pe care nu am cum să le uit vreodată. Nu prea ştiu cum secundele astea şi-au permis să treacă, nu ştiu cum am putut să simt atâtea stări într-un timp atât de scurt, dar ştiu că sunt o norocoasă că am fost aleasă să cunosc oameni absolut încântători.
Mulţumesc Livia pentru că datorită ţie celelalte fete m-au perceput normal, mulţumesc pentru momentele în care mă asigurai că totul va fi bine, pentru sfaturi, pentru că ai transformat weekend-ul într-un vis ce a prins aripi către cunoaştere. Mulţumesc celor două scriitoare pentru că m-au încurajat să îmi fructific pasiunea, oferindu-mi sfaturi constructive şi preţioase, pe care promit că încerc să le pun în practică. Mulţumesc fetelor pentru că mi-aţi oferit o colecţie de fotografii mentale cu zâmbetele voastre, mulţumesc pentru ajutor, pentru deschidere, pentru că aţi vrut să păstrăm legătura şi după!
Dacă cunoaşteţi vreo adolescentă pasionată de scris şi citit, puteţi să o îndrumaţi către acest curs, e o oportunitate minunată de a-şi face noi prieteni cu pasiuni comune!

Voi fi sinceră, poate că exerciţiile pe care le-am făcut le voi uita, dar mâinile care mi-au scris, vocea care m-a invitat, care mi-a dat asigurări să scriu cum simt, fetele cu care am împărtăşit din pasiuni şi experinţe de viaţă, nu le voi uita niciodată! Pe lângă diploma de participare, am câştigat sfaturi şi prieteni wow! Mulţumesc tuturor!